Like?:)

miercuri, 27 ianuarie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (8) sau Ooo, iarna mea…

Aseară îngheţase conducta de apă caldă din baie, de dimineaţă mai aveam apă rece numai la chiuvetă, tot la baie. Erau doar -9,8 grade, dar n-am reuşit să dezgheţ complet apa câinilor.

Tonul sec al scriselor mele mă duce cu gândul la un SF apărut la începutul anilor 80, Ultimatum. Ultimele zile ale unui război atomic (Mordecai Roshwald). Şi mă întreb: încep să mă simt sinistrată?

marți, 26 ianuarie 2010

Scriitor Superior

Da, oameni buni, Raluca Nicula - http://ralucanicula.blogspot.com/ - aşa crede că-s eu, fapt care mă foarte onorează.

Regulile pentru acordarea premiilor:

Regulament:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Dau şi eu premiile mai departe, cu drag, nu prietenilor bloggeri, ci bloggerilor care mă ţin în faţa monitorului când am multe altele de făcut:

* Lui Adi Creţu - http://adrian-nicolae-cretu.blogspot.com/ - pentru curata-i limbă română şi pentru că în sfârşit şi-a făcut blog

* Lui Remus Ştefan - http://stephanremy.blogspot.com/ - „Nebunia-i o stare de spirit”

* Radu & Raul - http://www.piticigratis.com/ - „Noi nu suntem normali/Ura drăguţa mea/Noi nu suntem normali”

* Lui Dan Badea - http://danbadea.blogspot.com/ - „Revoltatul de serviciu”

* Ralucăi - http://ralucanicula.blogspot.com/ - pentru candoare (chiar de n-am voie să întorc premiul, asta mi-e opţiunea)

Am fost tentată iniţial să încep cu Simona Tache sau Lelia Munteanu sau Emil Brumaru. Dar n-am cum. Sunt deasupra cuvintelor…

Schimb confort urban pe libertate rurală (7)

Anul acesta chiar avem zăpadă, aş putea spune că avem compensatoriu, şi pentru anii trecuţi. Uneori mă întreb dacă, rămânând la bloc, nu s-ar fi întâmplat iarăşi şi iarăşi o tentativă de iarnă… În colţul nostru de rai e fără grai de frumos, e nefiresc de linişte şi parcă-n aer pluteşte… bunătatea. Oricine a venit la noi a venit zâmbind şi mulţi parcă n-ar fi vrut să mai plece. Căprioarele ne privesc senine, peisajul e de basm – printre crengile pline de zăpadă ale merilor din livada vecină se vede un pâlc de case cu acoperişurile rotunjite de nea, cu şiruri paralele de fum din coşuri, ca-n desenele cărţilor din copilărie, pinii din creasta pădurii au cuşme dace…

Dar orice medalie are şi revers, nu numai avers. Pe timp de noapte temperaturile au scăzut sub – 22 de grade Celsius şi o dată cu ele au îngheţat butelia (da, chiar lângă uşa de ieşire era pusă şi direct pe gresie, nu ne-am gândit la amănunte „nesemnificative” până acum) şi furtunul de evacuare de la maşina de spălat. Pentru mine disconfortul a fost de scurtă durată şi implicit minor, domnul meu însă n-ar putea spune acelaşi lucru. În camere – cald şi bine, uneori prea cald, că sobele n-au termostat şi focul arde până se stinge singur, nu-l poţi regla de la buton, aşa că deschisul uşii rămâne cea mai eficientă metodă de reglare termică.

Clanţele au început să se lipească de palmele fără mânuşi, ţurţurii cât sunt ei de frumoşi tot trebuie daţi jos, şi asta zilnic, mâţele sunt mereu pe fotolii, maşinile – prin vecini. M-am bucurat că acum, ajungând acasă, locul de parcare nu mai e o problemă, nu mai trebuie parchezi la cinci blocuri distanţă sau blochezi maşina unui amic-vecin care nu se supere, înţeleagă de ce ai făcut asta şi te sune (la ora când are el nevoie să plece!) -i faci loc să iasă. Nu mai sunt atâtea -uri. Cu Dacia roşie din 79 în curte e loc să întorci Loganul roşu (probabil că merge operaţiunea şi dacă maşinile au alte culori, dar n-am probat). Mamăăă ce curte mare aveeem… Acum e şi mai mare: nu mai avem nicio maşină acasă, Dacia e la bunici în parcare, Loganul mai jos cu vreo 50 de metri. Loganul a suferit o uşoară tamponare cu o dubiţă a unui vecin (şoseaua devenise patinoar, fapt ce ne-a dăruit prilejul să ne cunoaştem din vecini – rezonabili) şi a trebuit dus la medicul lui de familie. Şi cum nu puteau rămâne ambele maşini în drum (chiar dacă uzual numai noi îl folosim), Dacia este pentru moment… la oraş. (Am mers cu ea la cumpărături şi, cât sunt eu de nepricepută în comparaţii de gen, am constatat că se aşază pe drum cu zăpadă mai bine, se controlează mai uşor, chiar dacă n-are ABS. Asta dacă la volan e… un şofer.)

