Like?:)

vineri, 30 iulie 2010

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră - 6

Prietenii mei imaginari au simţit într-o dimineaţă brusc că trebuie să se întoarcă la natură. Remus a făcut un credit doar cu buletinul ca să poată Romulus să-şi scoată de la amanet priveliştea din faţa dormitorului, dar, cum amândoi se mutaseră de la bloc pe coclauri, au pus-o pe peretele din living unde, între noi fie vorba, priveliştea stă cam înghesuită. În faţa peretelui au pus două plante carnivore din plastic eco-friendly în care au plantat cloşca şi ciorăpiorii; acum aceştia mişună prin privelişte, oricât le-ar spune Venus că n-au voie.

Romulus şi Remus şi-au luat şi o pisică rotundă, lor nu le plac unghiurile drepte, sunt prea aspre, prea logice, mai mult, o pisică pătrată ar fi fost prea artistică. Nu contează că pisica are doar 2,1 MP, ei o iubesc, nu-s ahtiaţi după poze şi-n plus era la superofertă împreună cu o pereche de şlapi cu toc care oricum nu le sunt buni şi până la urmă nici nu le plac.

Au făcut şi-un pârâu zglobiu, care izvora din chiuveta de la baie. Dar cum nu există poveşti reale cu happy end, acesta a secat: din cauza facturilor neplătite la gândire, le-a fost tăiată apa vie, iar cu apă moartă se ştie că niciun pârâu nu funcţionează. Pisica se bucură, ei oricum nu-i place apa, şi sare ca o minge şi ea prin privelişte, printre pomi, parcări şi minute gratuite în reţea. N-o pot opri decât dacă-i nimeresc cu săgeţile-ventuză de la darts o anume zonă din coadă, unde are butonul de on/off.
Cu pârâul clar au pierdut timpul. Măcar l-o fi găsit cineva?!?...

marți, 27 iulie 2010

Deziluzie

În vremurile de început, oamenii de cultură făceau politică.
În vremurile de sfârşit, oamenii din politică fac cultură. Una de tip nou, a majorităţii, cu manele, termopane la turnuleţe, statui de ghips, tablouri cu şablon şi pistol de vopsit, versuri din coadă zornăitoare.
În vremurile de început, şcoala se făcea muncind asiduu.
În vremurile de sfârşit, şcoala se termină înainte să înceapă.
În vremurile de început, cultura se digera greu.
În vremurile de sfârşit, cultura nouă vine gata mestecată de cine trebuie, cetăţeanul trebuie doar s-o înghită.
Guriţa mareee…

Trandafiri 1.2. Poze










luni, 26 iulie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (37). Hades

Bestia mică şi neagră cu pretenţii canine - Hades - are, după încercări succesive, unele chiar parţial reuşite, zgardă. Roşie. Acum arată şi el a câine; de wallpapper, zice Ana, de pus la lunetă – zic eu (cum erau cei maronii, cu cap mişcător, în mare vogă prin anii 80). Cert e faptul că acum se vede că are gât, nu-i mai pare capul izvorând brusc din trunchi. Încă nu s-a obişnuit complet cu zgarda, o mai scarpină, dar important e c-a acceptat-o. Şi lesa dă semne c-o s-o aprobe (când aude „Germanos! Plimbare!” începe chiţăind să deseneze spirale prin troscot şi tolerează lesa până iese din curte). La plimbare deja ascultă comenzile, a învăţat să vină când e fluierat, însă e imprevizibil când apar oameni pe care nu-i cunoaşte: uneori latră agresiv, alteori fuge din calea lor.
A început să ştie că el e „spectru” şi devine foarte atent când aude cuvântul; nu face diferenţa între cei doi motani negri, ştie el că unul îi e partener de joacă, nu şi care dintre ei; când şi când îl provoacă pe cel greşit, Zombie. Deloc încântat, acesta fuge, se zburleşte, scuipă. Atunci Hades îl caută cu privirea pe Jinx. Când se întâlnesc, iese o alergătură prin grădină, obligatoriu prin/peste legume, până ce Jinx se urcă în vreun pom. După comentarii şi rugăminţi zadarnice, se plictiseşte domnul câine şi vine la noi să-l pârască pe obraznicul motan.
Căţelul nostru ahtiat după dulciuri e un cerşetor înnăscut. Cum aude un ambalaj desfăcându-se, se înfiinţează rapid, ia poziţia de „şezi” şi, cu ochii lăcrimoşi, ne imploră să-i dăm şi lui. Se vaită, plânge, ne ceartă, face tumbe, doar-doar se îndură cineva şi de el. Numai că de multe ori ceea ce desfacem noi din ambalaj nu e comestibil şi degeaba îi dăm să miroasă ca să se convingă.
Cum Hades e şi el negru şi arată, la talie, mai mult a pisică, uneori trecem pe lângă el în bucătărie de parcă ar face parte din decor. E firesc ca motanii să fie pe-acolo. El însă ştie că n-are voie şi face câte-o mişcare bruscă ce-l deconspiră. Iese vinovat, îşi găseşte o poziţie strategică şi aşteaptă următorul moment propice.
Comentează comanda „ieşi” şi negociază fiecare centimetru cu fetele şi cu mine. Lui Răzvan în schimb i se subordonează necondiţionat, încă se mai teme de el, dar în relaţia lor s-au făcut paşi importanţi: Hades stă să fie mângâiat pe cap, piept, bot, picioare, spate, ba îl mai şi linge când şi când pe domnul meu pe gleznă, dar numai prin surprindere - vine tiptil din spate, două-trei limbuţe aspre şi-apoi fuge încântat.
Se joacă cu Castor şi Polux, ne supraveghează şi ne provoacă continuu, se ridică cu labele pe noi, ba chiar sare în braţe uneori, fură jucării, ne aduce mingi. Când unul dintre noi se întoarce după câteva ore de absenţă, e primit cu o bucurie de nedescris.
E ca o musculiţă de oţet, mişună pretutindeni, intuieşte direcţia în care vei merge şi cu o viteză incredibilă pleacă înaintea ta; uneori zici că-i ubicuu.
Ştiam de la început că va dura ceva vreme până o să se acomodeze cu noi, cu locul, după o lună însă parcă nu mai aveam răbdare. Acum au trecut două luni şi jumătate de când îl avem; s-a adaptat, s-a foarte adaptat, depăşind orice aşteptări, ba chiar şi speranţe. Avem trei minuni de câini şi tare mândri suntem.

joi, 22 iulie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (36). Ceapa

Decorul nostru se schimbă continuu, zilnic apar şi dispar diverse, fapt care generează o mirare de aceeaşi frecvenţă. Trandafirii înfloresc în nenumărate culori, se trec, îi „mortishi-esc” fetele, apar alţii, au început să se movulească prunele, zmeura colorează marginile de gard, un măr e „văratic” şi noi îl ajutăm zilnic: „rărim” merele, ca să nu le mai fie greu crengilor să le susţină. Plantele folositoare omului cresc şi unele dintre ele devin de-a dreptul utile – pătrunjel, mărar, ţelină, usturoi… E un miracol cum o sămânţă pusă cu mâna ta apare ca un zbenghi verde, apoi creşte, se conturează, înfloreşte – şi astea toate sub ochii profanului mirat peste poate. Profan care între timp a învăţat şi el să nu mai cumpere din piaţă sau de la supermarket ceea ce are deja în grădină.
Tot surprinzător a fost că într-o dimineaţă, mai pe la 12,30 (fetele noastre sunt la vârsta la care principiul „să nu te culci niciodată în ziua în care te-ai trezit” e literă de lege), am avut chiar un mic dejun asigurat din producţie proprie – omletă cu mărar şi salată cu ceapă verde; gustul a fost absolut special şi trăirea, pentru noi, inedită.
Până de curând am fost convinsă că munca pământului e pentru tractoare, că e epuizantă; nu-i nici pe departe aşa, poate fi chiar o bucurie şi o deconectare nesperată (recunosc, noi facem în grădină ce şi când vrem, ce trebuie cu adevărat fac nea Costică şi sora lui care are un nume de răsfăţ imposibil de reţinut).
Să vezi cum creşte ceea ce ai plantat cu mâna proprie, să vezi transformările, evoluţia sunt experienţe ce nu pot fi descrise, ci doar trăite într-o crescândă mirare. Mare bucurie ne-au făcut căpşunele când s-au copt, apoi zmeura, dar nu se compară cu bucuria pe care ne-a oferit-o ceapa, banala ceapă. În primăvară am făcut un „mormânt” cu „şapte fraţi” (oare haiducii au luat numele de la ea sau invers?); au apărut plăntuţele, au crescut. Le-am urmărit, udat, de-bălăriat, fotografiat pas cu pas. Prima noastră pseudo-cultură agricolă. Zilele trecute am aflat că trebuie scoasă deja, momentul fiind dat de frunzele căzute la pământ ce încep să se usuce. Am scos ceapa şi urmează s-o curăţăm, s-o punem la uscat şi apoi s-o depozităm pentru o dată ulterioară de consum (e cea pusă pentru „ceapă verde”, cea de toamnă e verde şi frumoasă, că am pus-o târziu). Mare surpriză pentru Ana şi pentru mine când am văzut şi că se scoate uşor, şi că am adunat aproape o lădiţă (din cele negre, de fructe), şi că ne încearcă o inexplicabilă şi stranie bucurie: e a noastră, crescută de noi! Am simţit un drag nespus faţă de pământul care a rodit-o, o admiraţie pe care nu mi-o pot explica. Şi-am fost mândră: pot spune că a ieşit şi din mâinile mele, am putut eu să fac asta! Şi ştiu că e doar începutul.

