Schimb confort urban pe libertate rurală (15). Şapte tufe de bujori

Apar în grădină acum vreo două săptămâni nişte chestii roşu închis, mici. Mai multe tufe. Ana:

- Ce-s astea, mami?

- Cred că bujori, parcă pe-aici a spus tanti Neta că sunt.

Cam îndoită eu, doar bujorii n-au frunze roşii. Mergem la muzeul Goleşti. În spaţiul verde, nişte chestii ca ale noastre. O întreb pe muzeografă:

- Ce-s astea?

- Bujori.

- Avem şi noi!

Acasă, numărăm mândre Ana şi cu mine şapte tufe. După câteva zile:

- Ană, bujorii ăştia parcă ar fi leuştean!

- Ai văzut tu leuştean roşu?

- Nu, da’ nici bujori cu frunze roşii n-am văzut. Uită-te şi tu la forma frunzei, zău parc-ar fi leuştean.

Ne amuzăm amândouă, fără să credem.

Luni după Paşti. Mama lui Răzvan:

- Vai ce leuştean frumos aveţi, şi eu am dat 6 lei pe trei fire!

- Unde?

- Păi ăsta e leuştean!

- Eu n-am mai văzut leuştean roşu!

- Nu, că se înverzeşte el.

- Credeam că-s bujori.

Intră mama lui Răzvan în grădină, ia o frunzuliţă, o gustă.

- E leuştean.

A doua zi dimineaţă tufele noastre nu mai era roşii, se înverziseră deja. Şi mă gândesc: am luat urme fine de frunze de leuştean din piaţă şi-am dat o avere pe el, în condiţiile în care aveam o cantitate de cel puţin zece ori mai mare.

Aşa că acum nu mai avem şapte tufe de bujori, ci doar patru. Dar nici din leuştean n-am rupt, îl ţin de decor.