Am şi poze, dar netul de acasă e, vorba fie-mii, „net de ţară” şi e plictisitor să aştepţi până încarcă el. Altă dată!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Luna amară. Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009


Am descoperit Luna amară cu puţin înainte să scoată „Asfalt”. Ascultat pe net, mers la concerte, cumpărat primul album, apoi al doilea, „Loc lipsă”. Erau frumoşi băieţii, revoltaţi de serviciu. În aşteptarea albumului trei Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009,

nu-mi lăsam visele să aţipească măcar. Visele privitoare la cel de-al treilea album.

Şi-a apărut. E cel mai omogen album al lor de până acum, ce-i drept, dar e melancolic-banal, ca pentru ascultat în club, cu versuri uşurele şi mesaj facil ascuns în limba engleză, ca umbra vagă a revoltei să-şi piardă mai tare din intensitate. Şi visele mele au murit…

Exotica lor prezenţă s-a îngropat în patetism, verbul românesc de ardei iute a devenit sirop cu influenţe folk americane, flacăra ideii de dreptate s-a redus la o comercială dâră de lanternă pe leduri. Versurile sunt cuvinte goale uneori sunând din coadă, muzica lor e dezarmant de banală şi uşurică, sound-ul metalic al chitarei a dispărut, trompeta lui Mihnea sună pe ici, pe colo ca un background de cafe concert, engleza rostogolită abrupt în gura aceluiaşi Mihnea m-a făcut pentru o secundă să vreau s-o pun în „funny ringtones”. Mi-era drag foc Mihnea Blidariu cu Roşia Montană, cu trompeta şi poezia sa socială, liderul informal cu Facţiunea 13 iunie, n-aş fi crezut vreodată că drumul lui de la Disident va ajunge în Little Sun. Am senzaţia că a făcut un pact de neagresiune cu sistemul, n-a rămas decât un patetic “fuck the system”. Nick mi-a cam fost indiferent, acum e o mare dezamăgire. Dacă mi-aş fi dorit să aud o voce masculin-plângăcioasă pentru coafeze zău ascultam Hara, numai că tipul de la Hara are o dicţie bună. Nick şi Mihnea au schimbat rolurile de până acum, însă pe niciunul nu-l prinde bine noua postură. Mihnea nu poate liric-coafeză, iar Nick, oricât ar vrea să fie de revoltat, n-are nerv, sânge, credibilitate. Sorin se adaptează noului trend al formaţiei, Răzvan e ok, dar o cam dă în Taxi, iar chitara lui Vali lipseşte dinainte ca el să plece.

Albumul pe scurt:

1.Into another – are gust de Luna amară, mai diluat ce-i drept

2.Transitions – banală, noroc cu trompeta

3.Chihlimbar – şlăgăroasă, uşurică, ceva gen Tudor Chirilă

4.Unghii de drac – cât se poate de pop, sirop, Nick cu o dicţie discutabilă

5.True sunshine - banală

6.Deadends – după mine, de departe cea mai bună piesă a albumului, dar nu vă faceţi iluzii

7.No return - lungită

8.Kill the dancer – hai să-l lăudăm un pic şi pe Nick, aici nu mai cântă aşa de afectat, e aproape bine

9.Hunt the wire - banală, noroc cu trompeta

10.Floodmoses – un pic de zvâc, nu de-ajuns s-o scoată însă din banalitate

11.Little sun – lungită rău şi diluată pe măsură, un Mihnea cam liric, cu noise-uri neinspirate pe final

12.Mara – marea dezamăgire, mult mai faină live

Amara mea concluzie la Don’t…: Luna a adormit comercial şi odată cu ea şi mesajul social al pieselor de până acum, s-a îndulcit precum cafeaua strong de după o noapte de beţie când îi pui apă şi zaharină, că zahărul îngraşă… Băieţi par a pica la pace cu sistemul care le tăia curentul pe scenă, protestul tricoului negru cu Deep Purple se aşază în „9-17” de familist şi tricou alb cu imprimeu. Mă simt trădată, m-au exclus din ascultătorii lor prin astă schimbare de direcţie ce cred că le va aduce numeroşi noi fani, fete neînţelese şi băieţi sensibili în mare parte; mă tem că Luna amară nu va mai fi niciodată ce-a fost… E de bine? E de rău?...

