Like?:)

miercuri, 24 februarie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (10)





Vine primăvara. Mi-e clar asta, miroase a pământ reavăn, nu mai e frig, e… primăvară. Pomii au înmugurit, hamacul şi şezlongurile au ieşit la soare, berea cere iar pahare din inox şi câinii se joacă bezmetici cu aceeaşi jucărie în acelaşi timp.

Am tăiat din zmeură, a venit un vecin şi ne-a arătat cum să tăiem pomii (anul ăsta nu le cer să facă şi fructe, ci doar frunze şi flori). Au apărut nişte chestii verzi din pământ pe care le-am identificat mândră: zambile, narcise (sau ceva de gen), primule şi pătrunjel. Parcă nu-s aşa de nepricepută, nu?

Aflu cu stupoare că sormea nr. 2 a plâns trei zile când a văzut unde stăm. Cea mare s-a bucurat, ne-a consiliat întru ceva agricultură şi a venit cu drag la noi, cu ea am tăiat viţa-de-vie (cu foarfeca de friptură, că alta n-aveam, acum am foarfecă de vie şi o şi folosesc), ea a filmat cu mobilul locurile noastre să se laude cu ele. Tot ea are o casă în afara oraşului, unde evadează de câte ori îi e drag, aşa că n-am de ce s-o suspectez de… diplomaţie. Sormea nr. 2 s-a temut în iarnă că ne e frig, foame, frică sau cine ştie ce, că suntem sinistraţi şi atacaţi de diverse animale inferioare nouă în lanţul trofic şi-a sunat-o pe sora comună să întrebe cum ne este. Mă întreabă un coleg: „Tu chiar stai pe coclauri?” Da, chiar stau şi-s tare încântată! Vine primăvara!


marți, 23 februarie 2010

De la sintagmă la a treia belea a zilei, trecând prin Revoluţia din 89 sau ce-o fi fost şi ochii căprui. Cu citate

Nu, că azi chiar m-a apucat boala pe sintagma „luptător în Revoluţia din Decembrie 1989!”

Am trecut nu prea uşor peste cei 20 de ani sărbătoriţi cu fast şi bani publici, am refuzat să mă uit la televizor în perioada respectivă, am fost în concediu de odihnă cu premeditare, să mă pot rupe de festivisme. Aveam senzaţia că au trecut două decenii degeaba.

1. În astă dimineaţă, Sibi (http://www.poezie.ro/index.php/author/0033198/Aurel%20Sibiceanu) îmi dă un fragment din ce scrie acum: „Apare Eleodor Enăchescu, smulge microfonul din mâna unui vorbitor, anunţă că va pleca voluntar în sprijinul bucureştenilor, la solicitarea acestora, şi doreşte să ştie dacă mai vrea cineva să-l urmeze. Ca prin farmec, balconul s-a golit. Vajnicii luptători aveau urgente probleme organizatorice; în fapt, deja începuse o luptă fratricidă, legată de legitimitatea unora şi altora. În zilele care au urmat aveam să aflu multe amănunte, venite dinspre taberele care se devorau între ele. Până la urmă s-a constituit un grup – 25-35 de persoane. Printre cei care au plecat la Bucureşti s-a numărat şi… secretara redacţiei noastre, Simona Fusaru, pe atunci Voiculescu! O ştiam pe Simona, era o adolescentă rebelă, înamorată de literatură şi muzică, venea la şedinţele Cenaclului Liviu Rebreanu din Piteşti*”…

Şi cum o belea nu vine niciodată singură, ci-n serie de trei, mai citesc şi 2: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/887159/.

Cum s-a făcut revoluţie la Piteşti cred că cel mai bine a scris Doru Enăchescu (http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=2441&Itemid=97) şi cred că şi adevărul lui Sibi** se va apropia de-al meu.

