Like?:)

joi, 30 septembrie 2010

Trendul numelor la copii

Mi-am propus ca fiică-mea s-o cheme Miruna când eram în anul II de liceu. Când i-am pus Mirunei noastre ăst nume (adică acum aproape 17 ani), nu cunoşteam nicio altă posesoare a lui. Mereu m-a enervat când în parc cineva striga Alexandru sau Ioana şi întorceau capul 99% dintre copii. Avea pupăza noastră un an şi-un strop în momentul în care a apărut pe sticlă Miruna Coca Cozma; a dispărut repede.
Când Miruna noastră era prin clasa a V-a, a VI-a, auzeam uneori prin parc vreo mămică strigându-şi aşa odrasla jucătoare în nisip. Mă amuza.
Acum am senzaţia că 110% din fetiţele de 3-5 ani îs Mirune! Unde te duci, auzi Mara, Daria, Miruna, Rareş, Mihnea, David.
Aşa mă scoate din pepeni tendinţa asta, trebuie să aibă copilul nume în trend, ca mulţi alţii! Eu am vrut ca atunci când în parc îmi strig copilul să vină numai al meu. Dacă aş face acum un băiat i-aş pune numele Gruia. Să văd dacă şi ăsta o să se poarte!

Tunel portocaliu bucurătoriu de motani*. Poze cu explicaţii











De o săptămână, felinele noastre au primit o jucărie interesantă: un tunel pliant din fâş, cam de 1,8 m lungime şi diametru 30 cm, cu două intrări laterale circulare prevăzute cu motocei atârnaţi. Au mai avut un tunel de 1 m, dar era pentru o singură pisică şi n-a fost aşa de amuzant; la apartament Jinx se ascundea în el şi ne vâna de-acolo, în casă nu l-a mai interesat. Zombie s-a plictisit repede de tunel, aşa că l-am dăruit unui alt motan, tot negru, Taho.
Noua achiziţie îi ispiteşte pe toţi motanii noştri, iar Jinx şi Zombie susţin spectacole seară de seară. Se joacă bezmetic, sar, se vânează, aleargă, ne provoacă, se luptă, „vorbesc”. Pentru ei e o distracţie „de casă”, pe timp de zi undiţa de motani, vânătoarea în spaţiu deschis, explorările grădinii şi zonelor limitrofe fiind mai ispititoare. (În ultima poză se văd lăbuţe albe pe uşa de la beci.)
* Pentru Jazz şi prietenii ei.

miercuri, 29 septembrie 2010

Ce-am (mai) citit – Varujan Vosganian – „Cartea şoaptelor”

Cartea este o saga a armenilor, un roman-cronică din care istoria năvăleşte la fiecare pas de-ţi vine să te întrebi cum a putut un singur om să scrie despre atâtea lucruri.
Romanul este asumat autobiografic, iar autorul este cronicarul subiectiv, depozitar al unei istorii de familie şoptite - oamenii vorbesc cu glas domol despre genocid, despre destin, pentru că şoapta e caldă şi lipsită de resentimente.
Itinerarul istoric al romanului nu este unul liniar, ci apare în spirale, în cercuri succesive, cu o acţiune structurată pe mai multe planuri ce se intersectează, în care evenimentele sunt reconstituite din mărturiile numeroaselor personaje ca din piese de puzzle.
V.V. scrie cu nefirească lumină despre lucruri întunecate, scrie cu seninătate despre vremuri grele, despre nedreptăţi şi exil, scrie în şoaptă printre rânduri, scrie limpede şi într-o limbă clară, lirismul poetului făcând ca în ochii cititorului să explodeze în mii de culori o lume apusă.
„Cartea şoaptelor” are foşnetul şi culoarea pieţelor armeneşti, e o carte fermecătoare, imposibil de rezumat. O lecţie de echilibru în viaţă, o poveste ce n-ai vrea să se termine vreodată.

marți, 28 septembrie 2010

Schimbări intrinsece (2). Timp

De ani buni eram într-o continuă cursă contra-cronometru, nu mai aveam timp, trebuia să-l inventez, să-l rup din orele de somn de cele mai multe ori. Acum, timpul fie mi s-a lărgit, fie a căpătat altă valoare. Am mult mai multe de făcut ca la apartament, dar apare lista (scrisă) de priorităţi, mereu generoasă, niciodată ucigătoare. Deprinderi, lucruri ce-mi păreau esenţiale (cum să nu vezi măcar un buletin de ştiri zilnic, un talk-show acolo?) acum le văd ca pe nişte accesorii, facultative. Seara timpul se dilată fără televizor, pot să urmăresc norii, să văd ce mai face omul din lună, să mă joc cu câinii sau pur şi simplu să stau să ascult viul din preajmă.
Să nu faci nimic şi totuşi să nu uiţi de tine; să urmăreşti zborul ereţilor şi uliilor, păienjenii care vânează fluturi la bec, găinile ce parcă strigă viol, cursele nebune de motani prin lucernă şi jocurile câinilor, confruntările vrăbiilor, itinerarul norilor cu bonusuri – răsărit, apus, uneori un curcubeu -, să asculţi concertele de seară ale broscuţelor sau greierilor şi strigătele tunetelor… Straniu, dar n-ai timp să te plictiseşti. Marginea-nicăieriului tv. Din program – zboruri, vânătoare, curse, jocuri, bătălii, artă, concerte; episoade cu durată variabilă, în funcţie de condiţiile de mediu. Pot conţine violenţă şi sex, dar nu sunt interzise minorilor.

luni, 27 septembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (49). Toamna 2010, v.1.1

Şlapii au dispărut din peisaj, locul lor a fost luat de pantofi, adidaşi, saboţi; cu papucii din cauciuc n-am reuşit să picăm la pace, indiferent câte argumente privind utilitatea ne-au fost aduse (ne-am cumpărat, dar îi ţinem bine), în cuier au crescut deja cămăşi de fleece şi un polar, iar pelerina de ploaie e la loc accesibil, acolo unde în vară era mai mereu câte o şapcă.
Am făcut câteva lăzi de lemnuţe şi-am strâns rumeguş pentru amestecul minune folosit în acelaşi scop: aprinsul focului; ritual - se ia una bucată linguriţă de amestec rumeguş-motorină, se pune în sobă, deasupra se face un grătar din lemnuţe uscate peste care se aşază lemne falnice. Se deschide uşiţa de la cenuşar, se aprinde chibritul, se pune în sobă peste rumeguş şi gata.
Am strâns piscina şi hamacul şi probabil în week-end-ul viitor vom pregăti curtea şi chioşcul pentru iarnă (strâns pălării de soare şi scaune pliante, pus fluture bezmetic aspersor + băncuţe + alte alea la adăpost…).
Ploaia continuă să se insinueze duios pe la o îmbinare a acoperişului, printr-un loc bine camuflat şi nesiliconat după cum se pare, pe care sper să-l identificăm curând; deocamdată, ca represalii, am plantat un lighean într-un loc strategic.
Câinii s-au îngrăşat pentru frigurile ce vor veni, iepuraşii cresc drăguţi şi am aflat că găinile trebuie vaccinate (zău de mă gândisem vreo clipă, oare şi vacile se vaccinează?), dar nu cele pe care le avem acum, ci găinile pe care le vom cumpăra în primăvară. Agresivitatea celor actuale şi faptul că mănâncă ouă sunt semne ale unor deviaţii comportamentale netratabile, aşa că acestea vor ajunge hrană (consiliere făcută de un medic veterinar verificată prin documentare pe net).
Avem confirmare oficială: toţi motanii noştri sunt vânători. Dacă iniţial l-am suspectat pe Zombie că i-a adus cineva un şoricel, într-o dimineaţă ne-a adus el tare mândru un şobolan proaspăt răposat, apoi a venit cu o dihanie încă vie pe care a mâncat-o sub ochii noştri. Săptămânal la uşa bucătăriei avem şoricei, cârtiţe, păsări, şopârle şi alte ofrande foste vii pe care ni le aduc cu generozitate felinele noastre.
Noutate în peisaj – avem cutie poştală. Oricum poştăriţa nu urcă până la noi, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de noua achiziţie.

vineri, 24 septembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (48). Adaptări la mediu

Folosesc în continuare mânuşi de nenumărate feluri (menajere, medicale, de grădinărie, de folosinţă unică, de protecţie…) şi nu cred că voi renunţa la ele, cel puţin nu curând. Pielea şi-a pierdut din catifelare şi a căpătat o altă textură, interesantă spun eu pentru moment. Mâinile nu-mi mai sunt albe-var, sunt bronzate şi ferme. Deocamdată tot trebuie cremuite aproape zilnic, unghiile îmi sunt tăiate scurt (am talent să le rup), cred însă că în timp mă voi adapta. Cum sper să nu mai fac febră musculară în aproape fiecare week-end.
Încă nu ne-am obişnuit cu ideea că trebuie să ne descălţăm la intrare, de fapt la nivel de intenţie toţi vrem asta, dar n-avem deprinderea şi din acest motiv curăţenia ocupă o grămadă de vreme. Din fericire bucătăria, locul de masă, holul şi baia au gresie, iar pardoseala din lemn nu se curăţă nici ea prea greu.
Încercăm să selectăm deşeurile. Avem şi un loc unde resturile menajere organice se vor face (sper) compost, găinile biodegradează resturile de la bucătărie, la gunoi ducem în mare parte ambalajele din materiale incerte. Depozităm PET-urile, metalul, hârtia şi sticla separat, în plan avem cutii şi pentru carton, aluminiu, polietilenă, plastic. Şi visez eu să strâng toate cele şi să le ducem la un centru de primire materiale reciclabile şi să iau bani fix de-un pom. Deocamdată doar visez (cozi infernale, preţuri derizorii, sub 3 lei/kg de aluminiu – asta înseamnă aproape un sac de doze -, cam 1 leu sacul de PET-uri parţial presate; şi ocupă o mulţime de spaţiu!) şi mă mulţumesc cu ideea c-am micşorat amprenta ecologică a familiei. Materialele reciclabile le punem fie în cutiile amenajate lângă containere, fie alături de ele (n-am văzut cutii pentru sticlă, de exemplu, în oraş) cu gândul că vor fi colectate selectiv.
Sper că, în aproape un an, am reuşit să strângem miliardele de cuie sârme table cioburi cutii de conserve cabluri bucăţi de polietilenă sau plastic etc. din curte şi grădină, unele dintre ele îngropate mai mult sau mai puţin adânc. Spun sper pentru că la începutul verii credeam că le-am strâns pe toate, dar am constat de curând că au început iar să apară: îşi iţesc uşor capul din troscot, iarbă, pământ. Să fie ploaia de vină?

joi, 23 septembrie 2010

Schimbări intrinsece (1). Pământul

Simt cum în mine a început o schimbare, mă transform uşor din citadina care strâmba din nas la pata de noroi de pe stonefly-şi într-un hibrid în curs de împământenire.
Am plecat din oraş pentru că ne săturasem de prea mulţii oameni din preajma noastră, de arşiţa verii, de reguli stupide impuse de majoritate, de paturi procustiene în care nu (mai) aveam loc, de tipare strâmbe. N-a fost chemarea vreunui glas atavic, nici vreo dorinţă de a fi mai aproape de divinitate, natură, firesc…; nu căutam şablonul original şi nici n-aveam în minte satul bucolic, n-am venit cu ideea de a munci pământul şi-atât, ştim că ne-ar depăşi puterile.
Acum un an nu mi-aş fi închipuit cu câtă bucurie voi răsfira printre degete (ce-i drept, cu mânuşi) bucăţele de pământ, n-aş fi crezut c-o să observ că acesta cere apă, cu atât mai mult că mi se va strânge inima văzându-l cum suferă, senzaţie pe care o încerc acum şi când văd un teren plin de buruieni. Pentru mine oferta necondiţionată a pământului mi-a fost o continuă mirare: eu am plantat seminţe şi le-am udat, pământul mi-a crescut plăntuţele. Pentru prima dată am văzut cum creşte o plantă. Chiar una pusă de mine. De la zbenghiul verde la fructul copt. E un miracol.
Apoi, nebănuita paletă de mirosuri: dimineaţa, pe rouă, pământul miroase a viaţă, în plin soare are o vagă tentă de cărbune ars, când e udat seara miroase a libertate.
Ne-am mutat pentru că voiam libertate. Ne-am comportat precum arţarul canadian crescut în seră pe care l-am cumpărat în primăvară: la început l-am ţinut în casă, apoi l-am scos peste zi în grădină, treptat l-am lăsat şi noaptea afară şi după o vreme l-am plantat. A stat el înfiorat câteva nopţi, dar ştia că-i bine şi-i plăcea. Şi noi, uşor, ne adaptăm de la asfalt la pământ.

Schimb confort urban pe libertate rurală (47). Pregătiri de iarnă, cum ar fi jaluzelele

Ca un dar de „beci nou”, părinţii lui Răzvan ne-au dat în noiembrie trecut mai multe conserve pentru iarnă, să avem şi noi, deh. Numai că am uitat de ele, am cumpărat când am avut nevoie – conform deprinderilor de ani de zile, când n-aveam unde să le depozităm – şi le-am returnat în primăvară. Aşa am aflat că diverse chestii se păstrează bine în beci, iar acum acolo sunt cazate borcanele cu gem, dulceaţă şi siropul. Curând vor veni borcanele cu castraveţi şi gogoşari, cartofii, ceapa pentru iarnă, cimbrul, mărarul, merele. Şi probabil o parte din recolta proprie de morcovi, păstârnac, praz, nuci.
Curtea păsărilor e parţial pregătită pentru ploile ce vor veni, mai avem de strâns frunzele care încă se află în pomi, dar experienţa toamnei trecute îmi spune că vor ajunge pe jos, în cantităţi impresionante. Frunzele arse au un miros aparte pe care îl asociez cu noţiunea de „curăţenie” şi, chiar dacă ştiu că iar voi avea febră musculară din cauza operaţiunii strâns-cărat, aştept momentul cu nerăbdare. Am mai ars cu puţină vreme în urmă plante uscate, dar nu mi-a fost de-ajuns. În plus, mirosul a fost altul.
În casă amenajările pentru iarnă intră în ritm alert. După ce a fost siliconat acoperişul pe o mică zonă şi au fost curăţate coşurile, a venit rândul geamului exterior de la baie să fie montat (geamul existent dă în zona pe care am construit-o noi ca să acoperim scara). Cel nou a fost cumpărat din vreme, parţial uscat, finisat pe standardele noastre, nu ale tâmplarului, lăcuit; acum e frumuşel foc şi-mi place că se vede de la distanţă. Că Răzvan a muncit o zi la tăiat faianţă, spart perete, cărat moloz, montat, fixat, pus sticlă… Mai are de făcut reparaţiile şi finisajele la perete.
Altă noutate în peisajul interior este prezenţa jaluzelelor la geamurile din extindere şi bibliotecă. Stând în oraş mi-am dorit, printre altele, să am o casă unde să nu pun perdele sau jaluzele, să intre soarele-n casă nestingherit, să nu am termopane, ci ferestre duble, între care să-mi fac expoziţie de nimicuri. Cum iluminatul stradal ajunge până la 100 m de noi, eram convinsă că noaptea e întuneric şi cum rostul perdelelor/jaluzelelor este să nu te vadă vecinii... În preajmă n-are cine să ne vadă, şi de-am umbla goi prin curte, dar nici întuneric nu e noaptea, intră luna fără nicio reţinere, fie direct, fie reflectată. Iar ziua, pe ecranul televizorului se vede o frumoasă fereastră în cadrul căreia stă un falnic măr.
Aşa că trebuit să punem jaluzele (dar de perdele tot am scăpat!), după ce toată vara lumina a fost obturată de două cuverturi şi trei huse de fotoliu. Am căutat în magazine ceva cât mai simplu şi mai de culoarea lemnului lăcuit, evident că n-am găsit, am cântărit multiple variante, de la pai de orez la pânză de cânepă şi stinghiuţe din lemn şi am ajuns să le gândim, realizăm şi montăm noi. Mi-s cam mândră de jaluzelele noaste hand made, de cât sunt de utile şi de cum arată ele.
Tot la capitolul pregătiri de iarnă intră şi sosirea turei numărul doi de lemne. Fag verde şi înnebunitor parfumat, care-l „scuipă” pe Răzvan când îl taie. Va mai veni o tură, mai pe la jumătatea lui noiembrie, dar până atunci mai va.

miercuri, 22 septembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (46). Animale de companie la sat?!

Scriam cu ceva vreme în urmă despre schimbarea de optică. În oraş mă supăram pe pisicile care vânau vrăbiuţe, mă înfuriam pentru că le hrăneam şi ştiam că nu-s obligate să vâneze. Înţelegeam că de vină e poziţia lor în lanţul trofic, dar asta nu mă împiedica să mă revolt.
Avem animale şi păsări pe care le creştem. În prima fază, din inerţie, unele le-am moştenit, Jinx era pet de apartament. Acum nici nu mă miră, nici nu mă mai supără când vin motanii cu cârtiţe, şoricei, păsărele, şopârle pe care le prezintă mândri şi ni le lasă nouă în faţa bucătăriei.
Niciodată nu m-am stresat că mâncând un ou omor un pui ipotetic; dar pe primul pui din curte ce-ar fi trebuit tăiat l-am lăsat să moară, l-am îngrijit cât am putut în speranţa că-l voi salva, indiferentă la logicele argumente ale domnului meu. Îmi părea crud să prinzi o pasăre care are încredere în tine, care vine pentru că ştie că îi aduci hrană şi tu, cu aceeaşi mână cu care i-ai dat să mănânce, s-o ucizi. Al doilea pui a avut piciorul rupt, şi el ar fi murit, l-a tăiat Răzvan, eu l-am curăţat şi l-am pregătit; nici n-am gustat mâncarea (iar fetele n-au ştiu ce e acolo). Când am tăiat prima găină (după mai bine de o jumătate de an), am mâncat din ea: era una dintre buimacele cumpărate de noi care mâncau ouă; fusese atenţionată verbal de nenumărate ori, ba chiar i se spusese ferm că dacă o mai prindem o singură dată ajunge supă. Am avut ceva procese de conştiinţă.
Creşti animale ca să te ajuţi. Câinii apără proprietatea, pisicile o feresc de diverşi dăunători, iepurii şi păsările sunt hrană. E firesc, asta au făcut oamenii de când s-au apucat de creşterea animalelor. La sat peturi nu există şi încep să accept acest lucru.

Succesiune

Niciodată nu mi-a plăcut să „stau la poze”. Copil fiind nu înţelegeam de ce trebuie să-mi întrerup eu bunătate de ocupaţie ca să-mi facă „nenea” poză, de ce trebuie să las motanul din braţe în acelaşi scop.
Prin clasa a III-a am ajuns la cercul foto de la Casa Pionierilor şi de-atunci mai mereu am fost de cealaltă parte a obiectivului, aşa că acum cu greu găsesc fotografii în care să apar. Mă privesc pe mine cea de-acum ani buni şi constat că timpul a trecut; nu în favoarea mea. Ştiu că „nu arăt bine”-le de-acum va deveni „ce bine arătam” peste ani şi mi se pare firesc. Vremea trece.
N-am ţinut niciodată jurnal. Tentative am avut mai multe, dar mereu le-am abandonat: n-am în mine drăcuşorul ascuns care să mă oblige să scriu; în plus, existau alternative confortabile cu duiumul.
Ar fi fost interesant să pot compara acum seria de femei care am fost de-a lungul anilor. Mereu alta şi în mare parte aceeaşi.

marți, 21 septembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (45). Septembrie mai pe final

Toamna deja a venit iar evenimentele se desfăşoară pe derulare rapidă că-mi vine uneori să mă întreb cum încap atâtea într-o singură zi.
Am scos usturoiul, şi el e tot esenţă, cam 500 g, şi cimbrul, care miroase divin. Cimbrul l-am agăţat la uscat „la lemne”, iar colierul de ardei iuţi – în locul de masă, ca decor funcţional. Mai sunt ardei de toate felurile şi culorile, îi vom culege mai târziu, cu restul de roşii sau viitoarele gogonele, ele ştiu când şi dacă se vor coace. Spun restul pentru că am scos deja plantele care nu aveau încă rod (nu m-am lăsat impresionată de galbenele lor flori). A fost demarată operaţiunea „culesul pomilor”; de prune, de mere şi de motani negri. Prunele s-au transformat în zece borcănele de gem, merele au fost fie puse în lădiţe, fie rase şi puse la congelator, iar motanii sunt pretutindeni simultan, că doar acesta le e rostul.
Domnul şi stăpânul meu a cumpărat un butoi mare din plastic albastru şi o maşină de tocat mere (neagră, din tablă), vrea el să facă ţuică. Cu mâinile proprii, dublu distilată. Eu spun răutăcioasă că-i vor ieşi vreo 300 ml, el zice că mai mult. E jucăria lui pe care o privesc cu mirare aşteptând cu nerăbdare momentul distilării: să văd eu cum are loc miracolul chimic. Până atunci urmăresc cu interes şi adulmec cum se transformă amestecul de zmeură, zahăr şi alcool într-o băutură gen lichior, preparată tot de Răzvan într-o damigeană de 5 l prevăzută cu dop din cocean de porumb + bucată de ziar. Strugurii de toamnă încă nu-s copţi, dar abia aştept momentul, îi vom face must.
Vişinii s-au scuturat deja, sălciile au îngălbenit, tufănelele au boboci, perele se coc, gutuile sunt tare făloase, nucile stau să se desprindă din rochiţele lor oliv, iarba a început să foşnească a uscat, iar vântul deja şuieră prin pădure.
Au început iar să coboare căprioarele, au apărut focuri pe dealuri, („focuri se-aprind din deal în deal...” - Mircea Micu), miroase a curat, a pământ, a toamnă încă verde.
Sunt nerăbdătoare să văd ce se întâmplă până la 1 noiembrie, să prind la faţa locului un ciclu complet al naturii. Când ne-am mutat, era deja frig, ploua, frunzele din pădure erau căzute, legumele şi fructele culese. Ştiu că oricum mă voi mai minuna măcar un an de-acum înainte, pentru că au fost atât de multe imagini, de informaţii încât sigur numeroase mi-au scăpat, dar în fiecare dimineaţă mă uit cu nesaţ să văd ce s-a mai schimbat.
Sunt avidă de toamnă, mă bucur s-o văd, s-o miros, s-o ascult, mă bucur de toamnă.

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră – 10

Prietenii mei trăiesc doar pe jumătate, alternativ. Amândoi sunt neruşinat de deştepţi, fiecare dintre ei are câte 2,(3) IQ-uri şi amândoi urăsc mediocritatea; şi în vicii sau credinţe tind să fie elitişti. Remus fumează, bea cafea şi ocazional se dezinhibă cu alcool descântat. Romulus se spovedeşte zilnic pe blog şi tot zilnic se împărtăşeşte cu revista presei. Face o vrajă – se ştie că deocamdată vrăjile nu-s interzise la noi şi nici impozitate – şi mă roagă să-l anunţ în timp util când vine apocalipsa. O să-i spun, ştiu eu că n-ar vrea să-l prindă nebărbierit.