Dacă evoluţie = transformare, da, Luna amară a evoluat. Cum presupun că versurile sunt majoritar în engleză pentru că băieţii ţintesc piaţa „de afară”, le urez din inimă succes. Eu rămân la primele două albume.

marți, 12 ianuarie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (6)

Unde stăm. „Comuna Mărăcineni, sat Argeşelu”. Sunt 10 km din faţa porţii până în Piteşti, aproape de km 0 (fostul spital Bălcescu). Satul se cheamă Argeşelu, iniţial se numea Ciumeşti, dar comuniştii au considerat că nu dă bine numele în noua orânduire. La origine Ciumeştiul era parte a moşiei avocatului liberal Istrate Micescu, pe zona asta lovind ciuma lui Caragea; acum comuna Miceşti începe mai spre Câmpulung.

„Obiective” de orice fel în zonă? Ce-am remarcat eu: Conacul Miceşti, construit la început de secol XX, în stil neoromânesc, cu poartă zidită, fostă vilă de vânătoare a lui Ceauşescu; o biserică de secol XV (cred). O zonă cu blocuri înghesuite, un liceu agricol la şosea, două şcoli (fără cămin cultural măcar), primărie nouă, două farmacii, o minune de fabrică de pâine Zaris (au o pâine de secară faină foc), Agrolact şi alte firmuliţe, Institutul de Cercetare pentru Pomicultură, o haltă CFR (am auzit şi trenul într-o sâmbătă!). Asfalt „la şosea”, la fel apă curentă şi canalizare (oricum în zonă se poartă fântânile proprii cu hidrofor şi fose). Şoseaua din Argeşelu e proaspăt asfaltată, a suportat bine zăpada cu material antiderapant cu tot, spre diferenţă de drumul Piteşti-Câmpulung (european, dom’ne, E574, sau DN73, că îţi alegi care pancartă îţi place), care e mai mult gropi decât drum. Nu era el minunat nici înainte de ninsori, dar acum e plin de cratere. Şi aiurea e că n-ai alternativă să-l eviţi!

Un cartier de vile portocalii la drum (din cele cu 300 mp teren), neterminate, case măricuţe, din care multe noi, curţi largi, îngrijite, foişoare, leagăne, câini mulţi, de marcă/rasă incertă în majoritatea cazurilor. Vacile (puţine) au pete şi crotal pe ureche, sunt inseminate de medicul veterinar, taurul e demodat.

În zona unde locuim noi nu-s decât câteva familii de riverani, majoritatea sunt venetici. Cam la 30 m mai jos de noi creşte casa unui preot piteştean (până acum au crescut garajul şi un buncăr de gard, se vede prin pozele cu zăpadă), mai jos de el încă una, apoi casa englezului, ajunsă la finisaje (folclorul rural spune că domnul e englez sadea, îndrăgostit iremediabil de aste locuri). De la noi la prima casă locuită (a colonelului, venit din Ploieşti) – cam 150 m.

Zonă de deal cu pădure, mulţi pomi fructiferi, linişte, spaţii largi, garduri joase care delimitează optic doar, oameni înstăriţi, un „ceva” care nu te face deloc să te simţi la sat (de la hainele localnicilor, biciclete, scutere, playere de mp3, balansoare, gazon, trepte de marmură, decoruri de Crăciun) dar per total te face să-ţi destinzi fruntea a siguranţă („miră-te!” şi ridurile de expresie de pe frunte se-ndreaptă). Când a nins, fiecare localnic a curăţat în dreptul proprietăţii sale. Zăpada n-a fost aruncată în drum, cum se poartă în oraş, ci a fost material deconstrucţie pentru turnuleţe, obeliscuri sau oameni de zăpadă care îţi vegheau protector paşii.

Aici am descoperit ce-nsemnă „ţi se taie respiraţia de atâta frumuseţe”: de la verdele tare al verii, la nuanţele înnebunitoare al toamnei, la prima brumă căzută şi culminând cu zăpada generoasă a acestei ierni, în fiecare dimineaţă e un alt motiv de mirare. Încă sunt într-o mirare continuă, aştept primăvara.

luni, 4 ianuarie 2010

Zapada iar





Zapadaaaa





Poze





Schimb confort urban pe libertate rurală (5) - poze





Schimb confort urban pe libertate rurală (5)

A trecut 2009, am păşit chiar cu bucurie în 2010. La urarea „Un an cu mai multe realizări” milimetric n-am întrebat: „Ce-ai, mă, eşti nebun?”. Poate să am vreun unchi neştiut şi bogat prin America să mă lase unică moştenitore…

Cadou de Anul Nou de la Renel (sau cum s-o chema) – fără energie vreo 12 ore. Transcriu de pe agendă:

E 1 ianuarie, aprox ora 14, şi curentul e picat de mai bine de-o oră. Iau creionul (mmm, ce desuet…), ies în faţa bucătăriei, admir cu plouă şi scriu.

