Ce mai fac animăluţele: iepuraşii cresc, sunt nerozi cât încape, trebuie să fii mereu foarte atent când le deschizi uşiţa, pentru că altfel evadează. Sunt foarte drăguţi când mănâncă, nesuferiţi când varsă apa în grâu sau grâul în apă. Găinilor am hotărât să nu le mai lăsăm la discreţie porumb şi grâu, ci să le hrănim zilnic; le-am pus într-unul din cuiburi un ou din lemn, roşu, pictat. La cât sunt de isteţe, nici nu mă mir că le place, iar pe mine mă amuză tare când văd un ou proaspăt, unul din lemn…
Hades e o bestie obraznică, mişună pretutindeni, a început să intre în casă să fure mânuşi din cauciuc, se urcă pe noi a provocare de joacă, cerşeşte atenţie, mâncare, orice, numai să-i dăm şi lui ceva. E înnebunit după dulciuri, sunetul de ambalaj desfăcut îl atrage ca un magnet. Mai nou a început să intre şi în bucătărie, s-a prins el că acolo găseşte mereu mâncare pentru pisici şi tare-i place. Pe-a lui însă o tratează cu un profund dispreţ. Tot Hades, scos la plimbare, ascultă când vrea el şi ce vrea el, dar am constatat că-i e teamă de orice fel de nuia, e de-ajuns s-o vadă, şi ca atare îi speculăm sensibilitatea. Pentru toate astea şi pentru ce ştim c-o să ne mai ofere, noi îl iubim… Castor şi Polux sunt parcă mai leneşi ca oricând; generoşi, au acceptat intrusa dihanie mică şi neagră, mai mult, colaborează cu ea întru apărat teritoriul comun.
Motanii: Figaro doarme toată ziua; în rarele pauze, vine să ceară atenţie, da-i trece repede; noaptea bântuie el ştie pe unde. Jinx a prins o pasăre în casă, şi-a apărat băiatul aria, apoi i-a cedat zburătoarea lui Zombie întru mâncat. La rândul său, Zombie a prins într-o seară un pui de şoarece; a venit mândru cu el în colţul gurii, ni l-a prezentat - şoricelul avea vreo 3 cm fără coadă şi era maroniu roşcat, cu blăniţa ca de veveriţă -, apoi a început să-l vâneze. Fascinant jocul, captivant cum pândea Zombie, cum făcea pe mortul şoricelul. Ca entertainment, când şi când îl punea într-un adidas al lui Răzvan şi-l vâna foarte preocupat acolo. Într-un târziu şi-a amintit că de fapt aceea e hrană, nu jucărie: şi-a luat prada brusc, s-a dus la locul lui şi a mâncat-o acolo gospodăreşte.
La început, mă supăram când motanii aduceau „pradă”; la ce le trebuia să ucidă când aveau asigurată mâncarea? Ştiam că-s vânători, ştiam că lanţul trofic e lege, dar nu puteam să accept. Acum înţeleg.
Tot motanii noştri ne-au ajutat la decorat biblioteca: avem urme negre de lăbuţe pe pereţi, pe tocuri şi, în compensaţie, urme albe (de vopsea) pe pardoseală şi pe covor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu