Like?:)

vineri, 29 octombrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (58). Colecţia Toamna 2010 la animale

Motani
Jinx e obraznic cât cuprinde şi ridică pretenţii de teritoriu nemeritate (cum ar fi că mă ameninţă ÎN sacul meu de dormit, pentru că-i uzurp din spaţiul necesar), nu mai stă decât constrâns la periat şi ne mârâie dacă îi cerem sau facem ceva care nu-i convine. N-are şanse, mereu se lasă cu certat sau cu dat motan negru afară. Asta în condiţiile în care deseori îl vânăm ca să-l băgăm în casă.
Figaro s-a îngrăşat la greu, cere în disperare orice fel de mâncare gătită, e iubăreţ tare şi-ar vrea să fie drăgălit toată ziua; când n-are nimeni timp sau chef de el, doarme pe balansoar, în faţa sobei metalice. A început şi el să-l zgârie bine pe Jinx, aşa că se ciocnesc zilnic, nu-i bătaie propriu-zisă, ci mai mult o confruntare.
Zombie semănă pe zi ce trece mai mult Jinx, a crescut, s-a lăţit, s-a isteţit. Asta pe de-o parte, că în unele privinţe continuă să fie monumental de nerod şi de ingenuu. Tot prea vorbăreţ este şi când se porneşte pe conversaţii e imposibil să-l întrerupi.
Motanii dorm noaptea aproximativ unde vor; Jinx e aproape constrâns să intre în casă – îl „culcă” Miruna -, Figaro e frustrat că nu-l lăsăm pe perne în dormitor, iar Zombelu’ îi dă Anei pauze pe la 4 dimineaţa că s-a plictisit şi vrea afară; peste o jumătate de oră evident că vrea din nou în casă, dar de astă dată zadarnic.

Iepuri
Despre ei – doar de ne-bine. Doamna iepuroaică a venit din start purtătoare de coccidioză şi de la ea s-au îmbolnăvit puii după ce n-au mai fost alăptaţi, când n-au mai avut anticorpi. Soluţia pentru „eradicarea focarului”? „Sacrificarea întregului efectiv” şi dezinfectarea specifică a cuştilor. Nu-mi place să mă gândesc la asta.

Cocoşi
Cocoşii fac bine-mersi. Spun cocoşi pentru că la noi în curte sunt mai mulţi cocoşi decât găini şi-ar fi discriminatoriu să spun „găinile” când de fapt masculii sunt majoritari. Toţi cei şase bărbătuşi se înfruntă mereu, încearcă să cânte şi se întrerup reciproc, se aleargă – 5 contra 1 – când acel unu a reuşit să calce o găină. Nu se tem deloc de noi, cu greu reuşim să înaintăm în curtea păsărilor, pentru că vin nerozii şi ne calcă pe picioare la propriu.

Câini
Castor e de obicei cuminte şi vigilent. Nu comentează, nu ne contrazice, ascultă comenzile şi e prompt în execuţii. Asta faţă în faţă, că atunci când nu se ştie observat sare graţios gardurile; întâi pe cel dintre curte şi grădiniţa de flori, unde inspectează, miroase, marchează, apoi pe cel dinspre grădină. Dă o tură pe lângă gard, verifică ce s-a mai întâmplat la limita proprietăţii, numără muşuroaiele de cârtiţă pufnind indignat, traversează în lung şi-n lat lucerna, încurcând ce mai e verde, adulmecă noile schimbări în decor, mai sapă un pic şi tot graţios se întoarce. Sare primul gard, apoi al doilea gard şi vine senin în faţa bucătăriei să vadă ce mai facem noi acolo.
Grasul plimbă oase. Cum are caninii tociţi, nu mai poate să le roadă, dar tare îi plac, le linge cu o satisfacţie majoră gravată pe chip. Apoi ni le aduce nouă, ofrande la sau pe picioare, cred că în acelaşi scop. Mai educă un bolovan, se mai plimbă, uneori vioi, alteori (când ne vede) cam dezarticulat, mai doarme. El este fanul principal al beţelor-recompensă pentru câini; oricâte i-am da nu-i sunt de-ajuns şi încearcă în fel şi chip să ne convingă să-i mai dăm unul.
Hades este ca o drosophila melanogaster, colcăie, bântuie, mişună continuu, e ubicuu şi năucitor de gălăgios. Dacă soneriei i se mai termină bateriile, la el nicio şansă. Mănâncă surprinzător de mult pentru cât e de mic, e cumplit de posesiv şi, mai nou, a început să vâneze motanii prin curte. Ştie că n-are voie, înţelege şi execută comanda „lasă pisica!”. Cu toate astea, din când în când mai agaţă ceva gheare pe bot, pe nas, dar tot nu se potoleşte. Are momente în care tremură din toate încheieturile de încep să mă întreb dacă nu cumva îi trebuie hăinuţă; toată viaţa am urât câinii îmbrăcaţi, dar ce nu face omul pentru dihania lui…
Toţi trei câinii noştri înnebunesc dacă aud „Germanos”, chiar dacă vorbim doar de magazinul de electronice. Pentru ei înşiruirea logică e Gemanos –> plimbare –> zdrăngănit de lese –> mers în lizieră. Lesele sunt pentru „în caz de”, le folosim doar când apar oameni prin preajmă, adică o dată pe lună, în restul vremii spaţiul şi timpul fiind exclusiv şi integral ale noastre.
Ne-am luat casă cu spaţiu şi timp.

De ce îmi doresc un Nikon şi multe obiective. Poze cu cer violet, lună, nori, soare

Pentru prietenii mei imaginari Romulus şi Remus care astăzi împlinesc 39 de ani. Amândoi. Sau fiecare. Sau.









joi, 28 octombrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (57). Toamna 2010, insecte şi alte dihănii de sezon

Vremea s-a răcit considerabil, dimineaţa nasul îmi îngheaţă, iar mai nou trebuie să-mi pun mânuşi când le pregătesc de mâncare câinilor. Căprioarele coboară iar, miroase a rece şi a libertate şi se luminează după ce noi plecăm de acasă, fapt care nu mă bucură deloc, pentru că răsăritul e o minunăţie de care ne mai putem bucura doar în week-end.
Au apărut multe gărgăriţe, zeci, sute, ne intră în păr, se aşază pe haine şi fără să ştim le cam ducem în dormitoare. Prin modalităţi necunoscute – uneori suspectez teleportări colective – avem curtea şi casa invadate de masculi de ploşniţă de câmp (am aflat eu de pe net că numai masculii sunt roşcaţi, femelele sunt verzui). Zboară, cad şi se lovesc de geamuri cu zgomot, sunt de-o obrăznicie indignantă, miros urât şi nu ştim cum să scăpăm de ei. Tot de pe net am aflat că la începutul lui noiembrie îşi dau obştescul sfârşit.
Au dispărut de pe lângă casă (spre marea mea bucurie) dezgustătorii limacşi, păienjenii s-au împuţinat considerabil, albinele sunt mult mai puţine şi par vag anesteziate; în schimb au apărut nişte omizi păroase negre (spectaculoase) şi câţiva viermi inelaţi roşcaţi (interesanţi şi ei) prin grădină. Mai sunt mulţi greieri care se mişcă bătrâneşte şi încearcă să ajungă la căldură, tentativele fiindu-le până acum dejucate (mă îngrozeşte gândul că vreunul ar reuşi să intre în casă!).
De ceva vreme plafonierele şi aplicele din casă nu mai sunt „cimitire”, becurile de afară nu se mai „mişcă” iar lămpile solare nu mai sunt curtate de gâze zburătoare care, le rândul lor, erau prinse de motani. Acum motanii prind păsări, şoareci, şobolani, cârtiţe, aleargă boabe de strugure şi frunze bătute de vânt…

Cer, nori, libertate. Poze









Pentru aste minuni pe care nu le pot "prinde" mi-aş dori eu un Nikon.

marți, 26 octombrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (56). Toamna 2010, colecţia de bulbi şi stoloni

Vineri dimineaţa, Răzvan şi fetele pleacă înainte să se lumineze bine, eu rămân acasă. Pe la 8 deschid uşa şi rămân fără grai: totul în jur sclipeşte alburiu, verdele lucernei are patină de argint vechi, crengile goale ale copacilor au încărunţit. Brumă! Prima brumă din an. Sus – pădurea în degradeuri foşnitoare; în aer – miros de iarnă; la picioarele mele – un motan negru zgribulit. Mă scutur a frig, îl iau pe Zombie în braţe şi intrăm amândoi în casă; balansoar, căldură şi linişte. Multă linişte.
Sâmbătă – dimineaţa devreme brumă, apoi soare şi cald. A venit nea Costică să mute căpşunele. Întâi a săpat o bucată din lucernă (cu hârleţul şi-un firesc încântător), apoi a mărunţit cu sapa pământul (ce dans straniu!) şi a trasat rândurile cu şnururi albe prinse de nişte beţe înfipte în sol, nu înainte de a măsura riguros cu ruleta distanţele dintre ele. A scos stoloni din grădiniţă, numai de-un anume soi, după frunze îi diferenţiază, le-a curăţat rădăcinile de pământ, le-a tuns şi apoi a replantat căpşunii pe rânduri, la distanţe egale. În ăst timp eu l-am admirat, am scos câteva plante, am săpat (în concubinaj cu fiicele proprii) o bucăţică de pământ (rămasă liberă acum) şi m-am minunat de cum poate să arate produsul final. Apoi am udat noua zonă cultivată.
- Doamnă, să nu întoarceţi brazdă peste căpşunile care au rămas.
- ?… (căpşune încă mai sunt acum în grădiniţa din faţa casei, pe care eu o şi văd având numai iarbă şi trandafiri)
- Pentru că dacă degeră să avem la primăvară cu ce completa rândurile.
Şi a plecat nea Costică, urmează să revină peste 2-3 săptămâni, lăsându-mă în admirarea operei colective.
După-amiază am început să scot din bulbii de zambile, narcise şi alte chestii necunoscute aflate în grădiniţă, pe care le-am replantat pe zona dinspre grădină, săpată cu o vreme în urmă, cea generatoare de febră musculară (de astă dată am luat o aspirină înainte şi-am mâncat vreo patru cuburi de ciocolată, văd că „tratamentul” a fost eficient).
La sfârşitul astei săptămâni voi continua operaţiunea „mutări flori” şi voi scoate narcisele deja plantate: am aflat că adâncimea la care trebuia să le pun e de 15-20 cm, nu 5-7, cum le-am plantat eu. Sper să mai mutăm şi din zmeura din grădiniţă pe care am toaletat-o deja, eventual să facem şi un strat de ceapă pentru primăvara timpurie, vedem, meteorologii prognozează o vreme fără ploaie şi sper să aibă dreptate. Şi mai sper să am şi eu chef de aste operaţiuni. Dar să trăim până atunci.

luni, 25 octombrie 2010

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră – 12

Remus visează recurent că e alergat de o drujbă. El nu ştie că drujbele electrice sunt inofensive, mobilitatea lor fiind direct proporţională cu lungime cablului de la prelungitor şi ca atare, de frică, în vis se refugiază în sertarul cu sentimente unde locuiesc eu, cu toate că drujba nu ajunge nici pe departe acolo.

Romulus socializează pe net tot timpul şi, când nu are cu cine să discute, vorbeşte pe hi5 cu Michael Jackson despre cum copiii din anii 80 au ajuns acum să conducă tărâmul de est, chiar dacă Pink Floyd îndemna degeaba profesorii să-i lase în pace.

Cei doi fraţi îşi cumpără zilnic cina de la junk food, meniu fix de criză xanax cu rudotel şi salată orientală, doar 9,99 lei. După masă încearcă mereu să-şi ducă invitaţiile pentru apocalipsă la amanet - se grăbesc ca să nu se devalorizeze ca taloanele de la programul rabla -, dar încă nu există cerere pentru ele, ci doar ofertă. Întorşi acasă, îşi legă reciproc mânecile sacourilor la spate, se privesc cu statornic drag şi se întreabă: oare suntem inteligenţi la cap?

