Like?:)

joi, 17 decembrie 2009

Schimb confort urban pe libertate rurală (4) - poze





Schimb confort urban pe libertate rurală (4)

Cu câteva zile înainte să ne mutăm am luat antenă parabolică pentru Digimobil (trebuia să mă fac şi eu utilă într-un fel). Avem net, merge încet, dar sigur. A, avem şi HBO Comedy, pe lângă celelalte programe care nu prea se pun. Avem şi telefon fix-mobil, la care fac cârcotaşii reclamă, dar nici el nu se pune. Frumos a fost cu instalatul: a venit tipul de la cablu pe-o ploaie mândră şi s-a speriat în ce margine de lume a ajuns. A pus antena şi-a plecat brusc. Cred că nu-şi revenise din uimire.

Evident că n-am putut pune netul atunci (ar fi fost prea frumos), pentru că sistemul de operare era varză, bulkul cu drivere undeva într-o cutie din beci, noroc cu un fost coleg (mulţumesc, Mihai!) cu firmă de calculatoare care m-a scutit de-un stres major. Acum calculatorul cu toate ale lui periferice se află în camera copilului nr. 1, spre bucuria lui nesperată, asta până terminăm frumoasa extindere. Şi televizorul va ajunge tot acolo, acum fiind în dormitor (spre bucuria domnului meu şi disperarea mea).

Casa continuă să fie ca un ou Kinder: desfaci o cutie şi te minunezi de ce găseşti în ea, descoperi cu uimire ce se află în dulapuri. Nu e bine vrei să găseşti în timp scurt un anumit obiect, că-i neproductiv şi enervant. Mai bine îţi propui o perioadă de una-două zile şi-l găseşti sigur şi fără draci. Din cele patru camere trei sunt dormitoare şi găzduiesc obiecte proprii, cele comune fiind… undeva în spaţiile comune. Camera suplimentară va fi plină de cărţi, mereu mi-am dorit o încăpere de lucru şi numai de lucru, fără tv, calculator, dvd, sistem audio. Acum e chiar utilizabilă, are zeci de cutii cu cărţi („Mami, avem proză fantastică de Eliade? Da. Unde? Într-o cutie. Mă duc la bibliotecă.”), două fotolii, canapea şi multe alte chestii ambalate. În ea e frumoasa sobă metalică, în ea dorm motanii şi tot în ea jucăm în serile de sâmbătă canastă. Bine, mai foloseşte ea şi ca uscătorie de rufe după ce vin fetele de la sanie, intrarea în beci tot aici e, prin ea se ajunge la locul de masă şi bucătărie. Dar vine vremea când va fi bibliotecă şi mândră o să fiu! Probabil sâmbătă copilul nr. 2 îşi va lua camera în primire (până acum au împărţit amândouă fetele aceeaşi cameră) şi se vor mai elibera ceva spaţii. Acum se desfăşoară acolo operaţiunea pus parchet, apoi se va monta dulapul cel nou (după schiţă, e ca un puzzle).

Tot ca un puzzle e şi să aşezi lemnele tăiate, operaţiune pe care eu o fac. Iniţial mă amuza, acum însă m-am cam plictisit, dar… trebuie făcută şi cum să tai lemne n-am reuşit, să sparg – nici atât, măcar asta să fac. Mai ştiu să fac aşchii de aprins focul din nenumăratele scânduri de brad folosite la fundaţie şi alei. Pentru grătar le face domnul meu din lemn de esenţă tare, din fag, stejar (am aflat că stejarului i se spune şi tufă, deja pentru mine unele zicale şi-au schimbat sensul). Vreo trei week-end-uri am fript diverse cărnuri, acum nimeni nu mai e entuziasmat de idee. Evident, folosim grătarul pliant pe care-l aveam toată vara în portbagaj şi ustensilele aferente, iar scaunele sunt tot pliante, mai puţin unul, moştenit. Dar avem şi doi butuci mai mici plus unul mai mare aşezaţi strategic lângă bucătărie pe post de scaune plus masă.

