Like?:)

marți, 30 noiembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (75). Raport de activitate v.1.2

Motanii noştri s-au schimbat considerabil.
Jinx s-a golănit, e pe de-o parte mai agresiv – mârâie, scuipă, dă cu laba dacă nu-i convine ceva -, pe de-alta e mult mai tandru. E singurul care caută în găleata de gunoi, are tehnică să o deschidă (e una cu capac şi pedală) şi se urcă unde nici n-ai gândi. Toarce acum într-o zi cât nu torcea la apartament în trei luni şi continuă să se joace ca un pui nerod. Urma de la zgarda cu clopoţei se mai vede vag pe gâtul lui, nu mai e mofturos la mâncare, acum orice plic e bun, orice conservă, nu numai Gourmet-urile, chiar şi carnea din mâncarea gătită merge dacă e pusă în castronul de unde mănâncă Figaro. Este expertul în comunicare, el ştie cum să-ţi arate ce vrea de la tine.
Zombie nu mai e la fel de gălăgios, nu mai fură (dar curios e cât încape şi vrea să vadă tot), însă e parşiv cu Figaro (îl provoacă şi, când Figaro ripostează, începe Zombelul să se vaite până vine Jinx să-l apere. Şi-apoi ţin’te bătălie între Figaro şi Jinx). Cerşeşte mâncare sau atenţie, cere la somn în camera Anei şi dacă îl bagă cineva în seamă „se trezeşte dragonul” – aşa zice Ana când pet-ul ei începe să „vorbească” şi nu se mai opreşte; plus că mister n-are potenţiometru, merge numai pe maxim. I se pare dreptul lui şi obligaţia noastră să-l răsfăţăm şi să doarmă pe raftul din bibliotecă unde sunt Gânditorul şi Femeia lui.
Figaro umblă continuu cu stomacul plin până la refuz, dar nu mai fură ca apucatul, nici nu mai doarme noaptea prin sat decât ocazional. Intră fără teamă în casă, nu mai fuge când se ştie văzut pe fotoliu şi nu mai dă iama în mâncarea câinilor. Urcă singur în braţele cui apucă, dar nu se supără dacă-l dai jos sau afară (cum face Jinx, care apoi e tare ofuscat).
Câinilor mari – Castor şi Polux - nu le mai ajung curtea şi grădina, când au venit la noi din cei 9 mp de la adăpost au făcut întâi febră musculară, apoi nu prea voiau să iasă din curte. Acum ar umbla peste tot, continuu, de-ar fi după ei. Mănâncă de toate, cu condiţia să le pun şi ceva tărâţe opărite, vin să ceară porţia uzuală de răsfăţ şi se joacă des. Dihania mică şi neagră Hades a devenit o jucărie gălăgioasă şi ubicuă, se distrează cu ce/cine apucă, iubeşte mingile şi e tare vigilentă la păzitul proprietăţii. Doarme unde are chef – eventual în viluţa lui Castor, călare pe proprietar -, încearcă să fure haine de pe sârmă şi vânează uşa de la bucătărie, doar-doar are şi el acces la mâncarea pisicilor. Încă are probleme când vede oameni străini şi oscilează între agresivitate explicită şi teamă discretă, în funcţie de omul care vine.
Curtea ne e plină de agitaţie veselă, casa – de somn acaparator de fotolii şi canapele, iar viaţa – colorată. Nu poţi fi trist când atâtea animăluţe prietenoase fac tot posibilul să-ţi intre în voie. Însă poţi fi uneori furios că se schimbă arhitectura curţii şi te-mpiedici de jucării, că e necesar să verifici bocancii înainte să te încalţi şi să scoţi mingiuţe din ei, că găseşti leşuri de rozătoare exact în faţa uşii de la bucătărie, dimineaţa, când încă n-ai băut cafeaua şi ochii nu-ţi sunt tocmai deschişi, că trebuie să te schimbi înainte de a pleca la serviciu pentru că blugii îţi sunt plini de lăbuţe cu noroi, că dispar obiecte din locul unde le-ai pus şi apar exact când nu mai ai nevoie de ele fie într-o căsuţă de-a băieţilor, fie în chioşc sau în cele mai nebănuite locuri. Dar şi pentru astea noi ne iubim pets-ii…