miercuri, 21 iulie 2010

Culturi parţial agricole ver. 1.2 + butuci bonus









Schimb confort urban pe libertate rurală (35). „Vecinul” şi „doamna”

Cu toate eforturile mele de a fi o drăguţă, cei câţiva vecini pe care îi cunoaştem îi spuneau lui Răzvan „vecine” şi mie „doamnă”. Evident că domnul meu se amuza copios şi făcea mişto:
- Păi la cât eşti de murătură, normal ca oamenii să ia distanţă! N-o să fii în vecii vecilor una de-a lor.
Fetele se amuzau şi ele:
- Uite, mami, ce adecvat eşti îmbrăcată, chiar şi mânuşile se asortează…
Pe mine mă cam punea pe gânduri faptul în sine. Chiar am făcut eforturi să fiu drăguţă.
- Tu nu ştii să-ţi adaptezi discursul în funcţie de interlocutor, eu o fac instinctual.
- Puii mei, vorbesc cu toată lumea la fel! Şi cu copiii, şi cu adulţii! Mi s-ar părea o ipocrizie să încerc altfel!
- Da, eu ştiu, dar ai idee ce preţioasă pari?
- Ok, atunci nici că mai fac eforturi! Asta sunt!
Nu mă aşteptam ca riveranii să mă accepte repede (tanti de la grădină îmi spune „sărumâna”, lucru care mă şochează de fiecare dată), dar măcar cei veniţi din oraş. Au trecut totuşi opt luni!
Şi s-a întâmplat: sâmbătă, soţia domnului consilier judeţean mi-a spus „vecina”, iar ieri – domnul colonel. Tare mândră m-am simţit. Amândoi orăşeni, dar pentru mine e o mare realizare! Acum un an, aş fi considerat că acest apelativ are o notă de… tras de şireturi nepermisă. Atunci eram în singurătatea aglomerării urbane. Acum, în comunitatea mică, având strânse legături, e o dovadă a acceptării pe care am aşteptat-o. Încep oamenii să mă accepte, iupiiiii!

joi, 15 iulie 2010

Alte unghiuri, alte abordări – tentative de definiţii

Linişte
* Să stai întins pe iarbă în lizieră, cu un câine sub cap drept pernă, în preajmă doar foşnetul ierbii
* Să te îmbraci în miros de lucernă proaspăt cosită şi-n ochi să-ţi pui nori proaspăt coafaţi
* Să urmăreşti roboteala unui muşuroi de furnici, cu diviziunea muncii cu tot, şi lângă el - circuitul motanilor negri în natură
* Să stai în chioşc, în hamac citind Rahan sau ghidurile Adevărul

Libertate
* Să asculţi vrăbiile cum strigă speriate că-s motanii lângă cuib şi să le urmăreşti cum încearcă să-i atragă, să-i ducă departe
* Să urmăreşti zborul păsărilor în lizieră: ereţii mici, răi, gălăgioşi şi agitaţi se opresc o clipă şi coboară aproape vertical. Se ridică rapid cu prada în cioc şi zboară către cuib. Ulii planează lin, se rotesc, apoi rămân ţintuiţi pe-un nor. Calcă aerul, coboară ca un fulger, oblic, pe curenţi şi se-nalţă mult mai departe cu prada în gheare.
Fascinant e că au culoare de zbor diferite: ereţii nu trec pe „zona” uliilor, de parcă un coordonator de zbor le-ar aloca special spaţiul aerian. Când ulii apar, ereţii intră în picaj; ştiu ei că-n lanţul trofic sunt mai jos şi că pot deveni hrană.

Bucurie
* Să vezi cum cei care-ţi calcă pragul nu-s animaţi de comunul interes urban, ci vin doar pentru tine
* Să simţi cum ajungând acasă o caldă mulţumire te învăluie în fiece zi: acolo nimic rău nu şi se poate întâmpla
* Să dansezi desculţ, să simţi pământul, să-ţi cânţi trăirea, să simţi că poţi zbura, că nimic nu-ţi stă în cale
* Să urmăreşti timp nemăsurat cum mănâncă iepuraşii morcovi, să-ţi vină să treci cu ei prin oglindă, apoi să te opreşti, nu, aici e lumea minunilor. Iar Alice poate fi oricine.

4me

stats

:-D