Schimb confort urban pe libertate rurală (3)

Şi acum, după şase săptămâni de când ne-am mutat, mă simt într-un prelungit concediu la munte, un concediu straniu, pentru că trebuie să ajung la serviciu zilnic. Încă descoperim roata şi inventăm apa caldă, dar nu ca la început, când totul era o continuă mirare. Nu toate sunt roz, evident, aşa că atac şi din dezavantaje. Ultimul pe listă: Loganul nostru nu mai urcă nici cu lanţuri. Aşa că… stă frumuşel la vreo 100 m mai jos de casă. Drumul per pedes la prima oră n-o fi făcând bine la ten, dar sigur e bun la trezitul complet. Însă mă uit pe marea de alb şi zău nu mă supăr. Asta e!
S-o luăm cu începutul… Cum două camere sunt la mansardă şi scara era exterioară, a trebuit să extindem casa, spaţiu care acum se cheamă „extindere” şi care va fi un fel de „Universal 650”, hol, living american, cameră de zi şi de altele. Pentru asta a trebuit adus „agregat” pentru beton. Dar nu în curte, că vrednicul şofer al camionului s-a hărnicit el să intre pe un teren vecin şi să-l lase acolo, nu înainte de a se împotmoli. A venit să-l recupereze încă un camion, rămas şi el acolo, şi o Volă hărnicuţă, care le-a scos pe amândouă. Efectul operaţiunii? Drumul făcut varză… Cum cei 150 m până la primul vecin îi folosim numai noi, a fost pentru al meu soţ o distracţie majoră să acopere şleauri, să refacă şanţuri… A trecut.
Curentul electric se întoarce la noi, adică suntem cap de reţea. Mai clar: trăgeam apa (pornea hidroforul), se oprea televizorul, calculatorul se restarta… O feerie! Am schimbat bateria la sursă, am luat stabilizator de tensiune (urmează să-l punem într-o zi), a umblat domnul şi stăpânul meu la hidrofor. Acum nu se mai opresc, dar se vede cum scade intensitatea luminii de la aplice. Şi din când în când mai pică frumuşel curentul… Între 10 minute şi două ore. Asta înseamnă că nu avem nici apă. Mă consolează două gânduri: unu – lasă că ne luăm noi generator… şi doi – şi primarul comunei Mărăcineni are aceeaşi soartă, doar stăm pe aceeaşi parte a drumului. Va trece.
Făcutul focului (încă) e o distracţie pentru toţi (cred c-avem toţi patru o considerabilă tendinţă piromană), însă „reglatul” sobelor e o inginerie care ne cam depăşeşte. N-am făcut frigul, însă au fost nopţi în care am dormit dezveliţi şi am băut multă apă. Uşor-uşor le îmblânzim. Coşul a trebuit curăţat (tot al meu soţ a fost coşarul învăţăcel), eu nu m-am prins încă de momentul în care pot deschide uşa sobei fără să iasă fumul. Tot aici trebuie amintit un alt dezavantaj: temperatura inegală în casă. Am fost obişnuită să mă ridic din pat şi să merg desculţă în bucătărie. Ei, nu se mai poate! Halatul şi ciorapii sunt obligatorii. În plus, când te întorci după ceva vreme, casa e rece. Sper să reuşim să punem centrală pe lemne. N-a trecut.
Neavând gaze, avem butelie. Cuminţi, am cumpărat noi la început tot ce ne-au învăţat alţii mai pricepuţi ca noi. Mai puţin duze… Acum avem şi am şi învăţat să apreciez ce bună invenţie e cuptorul cu microunde. A trecut.
Transportul spre şi dinspre oraş eu cel puţin îl fac cu Loganul. Am mers de două ori cu maxi-taxi, prima dată decent, a doua oară… am hotărât să mă apuc de şcoala de şoferi, ceea ce va doresc şi dumneavoastră. 30 de persoane pe 16 locuri şi în picioare, replici gen „dacă nu-ţi convine ia-ţi amant cu maşină mică”. Promiscuu. Fain e că au afişat şi clasicul mesaj pentru reclamaţi & comp sunaţi la… Să sun?! Şi când mă gândesc că onor firma câştigătoare a licitaţiei se numeşte SC Manolo Auto Zob SRL, mă întreb: 1. cum de-am urcat în maşinile ZOB; 2. cui i-ar putea da prin cap să-şi numească firma de transport ZOB? Omul fie are un umor negru deosebit, fie…
Asfaltul se înmoaie, curăţenia se întreţine considerabil mai greu, praf, păienjeni. Oare de unde or veni atâţia? Nu hibernează şi ei? N-a trecut şi nici nu trece, dar e tolerabil raportat la avantaje.
Parcurgând diagonal ultimele scrise îmi dau brusc seama (a mia oară) ce comoară de bărbat am. El le face pe toate, eu sunt o „domniţă” care nu stă fără mânuşi în curte şi care pleacă înainte să răsară bine soarele şi se întoarce mult după apus, dusă/adusă cu maşina de acelaşi bărbat…