luni, 29 noiembrie 2010

Cântând în stradă *

Îmi place să ascult muzică. Oricând şi oriunde am chef şi pot, dar nu orice. Şi, când îmi place, cânt. Ureche muzicală am, voce – parţial color, de-ajuns cât să identifice eventualul ascultător linia melodică pe care o lălăi. Uneori mă trezesc cu o melodie în cap pe care o cânt fie până seara, fie până mă agaţă altă linie melodică, de obicei din ceea ce tocmai am pe playlist. Nu-s receptivă, din fericire, la cântecele bântuitor-obsesive prezente la radiouri.
Uneori cânt cât mă ţin plămânii, dar în spaţii în care nu pot oripila urechile nimănui. De obicei însă cânt uşor, murmurat, pentru mine, cu versuri cu tot, melodii pe care le cunosc bine şi-mi plac. Acasă, la birou, pe stradă. Se mai întâmplă să văd că se uită lumea mirată, crezând că vorbesc singură, dar nu mă supăr: uneori chiar vorbesc eu cu mine, uneori chiar când sunt pe stradă, cu trecerea anilor însă din ce în ce mai rar.
Cântatul îmi place, are pentru mine valoare terapeutică, mă binedispune, destresează, deconectează şi pentru acestea eu cânt. Cânt de bucurie, cânt de tristeţe, cânt în singurătate, cânt în public, că, deh, cântu-i frate cu românul şi în aglomerările urbane codru nu mai e.
După-amiază de februarie, eveniment cultural în buricul târgului, stres, count-down-uri. Trag o fugă până la un centru foto să duc un film la developat, la modul propriu fugă, pentru că trebuia ca într-o jumătate de oră să înapoiem filmul şi aveam nevoie de pozele de pe el. Cum lucrurile se tot precipitaseră, mie în minte îmi bântuia Alice Cooper cu „Poison”. Duc filmul, aflu că va fi gata în timp util şi, fericită, mă îndrept pe aleea pietonală centrală spre sala unde se desfăşurau ostilităţile. Relaxându-mă parţial, încep să cânt în surdină „Poison”. Şi, cum cântecul merge bine cu dansul, mă mişcam într-un relativ ritm, ceva mai sacadat, gen joc de glezne slab. Din faţa mea, un individ cu privire tulbure şi gesticulaţie amplă venea hotărât în timp ce discuta cu el sau vocile din capul lui, nu ştiu exact cu cine, că parteneri reali nu avea. Mă vede, ezită, mă radiografiază şi-mi zâmbeşte recunoscător, la modul „e de-a mea”. Pe mine mă amuză situaţia, zâmbesc şi eu, apoi mă gândesc ce tablou magnific a fost pentru trecătorii din preajmă: doi nebuni, din sensuri diferite, care vorbesc singuri. Asta e.
La vreo două săptămâni, într-o zonă apropiată, tot în centrul oraşului, tot contra cronometru, dar nu cântam. Din faţă, o siluetă lungă venea cu paşi apăsaţi. Era tipul cu zâmbetul, dar acum avea privirea clară. Se opreşte, mă priveşte insistent, înclină aproape imperceptibil capul, îmi zâmbeşte a recunoaştere şi trece mai departe. Iar eu mă simt într-un fel: mă recunosc şi apreciază nebunii oraşului.
Asta însă nu mă împiedică să cânt în continuare pe stradă.

* Ca argumentaţie la întrebarea Laurei.

Un petic de cer. Poze






Schimb confort urban pe libertate rurală (74). Raport de activitate v.1.1

M-am uitat diagonal pe scrisele mele de acum aproape un an. Multe am făcut de atunci, dar sunt şi multe care n-au fost făcute conform programării.
* Biblioteca e terminată integral, dar calculatorul tot la Ana în cameră e (şi ei nici nu-i place, nu-nu…); va ajunge odată în extindere, probabil după ce domnişoara va pleca la facultate..
* Centrala pe lemne devine un vis din ce în ce mai îndepărtat, lista de priorităţi nou-apărute o face să treacă pe locuri codaşe; în plus, focul în sobă e o minune, are el şi dezavantaje, dar avantajele atârnă mai greu.
* Curentul nu mai pică decât rar şi pe perioadă scurtă, au redimensionat cei de la Electrica reţeaua.
* Drumul e în continuare imprevizibil, în perioadele ploioase nu ştii când poţi şi când nu să ajungi cu maşina în curte. Proiectul european de canalizare/gaze/asfaltare aflat toamna trecută în plină desfăşurare a fost oprit în acest an.
* DN 73 Piteşti Câmpulung arată mai prost decât în primăvară, după ce s-a topit zăpada. Dar noi oricum nu ne permitem să ne luăm elicopter.
* Netul merge bine acum, am trecut pe stick de 7,2, dar păstrăm şi conexiunea via fix-mobil.
* N-am cumpărat grătar mare, de curte, însă am primit unul tot de 30 cm diametru, cu tavă-suport şi picioare lungi, şi le folosim simultan.
* N-am făcut sobă afară şi nici nu cred că vom face prea curând. Pe locul programat am amenajat însă o vatră care s-a dovedit a fi cam utilă.
* Găinile nu mai mănâncă ouă. Dar nici nu mai fac.
* Pomii au făcut nu doar frunze şi flori, ci şi fructe, cu toate că au fost tunşi de domnul meu. Mă rog, unii dintre ei au făcut şi fructe; prunii s-au supărat pe motiv că n-au fost deloc stropiţi şi şi-au scuturat poamele în stadiu incipient evolutiv.

vineri, 26 noiembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (73). Terapie prin foc, apă şi motani

Fascinant e focul, aşa viu cum e el, jucând în umbre pe pereţi. În bibliotecă, soba metalică e generoasă nu numai în căldură, ci şi-n sunet şi imagine. Acolo trosnetul de lemn umple încăperea iar dansul lin al flăcărilor se vede ca pe-un ecran; mă ţine lipită-n balansoar, mă uit la foc precum se uita Ana mea când era pruncă la peştii din acvariu. În dormitoare, sobele de teracotă nu par spectaculoase, dar dau o căldură delicată şi constantă. După ce sting lampadarul, sunetele unduioase şi lumina difuză ce joacă-n arabescuri pe tavan îmi dau o incredibilă senzaţie de bine, de linişte, de zâmbet cald.
Miruna a prins acordul fin la sobele din dormitorul nostru şi de la ea din cameră, că în bibliotecă e cu atât mai bine cu cât e mai multă vreme flacără vizibilă; Ana însă n-are decât buton de on, off e atunci când „cade curentul”: focul e gata când sunt folosite toate lemnele (ceea ce poate însemna că temperatura atinge şi 26 gr…); eu folosesc politica paşilor mărunţi şi de obicei nu dau greş, iar Răzvan numai ocazional mai aprinde câte un foc. Dar îi place.
Şi ploile de toamnă… Metodice şi responsabile, previzibile şi liniştite, cu glas îndulcit a poveste, de somn lin aducătoriu… Lumina vine de-afară difuz, ca filtrată printr-o perdea densă, şi-aduce un aer de linişte împăcată. Contururile-n casă sunt domoale şi-un cântec îngânat se insinuează dinspre acoperiş; picăturile cad monoton, ca o doină îngânată a cântec de leagăn.
Motanii dorm înşiraţi pe fotolii şi canapele; dacă îi mângâi întâi încep să toarcă, apoi încearcă să ţi se urce în braţe. Ţi se aşază răstignit în poală, oftează lung şi-apoi torc.
Ploaia se-aude pe acoperiş, pe pământ, curgând din burlane, flăcări trosnesc şi joacă pe tavan, pe pereţi, pe cărţile din bibliotecă, motanul toarce agale în braţe. MMX ca într-o margine de vreme.