miercuri, 20 octombrie 2010

20.10.2010, sfârşitul lumii v.2.0

Aveam patru ani şi un strop, mă jucam în nisip cu vreo trei-patru vecini de vârsta mea. Lângă noi, un grup de „copii mari”, de 11-12 ani, vorbeau că în 2000 se sfârşeşte lumea. Să se sfârşească, mă gândeam eu, oricum atunci o să fiu un moş. (În preajmă nu prea aveam femei în vârstă, ci numai bărbaţi.)
Ajung acasă şi-o întreb pe mama:
- Mama, câţi ani o să am eu în 2000?
- 32.
Da, clar o să fiu bătrân… Şi-mi vine o idee:
- Mama, dar tu câţi ani ai?
- 35.
Răspunsul ei m-a pus pe gânduri, deci n-o să fiu un moş, ci o mămică frumoasă. Şi-am hotărât eu că n-o să vină sfârşitul lumii în 2000.
Când aveam vreo 16 ani, sfârşitul lumii se programase pe 20.10.2010 şi asta m-a încântat foarte, am şi făcut invitaţii să ne petrecem sfârşitul lumii volumul II împreună. Straniu, zic eu acum, e că îmi închipuiam că voi fi alături de prietenii mei la casă, nu într-un apartament, că ne vom distra făcând mişto de versete, previziuni, prognoze şi a doua zi le vom povesti cunoscuţilor cum ne-am petrecut noi sfârşitul lumii versiunea 2.0.
La început de 2007, altă prognoză, dar mai în scurt: sfârşitul lumii vine fix pe 13 august. Am avut în plan o lansare de carte, aşa că astfel mi-am petrecut acel sfârşit de lume, versiunea 1.1. în ordinea previziunilor.
Mai urmează un hop: apocalipsa de pe 21.12.2012, prognozată în ultimii doi ani (şi mă întreb de ce nu 20.12.2012?!). E firesc, îmi spun, dacă de ziua mamei e sfârşit de lume, copilul trebuie să-şi depăşească părinţii: de ziua lui e apocalipsa!

marți, 19 octombrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (55). Uşi care n-au învăţat că locul lor e în toc

Uşa noastră de la intrarea principală, cumpărată toamna trecută, a fost făcută din lemn verde plăcut mirositoriu. Soarele din vară a uscat-o, prilej cu care a apărut în josul ei o mândră fantă prin care în primă fază trecea lumina, mai nou – şi frigul. Tot în vară ansamblul uşă-toc a căpătat pe alocuri o duioasă curbură de la axa verticală, depărtând uşa de prag cu câţiva milimetri. Tehnic, a găsit Răzvan soluţii pentru ambele apariţii, nici frigul nu mai intră, nici lumina nu mai iese.
Clanţa de la bucătărie nu se mai închidea (sărise arcul) şi ca să stea închisă uşa trebuia s-o încuiem. Neplăcută situaţie în prima fază, de-a dreptul enervantă după o zi. Dar a reparat-o minunea de domn al meu, prilej cu care a pus şi nişte ceva de ungere în yală, „ceva”-u care îi asigură o mândră bioenergie lipicioasă cheii. Acum suntem în negocieri pentru uşa de la baie care are prostul obicei să agaţe sub ea diverse chestii scârţâitoare, eu spun c-a rămas mare şi Răzvan nu mă crede, se amuză şi nu ia nicio măsură în direcţia solicitată, întru agasarea mea. Celelalte uşi fac bine mersi, par educate şi nu încearcă să ne creeze vreun disconfort, numai că uneori, din cauza umezelii, se închid mai greu. Curând o atenţie specială vor solicita porţile mari; un stâlp al lor a avut o întâlnire explicită în vară cu o bară de maşină şi se închid mai greu acum, disconfortul nostru crescând proporţional cu scăderea temperaturilor exterioare, cu codurile galbene de ploi şi cu umezeala.