Schimb confort urban pe libertate rurală (2) - foto





Schimb confort urban pe libertate rurală (2)

Căldura vine de la sobele de teracotă şi de la cea metalică, pe care am cumpărat-o tocmai pentru că este spectaculoasă. Focul face parte din viaţa noastră, e viu, e lângă noi, nu se-ascunde în calorifere. Am „moştenit” lemne, dar am cumpărat şi lemne verzi, care miros înnebunitor şi trosnetul lor e terapie.

„Metalica” ne strânge pe toţi patru în jurul ei şi ne încălzeşte serile de canastă din camera de zi (sau bibliotecă, încă nu ştim ce va fi, în ea sunt multe cutii încă nedesfăcute). De fapt, ne strânge pe toţi şapte, că avem trei pisici: Jinx, motanul nostru negru orăşean agăţat de la adăpostul de căţei când avea cam trei săptămâni, asta acum trei ani, Zombie, negru şi el, junior, rămas la noi de la foştii proprietari, şi Figaro, gri dungat, cam trei ani şi el, care a hotărât de bună voie şi nesilit de nimeni că la noi îi e locul (se pare că stăpâna i-a murit de ceva vreme şi el n-a vrut să plece de-acasă până acum, cu toate că mai mulţi vecini au încercat să-l atragă). Zombie prindea şoareci, Figaro chiar şi păsări. Între timp nu mai prind decât castroanele cu crănţănele şi alte minunăţii, iar pentru şoareci am cumpărat „ciocolăţi”. Dimineaţa, Jinx (care doarme cu noi) iese afară, Zombie şi Figaro intră la somn. Seara – invers. Jinx a fost foarte pitoresc când ne-am mutat. Venise cu noi înainte o dată, în recunoaştere. A stat în lesă (prinsă de ham) şi ne-a enervat pe toţi: continuu încerca să intre în casă. În prima zi de locuire efectivă, a stat tot în lesă. A doua zi – liber, dar nu îndrăznea să iasă din hol. A treia zi însă a plecat în inspecţie prin curte şi grădină. După o săptămână deja umbla prin vecini. Era drăguţ că venea rupt de oboseală acasă şi dormea neîntors, fetele îşi ţineau pe el castronul cu mandarine. Motanul nostru orăşean însă nu ştia bunele maniere pisiceşti şi a cam încasat-o. Acum el e stăpânul între animale, ambalează, mârâie, se face omegă şi scuipă. Aştept cu interes momentul în care va fi detronat.

Avem şi doi câini – luaţi tot de la adăpost -, Castor şi Polux (recte Ticălosul şi Grasul). Grasul e într-o ureche la propriu, îi lipseşte pavilionul stâng şi adoră să plimbe bolovani. Cu cât e mai mare, cu atât mai bine. I-am adus mingi de diverse dimensiuni, i-am dat bucăţi de lemn, tot pietrele sunt mai faine. E un smiorcăit, se vaită de câte ori vrea atenţie şi nu i se dă. Castor e ticălos pentru că vrea fie să facă ordine în câinii din sat (aici se poartă câini de marcă incertă, cât pisicile, care tot ca ele prind şoareci), fie să înveţe căprioarele că locul lor e în pădure, nu în lizieră. Tot el este cel care evadează şi care a deschis şi poarta la început, el se amuză speriind pisicile, doar de amorul artei. Când i-am adus erau fascinaţi de spaţiul larg, trăiseră într-un padoc de 9 mp şi iniţial erau circumspecţi. S-au adaptat rapid şi, cum deschidea cineva poarta, ţâşneau lătrând încântaţi, doar-doar vor putea ieşi. Însă, exceptându-i pe ai casei, toţi închideau poarta rapid. Cred şi eu că nu-i prea ispititor să cochetezi cu două namile venind în viteză lătrând, fie şi a bucurie.