O vreme, Remus a tânjit după lumina electrică. În orice relaţie pui ceva din tine, aduni acolo sentimente şi frustrări ca într-un depozit de bancă şi când totul se rupe nu mai ai acces la cont, cardul se blochează în bancomat şi tot ce-ai depus e pierdut pentru vecie. Acum i-a trecut, vede că lumina i-a intrat în suflet fără să-şi scoată măcar bocancii înainte şi, dacă gândurile lui tot continuă se îmbrâncească fără urmă de politeţe, se refugiază într-un salon de hair styling unde încălţămintea obligatorie sunt bascheţii. Cu toc, ce-i drept, dar de cauciuc natural.

Romulus e foarte îngrijorat de umbra sa, data trecută când a rătăcit-o a căutat-o toată vara. Chiar dacă prietenul meu nu-i blondă, ar vrea să-şi scurteze venele şi să guste din sângele lor, ca fructele de la Granini, care nu-s canibale, sunt fructobale, dar e convins că-i stă mai bine cu venele cu cărare pe mijloc. Îşi prinde umbra, o rulează cu greu – chiar dacă-i toamnă, umbra tot lungă e – şi o pune în cutia de ceaiuri muzicale. Ia jurnalul, aşterne câteva rânduri şi apoi aşterne peste trupul jurnalului cerşaful. Eticheta cu „fumătorii mor tineri” o va pune abia joi după Miercurea Ciuc.

vineri, 17 septembrie 2010

Bărbaţii care poartă ceas

Totdeauna mi-au plăcut bărbaţii care poartă ceas, bărbaţii care poartă ceasuri mecanice.
Mereu am avut impresia că ceasul la un bărbat e un mod de exprimare a stilului, un simbol al statutului, ceva mai adânc, mai adevărat şi mai personal decât motocicleta, decât maşina.
Cred că bărbaţii îşi aleg ceasul intuitiv, cum îşi aleg pantofii, cureaua.
Bărbaţii poartă ceas pentru ei înşişi şi pentru ceilalţi bărbaţi din jur. Ceasul nu te minte, el arată cu sinceritate statutul social al purtătorului, deschiderea lui intelectuală.
Îmi plac ceasurile lui Mădălin Voicu şi modul în care ştie să le poarte.
Îmi plac bărbaţii care ştiu să se îmbrace într-un parfum, îmi plac bărbaţii care nu poartă verighetă. Îmi plac bărbaţii care poartă ceas.

Vieţuitoare în curte. Poze

Jinx, Figaro, Zombie - toţi motanii noştri. Iepuraşi. Lăcustă. Melc.







joi, 16 septembrie 2010

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră - 9

Acasă la prietenii mei primul soseşte băiatul cu pizza, apoi poliţia şi la final salvarea, asta doar dacă le chemi pe toate odată. Când sâmbătă dispare din săptămână vin toţi invitaţii, IQ-ul intră în cod roşu la cota de inundaţie şi se declanşează visul colectiv: oamenii presimt lumina, Nichita e prea ludic, iar bomboanele de la Casata prea scumpe, cu toate că au fundă roşie, fapte ce se pot petrece uşor cu pianul pe scări.

Băiatul cu pizza intră în lirismotimie, agentul pătrunde-n close şi caută un pieton să-i explice cum să iasă din mess, paramedicul are mereu dreptate, chiar şi când se înşală, iar şoferul de la ambulanţă îşi reazemă gândurile şi joja de ulei pe oglinda retrovizoare în care nu se uită niciodată, că doar nu se bărbiereşte.

Când destinele se încrucişează, totul devine alb-negru 256 gray, Remus simte că-i Romulus, pătrunde în vraja viitorului cert, că trecutul mereu se schimbă, şi simte că tocmai i s-a sfârşit iubirea veşnică faţă de lumina posesoare de picioare lungi. În ăst timp, Romulus nu simte că-i Remus, dar stă răstignit într-o fotografie şi ticluieşte rugăciuni. Şi-a depăşit creditul la card şi n-a vrut paşaport biometric pentru că 666 nu e semnificativ estetic şi nici nu-i număr prim, se descompune. Iar eu ştiu că totul se trage de la conflictul de IP, mereu se întâmplă aşa când ai un subiect şi mai multe predicate.