Schimb confort urban pe libertate rurală (54). Ce-am-mai-făcut

La curte, în grădină ai mereu alternanţă şi toamna; nu e monotonie şi ai alternative nenumărate, multe dintre ele confortabile, să tot alegi. Poţi strânge frunze, poţi să culegi rămurele sau să scoţi morcovi pe care să-i dai iepuraşilor, cei hărnicuţi pot să şi sape dacă vor şi au tehnică, ai posibilitatea să tunzi diverse, de la viţă la pomi şi zmeură, poţi să uzi grădina, fie de e, fie de nu e nevoie, sau să faci focul să arzi diverse. Poţi urmări vântul prin sălcii, păsările pe cer, motanii prin grădină, câinii prin curte, de câini şi de motani poţi chiar şi să te împiedici. În plus faţă de cele enumerate, uneori poţi să faci şi chestii utile (tăiat lemne, cules recolta, pregătiri pentru iarnă). Eu am ajuns la formula „una plăcută, una utilă, una plăcută” şi ca atare munca nu-i nici obositoare, nici plictisitoare. Pentru că nu-i loc de plictiseală, ci de activităţi ce-ţi generează un somn profund şi reconfortant, îndeajuns ca să-ţi explici de ce oamenii de la sat se culcă devreme.
Am cules toţi ardeii, de toate mărcile şi i-am cazat peste iarnă în congelator sau borcane, plantele şi beţele susţinătoare sunt şi ele strânse de pe pământ, am aranjat drumul care continuă să aibă proasta deprindere de-a pleca o dată cu ploaia, chestiile de vară sunt cazate în pod şi în fiecare sâmbătă ardem frunze şi plante uscate.
În grădină frunzele au început să cadă, pământul unde au fost recoltele aşteaptă primăvara ce va să vină, troscotul din curte e galben şi parcă a intrat la apă.
Am mutat o bună parte din florile din grădiniţă lângă gardul dinspre grădină, unde înainte era zmeură (mutată şi ea lângă un alt gard, spre livadă). Sunt flori de primăvară, de vară şi de început de toamnă care vor asigura pete de culoare mai bine de jumătate de an: primule, forsiţie, narcise, bujori, crini, gladiole, maci şi mai multe tufe colorate care înfloresc succesiv. Am cules nucile (cam o jumătate de lădiţă) şi gutuile (două lădiţe) şi am găsit ce să facem cu strugurii: ţuică.
În grădină mai sunt de strâns varza de toamnă şi prazul, iar din grădiniţa de flori, unde vor rămâne trandafiri, brazi, liliac şi iarbă, urmează să vină nea Costică să mute căpşunii. Tot atunci şi tot el va scoate zambilele, lalelele şi alte flori uitate pe care o să le plantez eu evident, că tare-mi place.
E toamnă-n pădure şi asta se vede, verdele mai apare doar rar, în pinii de pe coamă, restul fiind o beţie de galben roşu ruginiu. Miroase a pământ şi-a iarbă udă, a frunze arse şi-a libertate, e-un foşnet de vânt în toamnă şi căprioarele coboară iarăşi zi de zi în livezile de lângă noi.
Am văzut tractoare la arat şi mi s-a părut fascinant jocul lor: au început dintr-o margine a terenului; întâi primul tractor şi-a coborât plugul şi a plecat, imediat, cel de-al doilea a plecat şi el, cu plugul fixat chiar lângă brazda primului. După ce au terminat primul rând, au mers în marginea cealaltă a trenului. N-am stat până la final, dar ultimele brazde le-au tras în mijlocul locului. Mai văzuse tractoare la arat, dar niciodată de aproape şi mi-a plăcut sincronizarea celor doi, mi-a plăcut cum se dezveleau brazdele, negrul pământului, mirosul lui.

luni, 18 octombrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (53). Când sobele fumegă, una lume sapă

- Mami, soba mea fumegă!
Ana, indignată, furioasă, supărată cum numai un adolescent poate să fie când se simte nedreptăţit şi depăşit de-o situaţie. Până în week-end nu aveam soluţii pentru sobă, aşa că s-a trecut la alternativa calorifer electric cu programare, la uşi şi geamuri deschise ca să iasă nedoritul miros şi la arderea a nenumărate beţe de aromoterapie.
Vine sfârşitul de săptămână. Ce-are soba? Coşul e curăţat. Hai să-i curăţ „fumurile”, îşi spune domnul meu. „Fumurile” erau curate. Face Ana probă. Tot scoate fum! Telefoane. Multe telefoane. Reuşesc până la urmă să vorbesc cu un specialist în sobe.
- Daţi cu lut şi nisip pe la îmbinări. Amestecul trebuie să fie jumătate argilă, jumătate nisip fin de prundiş. Daţi grosso modo, forjaţi bine soba pe timp de zi, ca să puteţi ţine geamurile deschise, şi vedeţi că pe unde fumegă o să se depună funingine. După două-trei zile ştergeţi surplusul de lut.
Răzvan, precaut, avea el amestec-minune de lipit cahlele de teracotă şi, împreună cu Ana, se apucă de pictat soba. Aşteaptă să se usuce lutul şi fac probă. Nu mai iese fum. Dar soba continuă să arate magistral.

În timpul în care Răzvan se lupta cu soba-problemă, eu pozam câinii prin curte. Şi văd hârleţul posesor de coadă nouă… Hai să-l probez! Zis şi făcut, atac o bucată de vreo 2,5 mp, între canalul de ciment şi gardul dinspre grădină. Sap ca jumătate din suprafaţă (nu e greu, uau ce uşor merge!), plec să nu mai ştiu ce, mă întorc şi iarăşi sap. Termin bucata programată şi mă apuc hărnicuţă să scot morcovii de toamnă. Apoi mă laud domnului meu mi-a dat mie singură prin cap să execut.
- Offf, cine te-a pus, nu puteai să-mi spui mie, o să faci iar febră musculară!
Urăsc când are dreptate, mai ales că febra musculară e la mine deja aproape o permanenţă la sfârşit de săptămână, lucru de-a dreptul enervant. Evident că am făcut, şi încă una mândră, de simt fiori şi când îmi plimb degetele pe tastatură. Însă mă consolez cu ideea că acum un an n-aş fi fost în stare să comit astă operaţiune şi-n plus acolo voi planta eu flori!