Pe scurt, despre cum mi-am petrecut Revoluţia din Decembrie 89. Lucram de curând la o fabrică de matriţe unde media de vârstă era un pic peste 25 de ani şi o bună parte a angajaţilor erau studenţi seralişti la TCM sau AR. Pe 21 seara am plecat mai mulţi la Bucureşti, cu „ia-mă nene”, cu nişte camioane. Ne-au întors de pe centura Capitalei, nimeni nu putea să intre. Pe 22 pe la 10-11 am plecat cu trenul şi de astă dată am reuşit. Am stat la Televiziune până pe 23 dimineaţă, nu ştiu cât era ceasul, am plecat din Bucureşti pe întuneric şi-am ajuns în Piteşti pe lumină. Venisem să strângem oameni, ajutoare. Voiam să fac un duş şi apoi să mă întorc. N-a fost să fie, pentru că am trecut prin Piaţa Milea şi de-acolo am plecat iar la Bucureşti cu un autobuz, vreo 40 de persoane. Ne-am întors pe 25 decembrie, după apus. Pe 26 am plecat iar, tot cu autobuzele, ne-am întors pe 27. Până pe 8 ianuarie am tot făcut drumuri Piteşti-Bucureşti, cu trenul, cu „ia-mă nene”, care cu ce-a putut.

Ce-am făcut? Am dus apă şi alimente, am fost în mulţimea de la Arcul de Triumf şi Televiziune, am spălat şi pansat răni la Elias, am văzut bălţi de sânge, oameni căzând şi murind în jurul meu. Aş fi putut face mai multe sau aş fi putut să nu fac nimic. Aşa a fost să fie. Când m-am întors jocurile erau deja făcute, vârfurile ierarhice aveau secretare cu fuste mulate, erau „liberali” care nu auziseră de Brătieni, văzusem că Revoluţia e loviluţie…

De ce-am plecat? Pentru că din adâncurile mele a năvălit revolta şi n-am putut altfel. Cine mi-a fost alături? Majoritar decreţei, ca şi mine***. Ce-aş face acum de-aş avea aceeaşi vârstă? Acelaşi lucru. Pentru că trăirile de-atunci zece vieţi de-aş avea nu le voi mai încerca. E peste cuvinte să descrii cum e când simţi toţi oamenii buni, frumoşi, deschişi în jurul tău, când simţi că faci parte din ceva mai presus de poate, că lângă tine se scrie istoria. Că la 20 de ani oricum moartea nu ţi se poate întâmpla ţie.

Am plecat pentru vreun interes material? Nu, pentru ideea de libertate. Şi-atunci pentru ce să aştepţi o pensie de la stat? Pământ? Spaţiu comercial? Faci negoţ cu un ideal sau…?

Recunoaştere da, merită cei care au ieşit în stradă. Dar material (să mă ierte domnii revoluţionari cu acte, mai ales cei care-au făcut revoluţia privind la televizor), doar cei care au rămas infirmi, orfani. Nu putem pune egal între „am fost acolo” şi „tata a murit ca eu să pot avea ce am azi”.

Nu mi-am făcut dosar de revoluţionar, cu toate că mulţi dragi amici pe care atunci mi i-am făcut au insistat. Cred c-am o genă lipsă în lanţul ADN. Termenul de depunere e demult depăşit, ceva la modul „se poate întocmi dosarul că ai ochii căprui până la data de. Dacă nu te-ai încadrat în termen, ai ochii verzi”. Însă faptul c-am fost atunci, acolo, nu mi-l poate lua nimeni.

Aştept a 3-a belea a zilei de azi.

  • Între noi fie vorba, mă atrăgea mai mult privitul la „şedinţele” clubului de bridge, care era în aceeaşi perioadă în holul Palatului Culturii. Când fumul de ţigară devenea prea dens, intram la cenaclu.