Ferma n-ar fi fermă (de parcă aşa e!) fără ceva dihănii care să dea carne, lapte, ouă, lână etc. Aşa că avem trei găini şi un cocoş („vă las, mamă, găini, că nu se lasă curtea goală!”), două porumbace (da, acum ştiu cum se cheamă, nu mai spun negre cu picăţele albe), una roşcată şi cocoşul tot cam roşcat. Au curtea lor (cam mare, dar în primăvară le trece), apărată de vajnicul macho-bird care sare pe mai toată lumea. Scot nişte sunete ciudate când te apropii de ele, mie îmi par prietenoase, nu-s chiar sigură, dar cred asta pentru că au început să mă tolereze, nu mai fug de mine, ba chiar uneori mă urmează. Acum sunt hrănite bine, în sensul că de două ori pe săptămână le punem muuult grâu, să le ajungă, plus în week-end ceva crudităţi gen varză. La început mâncau o dată pe zi, că după-amiază uitam să le dau să mănânce. Asta până am pus telefonul să sune. Apoi am găsit un recipient adecvat (plasticul de la o lampă dublă de neon) în care să le asigurăm hrana continuă. Cam atât despre animalele noastre.

Schimb confort urban pe libertate rurală (1) - foto



Schimb confort urban pe libertate rurală (1) - foto





Schimb confort urban pe libertate rurală (1)

De când mă ştiu am visat să am casa mea „pe pământ”, în niciun caz în oraş, mereu îmi spuneam: „când o să am eu casa mea...”. Uram copiii de la bloc care se plângeau că merg „la ţară” şi încercam să mă răzbun pe ei cutreierând coclaurile de la marginea oraşului şi prin pădurea Trivale. Până să intru la şcoală ştiam Trivalea până-n satele apropiate, până-n liceu bătusem la pas fiece străduţă a Piteştiului. Apoi am început să plec cu cortul la munte, de cele mai multe ori fără acceptul părinţilor (tata ar fi preferat, de multe ori, să mă ştie prin vreo discotecă, mai în siguranţă) şi aşa am cam bătut munţii din nordul judeţului la pas. Cred că m-am născut cu vocaţie de hoinar!

Peste ani am ştiut mereu că va veni şi vremea casei. Al meu soţ (născut şi crescut în oraş, cu ambele perechi de bunici locuind în oraş), şi el hoinar, dar nu din vocaţie, ci rebel autoeducat. Au apărut copiii („nu ne putem permite acum o navetă, şcoala la sat e exclusă, dar hai să-i ducem la munte, hai să le arătăm ţara la pas”), au ajuns la liceu şi… hai să căutăm casă.

Când e să-ţi vină vremea să faci ceva, clar îl faci, totul e să-ţi doreşti suficient de mult. Am găsit căsuţa, la 10 km de Piteşti, nu este ca-n visurile mele adolescentine (adică aşezată în mijlocul unui hectar de teren, cu pădure, poieni, apă curgătoare), sunt „doar” 1600 mp şi nu-i prin preajmă nici măcar o gârlă, dar este colţul meu de rai, colţul nostru de rai. Când a văzut-o prima dată, fiica mea cea mică a întrebat: „pot să nu mai plec de-aici?”

Cele trei luni care au urmat n-au fost aşa plăcute, vândut apartament, acte, bancă, drumuri, sute de cutii pe care am scris ce conţin, ne trebuie altă mobilă, transport… A trecut!

Cum este: o casă în marginea nicăieriului, în liziera unei păduri, înconjurată de livezi; primul vecin e cam la 150 m, când auzi o maşină ştii sigur că la tine vine. În orice parte ţi-ai arunca ochi, priveliştea este remarcabilă: în sus, pădurea pe care am văzut-o trecând din verde în galben-roşu-maro şi acum în alb, în jos – la picioarele tale, satul. Orizontul tot e ocupat să ne lumineze serile sosite-acum devreme: un brâu strălucitor din Podul Piscaniului până-n Piteşti, rivalizat slab de-o rază paralelă: Mioveniul.