Schimbări intrinsece (6). Sat, oameni

Sunt între două lumi şi niciuneia nu-i aparţin complet. Acasă e la sat, în linişte şi ritm domol, zilnic sunt în oraş la serviciu, cu zgomot, agitaţie, ritm alert şi nebuna goană citadină. Ipotetic mi-ar plăcea să nu mai plec de-acasă decât rar, să lucrez mai mult pe net; e doar o idee pentru moment, încă nu-s pregătită s-o pun în practică, dar pot să visez.
Comuna în care locuim începe la marginea oraşului, zece kilometri nici nu pot constitui o navetă atâta timp cât iarna fac drumul mai repede decât colegii care locuiesc în cartierele oraşului şi se bucură de traficul aferent. Zona a fost mereu una bogată şi asta se vede din start: curţi largi, cochete, aranjate, case decente şi îngrijite, câini cu infuzie de rasă sau cu pedigriu...
Satul de astăzi e, pot spune, în curs de urbanizare, luând o bună parte din avantajele oraşului şi refuzând dezavantajele. Nu mai e nici pe departe uliţa plină de praf unde agale vine o vacă mânată de o bătrână cărând o găleată cu apă. Acum apa vine de la robinet şi curge în ţeava de canalizare, laptele e de obicei la magazin, ambalat în tetrapac, asfaltul arată mai bine decât cel de pe DN Piteşti-Câmpulung, galbenele ţevi de gaze te informează discret că în zonă nu se mai găteşte la sobă. Antenele parabolice sunt o alternativă preferată clasicului cablu tv., care există şi el, internetul îţi poţi alege cine ţi-l furnizează iar telefonia fixă (e şi ea prezentă) nici că mai contează când eşti în aria de acoperire a telefoniei mobile.
Nu ştiu care e proporţia riveranilor, dar sunt mulţi orăşeni stabiliţi în zonă care nu mai seamănă a orăşeni, dar nici a ţărani nu aduc. Sunt oameni calzi care îţi răspund amabil la întrebări pe care nu le pui, cărora le pasă de cum te-ai adaptat şi dacă te plictiseşti, îţi oferă una-alta şi îţi împărtăşesc din experienţele lor de început „la casă”. Niciodată nu aduc în discuţie urbanele teme bani/bancă, job/şef/maşină, ce ne-au făcut ăştia de la putere şi uau ce mi-am mai amenajat în „casă”, mi-am pus termopane şi jaluzele verticale de birou. La sat contează mai mult ce-ai mai făcut pe lângă casă, ce oameni dragi ţi-au mai călcat pragul şi ce ţi-ai propus pentru anul ce vine.

Am aflat că noi facem parte din cei 1,7 % din locuitorii urbani activi (lucrează sau învaţă în oraş) care s-au mutat la ţară. Senzaţia a fost specială, de parcă aş face parte din cine ştie ce club elitist.

vineri, 15 octombrie 2010

Jinx! (3)











Nu mai crescusem pisici până la Jinx, ci câini, şi a fost o mare surpriză câte satisfacţii mi-a putut oferi. Era motanul fetelor şi mă vâna continuu pe mine; la apartament, cât eram acasă, mă urmărea mereu, uitând şi de somn, şi de foame. Dormea cu noi, trezindu-l pe Răzvan dimineaţa pe la 5.
E foarte tăcut, miaună rar şi cu temei, deschide uşi, înţelege multe cuvinte, vine când e strigat (dacă vrea, evident), se cuminţeşte când e certat (mai puţin când sare să se bată cu Figaro), vine la plimbare în lizieră, miroase florile şi mă supraveghează atent să vadă ce fac eu în grădină.
Era 8 noiembrie 2006 când Jinx a intrat în casa noastră şi, cum avea cam trei săptămâni, am făcut o convenţie: ziua lui e pe 15 octombrie. Jinx este biatul meu care astăzi împlineşte patru ani.

:-D