** Cum l-am cunoscut pe Sibi. Îl ştiam din oraş, era una din figurile boeme; ne întâlnim în anticariat la d-na Pavel. Pe raft, volumul lui „Cartea făpturii”, cu autograf şi dedicaţie. Cumpărasem şi eu unul din librărie cu ceva vreme în urmă, fără autograf, evident. Îi arăt din priviri cartea. „Am ajuns clasic deja, sunt în anticariat. Aşa aveam şi eu părul, tot ca tine.” Nici acum nu am autograf pe „Cartea făpturii”.

*** Şi dragul de tata. 25 Decembrie, când m-am întors: „Miroşi a praf de puşcă.” „A ce-ai vrea să miros, a flori de măr?” „Când pleci?” „Mâine.” „Du-te, tată, dar să dormi bine la noapte.”

joi, 18 februarie 2010

File din cartea de colorat. Roşu-portocaliu-mov

În piaţa cu pavele roşii, cu pavele portocalii şi cu fântâni arteziene soarele se răsfaţă în apa izvorând dintr-o lalea inoxidabilă. La umbra ei, un grup de pinguini roşu-portocalii (sau portocaliu-roşii, nu se ştie exact, culoarea lor depinzând de cum se reflectă razele soarelui pe pavelele roşii, pe pavelele portocalii) fac analiză pe text la un editorial scris de-un prozator, vegheaţi patern şi aprobaţi zâmbind de-un pinguin mov imperial, c-o bombă la rever. Toţi aplaudă fericiţi la final şi-ncing un dans al pinguinilor: doi paşi sugeraţi la dreapta, doi la stânga, ţop în faţă, ţop în spate, ţop-ţop-ţop, în ritmul coloanei sonore de la Star Wars, primul în şir fiind un pinguin mic, negru, de respiră greu.

Pinguinii sunt la nuntă, în week-end, o eternă nuntă într-un perpetuu week-end, hrănit de luni-marţi-miercuri, şi nouă, celorlalţi, ne hărăzesc o viaţă alcătuită din zile de joi. Sunt opt Buddha, pentru fiecare zi a săptămânii câte unul, mai puţin pentru joi care, fiind mai lungă, are nevoie de doi. Ştim cum trece timpul doar pentru că alarma periodică de la mobil refuză să sune la 6,30 din trei în trei joie.

Lângă zodiac, un finlandez brunet şi pistruiat îşi face seppuku cu un cuţit de masă brazilian, cu lamă zimţată şi mâner de plastic mov.

… Şi-am plecat într-un loc unde, cică, un poet optzecist a umplut cu petale galbene de crizantemă o imprimantă laser A3.

marți, 16 februarie 2010

Piraţii somalezi nu ajung pe Ada Kaleh

Plete jegoase, picior de lemn, ochi lipsă, papagal pe umăr, sabie şi zâmbet ştirb sau un Jack Sparrow - frumos, nonconformist, cu aer boem, îndemnându-te la visare. Aşa vedea S. un pirat. Bărbat cât uşa, alb, cu ceva romantic în el, de răzvrătit împotriva asupririi, precum haiducii din legendele copilăriei (pentru Radu Anghel a fugit de-acasă când avea vreo opt ani să-i caute comoara la Crucea Albă, în noaptea de Sânziene).

Somalez, în afară de cel din bancuri, era pentru S. un african subnutrit aflat într-un perpetuu război civil, care se ocupă cu pescuitul şi îşi apără apele de deversările toxice ale unor state prea dezvoltate; mai ştia S. că Somalia a reuşit să facă misiuni americane să eşueze, că n-are spitale sau bănci dar are cea mai mare inflaţie din lume.

Pirat somalez? Sfinte Lexic, spuse S., e un oximoron, contradictio in adiecto, nu poţi alătura cele două noţiuni, decât ca glumă eventual!

Dar oximoronul ei e înfipt bine în realitate şi nu e deloc romantic, „transferă o parte din bunurile confiscate” celor din Haiti, le asigură şi transportul, să nu le „confişte” alţii.

…A dus S. piraţii frumoşi la muzeul de pe Ada Kaleh (îi ţine acolo de teamă să nu-i fure piraţii somalezi), îi lasă doar noaptea să navigheze, să fure vise de-adolescentă, sa fie incubi, să zăpăciripească iluzii în prozeme domestice…

Cu drag, pentru MR, CT şi DU, convişi toţi trei în astă seară că scriu bine.

Pentru ochi, inimă şi gând:

luni, 15 februarie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (9) sau Cizmele de cauciuc

Dacă-mi spune cineva că se plictiseşte locuind la curte nu-l cred. Mereu ai alternative confortabile la ceea ce faci, pericolul e să te apuci de prea multe şi să nu termini nimic. Nu trebuie să te pricepi, doar să vrei să faci ceva. În week-end-ul care tocmai a trecut eu am vrut!

Mă pregăteam zilele trecute să vă spun că am o sută de mii de feluri de mânuşi, cizme de cauciuc, pelerină de ploaie şi nu mi-e teamă să le folosesc. Cizmele le aveam din noiembrie, dar nici nu le probasem. Vineri mă sună Răzvan să cobor să-l ajut să aducă ceva acasă (remember, maşina nu urcă până în curte, rămâne pe margine drumului mai jos). Oricum îmi făcuse poftă deja Simona Tache de cizme de cauciuc (http://www.simonatache.ro/2010/02/11/flacara-mov-a-cizmelor-de-cauciuc/), în plus însă, venind cu copilul nr. 1 per pedes de la rondul dinspre Mioveni (cu o ocolire pe la dulcegăria italiană), luasem generos apă la ghete. Îmi pun eu cu elan cizmele verzi de cauciuc… Stranie senzaţie, gleznele capătă rigiditate, dar sunt eficiente. Asta vineri. Sâmbătă mă loveşte un gând: dacă e apă infiltrată în beci? Era. Iau iar cizmele, cobor şi cu aportul neprecupeţit al celor două fiice din dotare scoatem apa (domnul meu era plecat). Duminică – idem, numai că era şi Răzvan acasă şi-a mers mai repede. Presupun că diseară, când ajungem acasă, se va executa aceeaşi operaţiune. Şi gata ritualul: se încalţă una pereche cizme verzi de cauciuc, se iau două găleţi din plastic şi una bucată cutie de îngheţată cu care se scoate apa din butoiul metalic amplasat ghiduş pe post de recipient-colector în fundaţia beciului, se pune apa în găleţi, se cară apa, se varsă pe afară pe pământ, timp în care motanul urban Jinx e disperat că nu-l lasă lumea să intre şi el în beci, unde a aterizat o singură dată, graţie forţei gravitaţionale… Avem şi pompă albastră pentru apă, dar n-avem furtun. O să ne cumpărăm noi într-o zi…

Ce-am mai făcut sâmbătă? Am curăţat şanţul din beton de gheaţă şi am aranjat canalele de scurgere a apei… Cam la o săptămână după ce ne-am mutat, mi s-a părut mie că zona adâncită de lângă fundaţia „acareturilor” e urâtă. Şi cum aveam belşug de pietre în zonă, am făcut eu nişte aranjamente… În timp, acolo s-au mai adunat frunze, paie, pământ şi alte minunăţii, ceea ce făcea ca apa din curte să fie într-o nemişcare lacustră oriunde nu era plantat beton… Aşa că am scos pietrele, am strâns bălăriile adunate şi mândră m-am simţit ce utilă a fost munca mea şi mai ales că mi-a dat mie, singură, prin cap să fac asta…

Duminică dimineaţa mirosea a primăvară, păsărelele erau foarte gălăgioase şi-un cor de cocoşi se lăudau. Au răsărit zambilele unde s-a topit omătul şi, o dată cu ele, şi lamela metalică de la lopata de zăpadă… Pe-asta nu ştiu exact când am plantat-o, doar că anul ăsta. Nu din alt motiv, dar prima dată când a nins a pierdut-o Răzvan prin curte şi a găsit-o de Revelion.

A dat colţul ierbii, am văzut eu în faţa curţii unor vecini. Când „dă colţul” iarba e de bine, când un om „dă colţul” e de rău. Discriminatorie expresia, nu?

„Noi chiar ne vindem ţara!”

Mi-am început săptămâna fain. În inbox, la prima oră, găsesc un link trimis de DAD:

http://www.colonialiterarapetrila.ro/index.html.

Despre ce e vorba în propoziţie: cu ceva vreme în urmă am cumpărat Antologia poeziei româneşti la zid (Polirom, 2006), volum îngrijit de Ion Barbu. Orice v-aş spune despre el nu-i de-ajuns, trebuie văzut, trăit, gustat. Ca un rezumat, Ion Barbu şi câţiva tineri au ieşit pe străzile Petrilei şi-au scris pe zidurile mohorâte versuri din poeţi români. Antologia cuprinde fotografiile „isprăvilor” lor şi e însoţită de cu CD cu un film… unic.

Acum, acelaşi Ion Barbu lansează un proiect minunat, spun eu: a împărţit curtea casei lui I.D. Sârbu în parcele de 0,11 mp şi le vinde cu 100 lei, ca să „transforme Casa Memorială Ion D. Sîrbu şi arealul aferent într-un Centru Cultural European”.

Şi antologia, şi site-ul mustesc de umor, de haz-de-necaz („Aveţi un şef şi vreţi să daţi cu el de pământ. Posedaţi cu ce, dar n-aveţi unde? / Noi suntem soluţia!”) şi mai au ceva comun: într-o vreme în care se caută pretexte, Ion Barbu găseşte soluţii.

Despre Ion Barbu şi poezidurile sale puteţi afla mai multe de aici: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=129&cmd=articol&id=3088, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1020&Itemid=112, iar despre Petrila puteţi citi aici: http://www.ecomunitate.ro/Istoric(9993).html.

joi, 11 februarie 2010

Cartea soaptelor

Azi nu scriu, nu ascult. Citesc: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1702&Itemid=112.

miercuri, 10 februarie 2010

marți, 9 februarie 2010

Vocile din capul meu

Mereu aud voci în mintea mea. Uzual, vocea proprie, care mă acuză că am călcat în străchini, îmi spune că nu trebuia să… şi să…, dar ar fi trebuit… Uneori, vocea domnului meu, care şi ea îmi face morală. Rar alte voci, şi ele acuzatoare.

Toate vocile din capul meu vorbesc limba română, îmi sunt cunoscute, fiecăreia îi pot ataşa un trup cunoscut şi el.

Însă ce-ar fi să auzi voci necunoscute, vorbind într-o limbă pe care n-o înţelegi?!

Valentine’s Day

Bună dimineaţa, Papabembe! Tu n-ai fost azi nici prin magazine, nici cu microbuzul să asculţi radioul! Altfel ai fi ştiut că se apropieeeee, se apropieeee VALENTINE’S DAY! Semnalul o dă pop-lălăiala de love songs-uri de pe toate posturile care-ţi violează auzul, reclamele şi ofertele ultime cu reduceri speciale pentru ziua îndrăgostiţilor, de simţi cum în progresie geometrică îţi creşte indignarea. Categoric azi n-am o zi bună, şi tu dormi încă Papabemebe!

Tu dormi şi pe mine m-apucă anuala boală pe spiritul românesc de turmă, îmi zic că suntem o naţie xerox şi importăm tot ce putem numai ca tot românul să se simtă mai occidental. Normal că nu e de bonton să sărbătoreşti Dragobetele, e expirat, că-i la noi de milenii!

După ce progresia geometrică se mai domoleşte şi-o dă în aritmetică, trebuie să mergi prin centru să duci cărţile la bibliotecă şi ce vezi? Zăpadă? Normal că vezi zăpadă, Papabembe, e iarnă şi suntem pe paralela 45, nu în Australia! Da, ştiu, una lume încă nu s-a prins pe-aici că iarna ninge… Deci, ce vezi? Inimi de pluş kitsch-oase cu love, antichicităţi cu îngeraşi şi cupidoni, animăluţe hidoase care zic ai lov iu (şi mă mir că nu-s şi peşti curcubelii de pus pe televizor sau măcar deasupra plasmei de 98 cm, macrameuri, garofiţe croşetate de pus la cheia dulapului şi carpete cu răpirea din Serai să se planteze, dom’ne, pe perete! Păi lângă ce să faci poza cu iubitul/ iubita pentru Hi5 sau pentru avatarul de mess? Că la oraş nici teracotă n-ai măcar (eu am şi nu mi-e frică s-o folosesc!) şi trebuie să vadă lumea că eşti cuplat de Valentine’s!). Hai, Papabembe, fă poza cu iubita sau iubitul, ştii că eu mi-s open minded, şi bag-o la avatar să te vadă tot list-ul! Nu contează că de Valentine’s poate-ţi place să fii singur! Trebuie ca măcar ATUNCI, îţi dai seama, altfel vine sfârşitul lumii, să-ţi tragi un partener. Încă ceva, fă rezervare la club dacă vrei să ieşi la o bere pe 14, că altfel păţeşti ca mine, anul trecut, când n-am găsit loc la masă pentru o cafea nici la pizzerie de nefumători, că uitasem ce eveniment major era…

(Acum, fără glumă, dacă vreun mascul ar avea tendinţa să mă declararisească obiect al pasiunii sale de valentinesday l-aş suspecta că are o mare problemă de percepţie a realităţii. Şi de-ar fi fizic Făt-Frumosul viselor mele adolescentine, călare pe cal alb - nu c-aş fi visat vreodată aşa ceva, Făt-Frumosul meu n-avea chip, dar citea mereu Borges -, tot aş fugi ca de-o injecţie. Mie tipii care se dau de ceasul morţi cu „ce cumpăr eu pentru iubi de valăntain” mi se par gay rău de tot.)

Bună dimineaţa, Papabembe! Te-aştept la o cafea de dozator!

luni, 8 februarie 2010

Despre nuntă şi alţi demoni (II)

Cum a fost cu nunta noastră. Cu domnul şi stăpânul meu pot spune că am crescut împreună, locuiam la vreo două blocuri unul de celălalt, dar am intrat în acelaşi grup în liceu, cam doi ani. Apoi ne-am pus „pe bune” alţi doi ani, următorii doi – fiecare a avut relaţiile lui, din care am tras concluzia că tot înainte era mai bine. Ne-am întâlnit aproximativ accidental, n-am mai ieşit din casă cam două zile… După vreo două luni, domnul meu a început cu „vreau bebe!”. După încă două luni de insistenţe zilnice, fac eu un calcul: da, vreau un copil cu el. Am cam fi vrut noi să ne căsătorim atunci, dar una lume considera că nu suntem cea mai bună alegere unul pentru celălalt. Aş fi ipocrită să pretind că asta ne-a împiedicat, motivul real e că eu nu eram sigură că drumul ne va fi acelaşi şi mă-ntrebam de ce să ne mai complicăm cu nişte acte. Copil însă voiam. A venit bebe, a făcut bebe opt luni, una lume mai sus pomenită ne asasina cu „haideţi, măi copii, creşte fata şi o să pună întrebări, cununaţi-vă şi voi”. Şi am făcut cununia civilă. Într-o zi de joi, că sâmbătă era deja 1 Mai şi ar fi fost de rău augur: o viaţă de muncă în casă (de fapt, n-am vrut să fie mai şi gata). La oficiul stării civile, noi şi cele vreo 6-8 persoane care ne-nsoţeau eram cam prea albi faţă de ceilalţi care aşteptau să intre sau tocmai ieşeau. Şi atunci am înţeles de ce tanti de la ghişeu insistase cu „joia???”…
Vine copilul nr. 2, face copilul nr. 2 opt luni. Tot într-o joi, pe seară, una din cele trei prietene ale mele din copilărie/adolescenţă (nu Giani, el e tip!), C, vine supărată bombă cu o sticlă de votcă şi cu „eu nu mă mai mărit, aşa mi-e mie dat, e aranjat totul, băutură, local, am trimis invitaţii cu numele naşilor pe ele” etc. Tocmai aflase că naşii aleşi n-o mai cunună, asta cu trei săptămâni înainte de nuntă, c-au avut un accident cu maşina şi financiar nu-şi mai permit sau ceva de gen. Ea avusese o tentativă de măritat (cu acelaşi tip, fireşte) şi cu un an înainte, dar intervenise ceva. Şi cum nu putea să-şi pună pirostriile decât fix de ziua ei, dacă rata şi anul acela trebuia să mai aştepte o eternitate. În timp ce munceam la votcă şi pe prietenă o chema natura, începe Răzvan:

-
De ce n-o cununăm noi?
-
Păi noi nu suntem cununaţi!
-
N-are nimic, ne cununăm!
-
Păi sunt în doliu după tata!
-
Mergem la mama ta şi-i zicem!
-
Şi de unde inventăm naşi?
-
Sorta! O anunţi după ce-ai aranjat totul.
Zis şi făcut. Îi propunem lui C, ea se bucură foarte („eee, aşa o să vii şi tu la nunta mea”*), rămâne peste noapte la noi şi toată lumea e fericită. Dimineaţă (pe la 10-11), rămâne Răzvan cu fetele, noi două, ca nişte doamne ce suntem, plecăm la mama să-i cerem acordul (ni-l dă cu drag), mergem la preot să ne programeze cununia a doua zi (aaaa, nu, nu mai e loc, avem cununii până la patru, poate săptămâna viitoare. părinte, avem doi copii, trăim în păcat de o mie de ani, eu nu mai vin! la 5 e bine?), mergem la soru-mea şi ea e de acord - cu toate că e o tipă spontană şi-i un interlocutor redutabil, cu verb iute, rămâne fără grai; bine că s-a întâmplat asta după ce ne-a dat acceptul.

Vine ziua, mergem la biserică (eu evident NU în rochie albă, dar în rochie, nu în blugi!), Isaia dănţuieşte…

Ne întoarcem cu toţii acasă, o şampanie, un pişcot, pleacă lumile şi rămânem cei doi proaspăt însurăţei, soacra şi viitoarea fină. A urmat o faină noapte a nunţii în care am jucat canastă până-n zori. Noroc că cele două fiice din dotare au dormit cuminţele.
Am cununat-o pe C. şi după vreo doi ani (iar doi ani? Ce-am eu cu doi ani?) îmi dau seama că domnul şi stăpânul meu NU M-A CERUT DE NEVASTĂ! Indignată îl anunţ, el refuză amuzat de indignarea mea ideea să se pună la patru ace şi să vină cu şampanie şi garoafe la părinţii mei (între timp tata se dusese şi ar fi fost mai dificil), dar îmi cumpără un inel cu marcasite (pe care nu-l port, evident, cum nu port nici verigheta), cică „de logodnă”. Dacă mă gândesc, asta urma după doi copii, cununie, nuntă: logodna. Peste ea sărisem, fusese doi într-una (ca cafeaua) cu cununia.
Aşa că nu mergem la nunţi, botezuri
& comp, nu mă consider datoare nimănui să fac act de prezenţă. Dacă ne e drag, ne întâlnim după eveniment şi punem de-o băută fără mofturi şi cu mult râs. Şi de ne place, şi cu dansat pe mese şi lăutari la ureche, ceea ce vă doresc şi vouă.