Dimineaţa ne bem cafeaua uitându-ne pe geam la căprioare, am văzut iepuri jucându-se, chiar şi o vulpe, sunt vreo şase cuiburi de uli în lizieră, ne curtează o ciocănitoare, de restul păsăretului nu mai vorbesc pentru că nu ştiu cum se cheamă. Curte mare, chioşc-foişor (unde e şi hidroforul), lac/baltă de 7 m diametru înconjurat de sălcii (n-are apă), boltă de viţă, meri, pruni, vişini, gutui, zmeură, flori, muuulte flori.

Pot spune că avem ceva mai mult decât confortul minim pentru cineva născut-crescut pe asfalt, pentru care principala cultură agricolă e gardul viu, dacă nu betonul plantat mai nou pe fostele spaţii verzi - patru camere, bucătărie, loc de masă, baie, chiar şi beci. Am descoperit o invenţie minunată - hidroforul, care îmi dă o senzaţie de independenţă confortabilă -, boilerul pe lemne e un drăguţ, chiar şi când e posedat mai ceva ca-n familia Addams (asta dacă vreun jet de la duş ajunge pe el), boilerul electric e ca un fel de poliţă de asigurare - atâta timp cât există mă simt în siguranţă, că de folosit… încă nu.

miercuri, 2 septembrie 2009

Două bucurii şi-o tristeţe

Azi, la 12 - festin la Muzeul Judeţean Argeş: inaugurarea a două expoziţii permanente

Flori de mină - Comorile adâncului







După ce miile de ani depuse-n cuarţ m-au făcut să simt efemeritatea unei vieţi de om, trecem la lucruri mai pragmatice: banii chiar n-aduc fericirea?

Cabinet numismatic


Drum de întoarcere prin ‘907. Statuie. Steag pus pe soclul ei. Wow, dar ce mândreţe de culori: roz obosit, galben spic de secetă, albastru dubios. Să fie acesta oare un însemn statal?!?

luni, 10 august 2009

Nedumerire

Suspiciunea mea sau realitatea competenţelor de criză mă fac să cred că-n zilele noastre locul implicit al scroafei e in copac?!?

vineri, 24 iulie 2009

Citadină

De-o viaţă locuiesc lângă Trivalea lui Minulescu. Când intri în cartier vezi pădurea. Înainte, între ea şi şosea era o pajişte pe care mereu vedeai copii. Însă pe la începutul anilor 90 a crescut, până lângă trotuar, o monstruozitate de zid de beton, înalt, ca de închisoare. Şi gri, deprimant de gri, pus acolo ca un mesaj subliminal: eşti un exemplar de serie, eşti în transă, eşti în transă, eşti în transă… La scurtă vreme pe el au început să apară inscripţii cu spray graffitti. De la feţe haioase la mesaje de susţinere pentru FC Argeş. Stângaci făcute, cu negru, cu roşu, cu albastru. Estetic vorbind, un dezastru, dar însufleţeau zidul. Nu mai era gri. Şi-apare, într-o zi, încă o inscripţie: „Trivale. Inră cine vrea, iese cine poate”. Cu negru. Constat lipsa „t”-ului şi mă revolt: nu-i grafie de clasele I-IV, chiar aşa, să mănânce litere?! De câte ori treceam prin zonă căutam involuntar inscripţia şi de fiecare dată mă indignam. Şi-apare un „t” cu albastru… Mai sus puţin, ca un semn de corectură… Să mă bucur?! Parcă n-am energia necesară. Doar constat.
Luni de zile n-am mai privit zidul. Ştiam că-i acolo, dar evitam să-mi îndrept privirea spre el: un zid între ochi şi pădure. Şi între zid şi pădure văd în primăvară o groapă imensă, apoi grămezi de fier beton, creşte o fundaţie maaaare – probabil pentru un bloc turn, răsar ziduri. Mda. S-a mai dus un petic de verdeaţă, au semănat „gri” şi acolo… Şi iar evit să-mi îndrept privirea încolo…
După-amiază de vară. Discuţii. „Bună ziua”, „Afară plouă”, „Mâine o sa fie cald”. „Nu mai e inscripţia cu «Intră cine vrea, iese cine poate»”. Tresar din lâncezeală. Nu mai e inscripţia??? La primul drum per pedes spre centru o caut. Este! Tot cu „t”-ul albastru! Mă bucur că este. De ce? Nici nu e gri, e scrisă şi corect.

4me

stats

:-D