Fructe. Poze










miercuri, 15 septembrie 2010

Ce (mai) citim

Haotic, după criterii aleatoare, ce-mi pică-n mână.
* Adrian Marino – „Viaţa unui om singur”. O descânt de câteva luni, e o carte ce n-o poţi citi fără lungi momente de rumegare, prea „ardeiată” pentru gusturile mele. Expune locuri, fapte, oameni, vremuri fără, cred eu, să le cosmetizeze. Aceleaşi „atunci” ca şi Nina Cassian în „Memoria ca zestre”, dar alt „acolo” (poeta oscila între 2 Mai, Sinaia, Neptun, atipicul cărturar – în domiciliu obligatoriu la Lăteşti). Interesantă diferenţa de unghi de observare, de abordare. Aceleaşi încăperi, alte glasuri. A.M. scrie despre provincialismul literaturii contemporane, despre false valori şi veleitarism. Cred că a avut o continuă şi chinuitoare preocupare pentru lucrul bine făcut, dar se simte că nu are deprinderea de-a lăuda şi nici de-a fi mulţumit vreodată; e intransigent în primul rând cu el însuşi, apoi cu ceilalţi, măsurând în ambele cazuri cu acelaşi etalon. A.M. nu face nicio concesie contemporanilor literaţi, fapt pentru care înţeleg de ce Marino a vrut să-i fie publicat volumul abia la cinci ani după moartea sa.
* Pentru „îndulcirea” memoriilor lui A.M. citesc, în paralel, „Cum am devenit scriitor” – Panait Istrati. O scrisă caldă, uşor de citit fără a fi „uşoară”, senină, în care te-nvăluie o lume fascinant de pitorească, o carte după a cărei lectură nu ai nevoie de antidot.
* Dacă tot e timp propice memorialisticii, urmează Konstantinos Arvanitis – „Jurnal (1893-1899)”. Sunt însemnările periodice ale unui băiat de prăvălie grec şi încep când el avea 13 ani şi un singur vis: să se poată întoarce la şcoală, fără a fi obligat să-şi asigure traiul zilnic. Până la 19 ani, când jurnalul se încheie fără să aflăm dacă au mai existat şi alte caiete, viaţa autorului e un periplu între Bulgaria – ţara sa natală – şi România, ne prezintă evenimente din viaţa de zi cu zi: nemulţumirea, nedreptatea şi oboseala la slujbă, drama pierderii mamei, relaţiile cu familia şi colegii, dorinţa de a fi propriul său stăpân, ba chiar şi-un episod în care e muşcat de un câine vagabond (accident se pare vechi pe plaiurile noastre).
Jurnalul este un document de epocă autentic, prezintă viaţa necosmetizată, nu a fost gândit pentru publicare şi e scris plin de naturaleţe, clar, cu simplitate. K.A. are o frăgezime de stil care mă face să mă întreb ce traiectorie în viaţă ar fi avut dacă ar fi putut să-şi continue studiile. La finalul volumului este un text explicativ care răspunde la unele întrebări, însă multe întâmplări rămân cu final deschis. Tot la final e un grupaj de fotografii ce întregesc imaginea de-atunci a vremurilor, a personajelor.
* Ultimul cronologic, Ion Zubaşcu – „Moarte de om. O poveste de viaţă”, un volum de-un dramatism copleşitor, scris limpede, o boală incurabilă pusă în poezie în aproape doi ani de numărătoare inversă care nu ştii când a început, dar ştii că oricând se poate termina. Mărturisiri crude, viaţă inexorabil autentică aflată într-un precar echilibru între revoltă şi împăcare senină. E o carte-spovedanie de o frumuseţe înfricoşătoare pe care o citeşti trecând prin nenumărate stări contradictorii, o carte în care I.Z. pune un pariu pe poezie, pe literatură ca mod de exorcizare a fricii şi câştigă.

4me

stats

:-D