* De când am început să hotărăsc eu pentru mine, nu mai merg la nunţi. Am fost la două, unde noi am cununat, şi la una care era programată cununie civilă şi-a deraiat în nuntă între Piteşti şi Olteniţa.

miercuri, 3 februarie 2010

Despre nuntă şi alţi demoni

Rar mă uit la televizor, şi atunci de obicei cu un scop clar, cum ar fi Californication, Anatomia lui Grey, Top Gear sau ocazional (adică dacă din întâmplare dau de) BizBazar şi Profesioniştii Eugeniei Vodă. Când şi când, mă las manipulată de vreun buletin de ştiri, în funcţie de cheful pe care-l am: cine să mă manipuleze astăzi? Mda, Realitatea… Ei, într-o asemenea situaţie dau de-o mândră ştire: în Boston a devenit deja o tradiţie „fuga mireselor” după o rochie pentru nuntă. Sunt nu ştiu ce reduceri care le fac pe onor viitoarele neveste-de-microunde să stea la cozi interminabile încă de noaptea, să-şi ia neamul cu ele să apuce cât mai multe rochii din care să o aleagă pe cea mult (prea) visată. Asta am înţeles în timp ce asiduu căutam telecomanda, încercând în mod succesiv să schimb programul cu mobilul meu, cu al lui Răzvan (şi zău n-a mers!).

Niciodată n-am înţeles de ce tipele se visează mirese, de ce trebuie anunţată cu surle şi trâmbiţe hotărârea, de ce sunt ţipetele şi săriturile cu „Vai! Te-a cerut?”, mai ales când relaţia are ceva ani…

De ce să umbli jde mii de ani după faimoasa rochie alb-virginală (când nu mai eşti virgină de-un mileniu, şi bine că nu mai eşti) pe care-o porţi mai puţin de-o zi şi cu care îţi vei bloca juma de dulap restul vieţii sau până la viitoarea nuntă proprie, când oricum îţi cumperi alta…

De ce trebuie să ai alături sute de invitaţi pe care nu-i cunoşti, în ziua nunţii tale, când se presupune că eşti buricul universului, tocmai atunci trebuie să dai bine-n peisaj în faţa lu’ nora lu fratele lu cumantu’ lu’ naşu’ lu’ văru lu’… Şi la final, după nunta cu dar ce ţi-a adus bani de-o lună de miere de 12 zile pe litoralul grecesc last minute şi-o mobilă de dormitor, rămâi cu datoria morală de-a merge la alte nunţi, ale unor oameni de care nici că-ţi pasă, dar… au fost la tine la nuntă, dacă nu ei, măcar nemuri de-ale lor. Nu contează că te doare măseaua, că e ultimul episod al unui serial pe care-l urmăreşti de ţşpe ani sau n-ai chef şi gata. Şi mergi o viaţa la sindrofii diverse, uneori şi două într-o zi (că urmează botezul, tăiatul moţului şi tot aşa până la înmormântare), ale unor oameni cu care n-ai nimic în comun. După o vârstă, mergi pentru că ai şi tu copii care o să facă nuntă, copii, o să moară… Şi gata cercul vicios în care intri de bună voie şi nesilit de nimeni, o dată cu „da”-ul de la primărie.

Apoi tot restul vieţii trebuie să porţi verighetă, ce, e centură de castitate să mă împiedice fizic? Sau blestem de deochi pubian pentru ipoteticul obiect/subiect al pasiunii mele?…

De ce trebuie să pui pe frigider poza intrauterină a lu ăla micu’ de la ecograf, sau la mobil poza nevestei/bărbatului wallpapper? Îmi plac tipi cu ringtone cu „warning! It’s the wife”, care n-au poze cu progeniturile pe mobil decât dacă acestea comit ceva absolut ridicol, sau au poze cu nevasta prevăzută cu bigudiuri şi ceva mască de faţă verde.

Sunt eu defectă?!

4me

stats

:-D