Cum ne-am petrecut revelionul… întâi pregătiri (a se citit mâncare). Nu se pune, toată lumea face. Apoi somnul de frumuseţe până pe la 6 pm (Răzvan şi-acum e convins că două ore-s prea puţine; eu zic c-a fost de-ajuns).

Foc în boiler plus în patru sobe, hrănit+jucat cu mamiferele fermei, un whist, un renţ, ceva net. Părinţi denaturaţi ce suntem, le-am permis minorelor noastre fiice să bea cremă de ciocolată. Nu ştiu de ce, dar cred că le-a cam plăcut.

12 noaptea (ora 0, că 24 zău nu pot spune, ce, ziua are 25 de ore?!). Pisici plus câini în casă, noi patru afară la şampanie şi admirat panorama. Întâi au început artificiile din Piteşti: spectaculoase, vizibile şi pe-o ceaţă rezon. Apoi cele din Mioveni – mai slăbuţ, populaţie mai puţin numeroasă, buget pe măsură. Şi o mare de artificii de la localnici, ba de la o casă din Colibaşi (cred) a fost un spectacol ce aproape a rivalizat Mioveniul. Apoi noi, ca să ne satisfacem măcar parţial instinctele piromane: o baterie cu muulte focuri, un vulcan, trei artificii jerbă, vreo zece albinuţe. Petarde nu prea, câinii erau şi aşa speriaţi, în extindere, pe husele de pluş ale fotoliilor-pat. Nu i-a mai satisfăcut roşul sac de dormit cedat lor. Am intrat repede în casă, ceaţa împiedica fumul să se ridice şi trăsnea a cordită.

Că tot spuneam de sacul de dormit roşu. Eu, structural, sunt o dezordonată. Ca să întâmpin previzibile neplăceri, mereu am găsit fiecărui lucru un loc al lui şi principiul „un lucru nefolosit iroseşte spaţiu” mi-a fost bun prieten. Când ne-am mutat la „conac”, nu aveam o pătură uzată, o cratiţă cu smalţ (nici întreg, d-apoi sărit, toate-s din inox), un hanorac uzat.

În prima seară când a nins, câinele Castor, după o maximă fericire de jucat în zăpadă, tremura zdravăn scuturându-şi cu spor blana-i lungă. Am desfăcut o conservă mare de carne, am pus peste ea ceva apă fierbinte, le-am pus (lui şi lui Polux) să mănânce şi… am sacrificat cel de-al 5-lea sac de dormit: în zona unde-s lemne uscate am înşirat nişte aşchii din lemn (pe care tot de-acolo le strânsesem, cu intenţia de a le împrăştia pe poteca din grădină unde „asfaltul” se înmoaie), peste care am pus sacul. Aşa că acolo dorm şi-acum căţeii noştri, duplexul lor fiind doar ca să ne lăudăm noi ce viluţă au băieţii.

Şi tot legat de „un lucru nefolosit”… Noi nu avem haine „de curte”. Noroc cu faptul că suntem haimanale: avem veste groase din fâş, pantaloni şi hanorace din fleece, în general ţinută de mers la munte, că PE munte… s-au dus vremurile când umblam cu cortul şi izoprenul în spate. Asta e, măcar nu suntem chiar pantofari… Găinile mănâncă în una din cele două tăvi ale cuptorului, câinii beau apă din găleata nouă cumpărată de Răzvan pentru făcut adeziv…

Revenind la 12 noaptea. Cu ceva minute înainte i-am văzut zâmbetul prahovean al lui Băsescu („preşedintele zâmbeşte ca şi cel’lalt preşedinte/iar noi nu mai găsim alte cuvinte/decât greaţă, furie, neputinţă şi minciună/românia-i pregătită să vă spună nopate bună" *). Au trecut parcă degeaba 20 de ani…

Pe la 0,25 nişte vecini ne-au invitat la ei. Frumos gest, nu prea frumos din partea noastră c-am refuzat: eram în plină artficiadă.

Suntem în 2010. Pe 20.10 voi împlini o vârstă. 20.10.2010. Să mă simt specială?


* Versuri Luna amară (Se întâmplă în România)

4me

stats

:-D