Viaţă de mâţă. Poze









joi, 25 noiembrie 2010

Pietre şi foc. Poze









Schimb confort urban pe libertate rurală (72). Constatări alandala

E timpul pentru o nouă evaluare a transformărilor petrecute între timp şi a constatării lor.
* Alternanţa de oraş-sat ne dărâmă, ziua inspir aer mândru poluat de buricul târgului, cu miasme diverse şi conteinere în proximitatea biroului, acasă aerul e curat şi asta mă năuceşte; cu cât stau mai mult la birou, cu atât durerea de cap de seară e mai pregnantă.
* Nu mă mai deranjează să am mâinile pline de pământ iar dacă nu am mânuşi în preajmă uneori nici nu mă duc să-mi iau; mă miră şi mă bucură faptul, dar nu-mi place că fără mânuşi fac băşici pe palme de la cozile uneltelor.
* Am redescoperit mirosuri uitate – pământ reavăn, fruct cules din grădină şi mâncat nespălat, lucernă şi fân înflorite, ploaie de vară, struguri sub brumă, fum de frunze, mirosul de „rece”…
* Nu mai tresar când văd păienjeni, nu îmi mai vine să ţip când îmi intră un fluture/cărăbuş/altă dihanie zburătoare în păr, acum mă mulţumesc doar să constat ce e; nu-mi mai e scârbă de omizi (de limacşi da, de râme doar parţial, adică numai atunci când sunt neruşinat de mari, acum ştiu că ele sunt chiar utile).
* Am învăţat să mă bucur de legume, fructe crescute de noi, îmi tremura inima a bucurie când le luam din grădină. Acum încerc un sentiment straniu de mândrie când desfac borcanele de conserve făcute din producţia proprie.
* Încă mă mai întreb, când aud hidroforul pornind, „am dat drumul la apă caldă?”; sunetul lui seamănă cu pornitul centralei pe gaz de la apartament.
* Am început să recunosc plantele din grădină, ba şi pe unele pe care nu le avem, dar le văd în alte părţi (unii copaci îi identific după coajă chiar); reacţia când văd ceva în neregulă la o plantă/pom este să mă duc la ea să fac ce ştiu eu că trebuie făcut ca să-i fie bine. Mereu m-a deranjat când vedeam un teren în paragină; acum mă gândesc ce s-ar putea cultiva pe el şi constat în ce măsură ar avea nevoie de apă.
* Am scăpat de multe de „isme” - festivisme, primitivisme, manelisme – şi de musafiri care-şi umpleau timpul trecând pe la noi neanunţaţi sau care sunau cu zece minute înainte (şi zău că murătură am fost toată viaţa cu astfel de exemplare).
* Sunt în continuare „doamna” pentru vecini şi lumea încă se miră de cât de mari ne sunt fetele. Domnul meu îmi pare uneori că a aparţinut locului mereu, prin firescul, dezinvoltura şi gradul de adaptare pe care le posedă.
* Nu mă orientez la stelele de pe cerul parţial înnorat nici cu mama hărţii; am făcut-o A3 – degeaba, poate la vară, eventual după nişte aprofundir pe temă dată despre cum e cu hărţile cereşti şi cum se citesc ele. Dar stând cu harta în mână în mijlocul curţii mă învăluie de câteva seri mirosul de ger.

marți, 23 noiembrie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (71). După Ovidenie

„Grădinarii pricepuţi” au avut ceva spor şi în acest sfârşit de săptămână, adică au mutat liliecii (au copăceii ăştia kilometri de rădăcini, dar în primăvară sper că vor forma o „cortină” frumos mirositoare şi bucurătoare de ochi tocmai în faţa casei) şi tufănelele din mijlocul trandafirilor (sub bolta de viţă-de-vie sunt acum toate), prilej cu care am constatat că ne cam trebuie un târnăcop - îl trecem pe lista de achiziţii.
Spre bucuria mea, florile plantate duminica trecută nu dau deocamdată semne de deces prematur, o să le ţin sub observaţie. Am găsit în hipermarket bulbi de brânduşe, dar achiziţia rămâne pentru o altă dată, după ce „programarea” florilor va fi făcută cu spirit de răspundere. Până acum am pus în pământ cu elan muncitoresc, după o prea relativă chibzuinţă, tot ce-am cumpărat cu bucurie. Şi cum unele dintre ele trebuie mutate, şi cum unele dintre ele nu ştiu dacă vor răsări… Vedem în primăvara ce vine.
Grădina e pregătită pentru iarnă cu excepţia operaţiunii „săpat”, care se desfăşoară şi ea conform planificării (adică „vedem noi cât săpăm şi restul găseşte nea Costică soluţii”). Vilele câinilor au deja pat cald de lucernă frumos mirositorie - dar asta nu-i împiedică să le ignore în continuare -, puzzle-lul de la lemne creşte direct proporţional cu cheful/timpul lui Răzvan de a tăia, placările interioare se fac cu o frecvenţă imprevizibilă. Lacul e tot fără apă, dar acum măcar nu mai are frunze, iar broasca de acvariu din plastic verde a fost mutată, până în primăvară, în chioşc, de unde au plecat fotoliile exilate la noua lor casă. Am verificat şi sortat merele şi ceapa din beci şi, ta-dam!, am ars o grămadă de resturi vegetale, de la frunze strânse de curând la tulpini uscate de legume şi o bună parte din crenguţele rezultate în primăvară la tunderile succesive (de creştere şi de rod) ale pomilor din grădină. Am terminat incinerările pe amurgite şi-apoi am stat toţi patru să ne bucurăm de frumuseţea şi căldura maldărului de jar. Încântare de piroman cu vocaţie care mai e şi mulţumit că, pentru prima dată, a terminat lista de „to do”-uri pentru week-end.
Conform Calendarelor poporului român, la Ovidenie – Ziua luminii (21 noiembrie), în plin An Nou dacic (când se celebrează lupul) - se termină toamna. Sărbătorile, vin, sărbătorile vin… (cu dedicaţie pentru domnul meu care, la fiecare sfârşit de noiembrie, se revoltă aplicat că noi începem să cântăm colinde). Am terminat în grădină, acum vreau zăpadă. Vreau să vină iarna.

Unora le plac detaliile. Poze










4me

stats

:-D