Like?:)

vineri, 3 iunie 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (133). Jinx, discipolul lui, Zombie, şi superstiţiile

Jinx e de departe pet-ul nostru cel mai căutat între corniţele virtuale, şi pentru că e animalul de companie adus de la apartament, şi pentru că e el special prin modul în care se comportă. Jinx doarme în fiecare noapte în casă (îl culcă Miruna, fie de vrea, fie de nu vrea motanul), are mâncarea lui, specială (e singurul castrat), are jucăriile personale pe care le plimbă prin casă (dintre toţi, el e cel mai „copil” la capitolul joacă), e cel mai vigilent paznic din ogradă şi companion mereu amator de plimbare, are o fire belicoasă dacă îl sâcâi şi nu ezită să zgârie sau să muşte când ceva (sau cineva) nu-i convine. E tăcut, nu „miună” (că miu face, nu miau) decât rar şi întemeiat, ştie să fie tandru când vrea, dar nu prea toarce, înţelege mult din ce i se spune (şi în funcţie de chef şi execută ce i se cere, pentru că, nu-i aşa, prima lege a pisicilor e că poţi să le dresezi să facă exact ce vor ele).
De când ne-am mutat a învăţat şi el de la ceilalţi doi motani din „bunele maniere” pisiceşti (cum ar fi să nu mai stea la periat, să se frece de picioarele noastre când vrea ceva, să se ridice şi să cerşească atunci când suntem la masă, să încerce să fure diverse, să ambaleze şi să scuipe zdravăn), a devenit expert în escaladat diverse obstacole şi - pentru noi, în mod surprinzător – a dovedit că e o felină-vânător.
Întâi a venit cu o cârtiţă, ne-a prezentat-o mândru în faţa bucătăriei, unde a şi abandonat-o plecând cu o atitudine regală. Apoi a adus o pasăre, un şoricel de pădure. Când a ajuns pe la 6-7 animăluţe vânate (acum aproape un an), am hotărât să-i scoatem zgarda cu clopoţei pe care o avea de la 7 luni, de când evadase prima dată via balconul etajului I. În vremea ce s-a scurs, nu ştiu la cât se ridică numărul victimelor lui - zeci? mai multe? -, dar ştiu că îşi diversifică băiatul meniul în funcţie de cheful personal: şoareci de casă şi de pădure, broaşte, şopârle, păsări colorate divers, cârtiţe. În ultima vreme, lista de bucate i s-a îmbogăţit cu ceva prospături - coropişniţe, pe care le mănâncă torcând de mulţumire şi cu un ritual bine stabilit: pune laba pe capul coropişniţei, o fixează de pământ şi tacticos începe mestecatul de la coada dihăniei. Tot de curând s-a nărăvit la „snacksuri”: când are chef de-o variaţie, urcă pe grinda chioşcului şi îşi alege să pândească unul dintre cele două cuiburi de vrăbii* aflate printre scândurile de la acoperiş. Stă nemişcat şi haţ! puiul ce n-are încă pene. În 20 de secunde îl mănâncă, scuipă, plină de ciudă, puful, şi începe iar pânda. Trebuie să-l izgonească cineva de-acolo, altfel abia după trei puiuţi se potoleşte. Ba, mai mult, când vreo vrabie-mamă încearcă disperată să-i distragă atenţia, o prinde, se joacă sadic cu ea, o omoară şi apoi i-o lasă lui Zombie, care-i e un fel de aghiotant, mai mereu în umbra lui Jinx.
Cei doi motani negri cam sunt împreună întruna şi ne colorează viaţa: îşi aduc prăzile vii în casă şi le vânează pe sub covoare, apoi lasă în urmă pene, puf, alte resturi; mănâncă din acelaşi castron; dorm unul lângă/peste altul când şi unde au chef, inclusiv în mijlocul aleii sau în vârf de pat; se aleargă a joacă prin lucernă şi pomi, pe garduri şi acoperişuri, prin curte şi casă, aşa încât trebuie să fim atenţi să nu călcăm în vreo pisică neagră sau să nu intrăm în vreo coliziune frontală accidentală cu vreuna.
Nu suntem superstiţioşi, dar mă amuz la ideea că vreunul din noi ar fi. Când două mâţe negre îţi taie calea zilnic, de nenumărate ori, eşti obligat să înveţi mersul racului.

* Trebuie să le facem căsuţe vrăbiilor ca să nu mai ajungă motanul vânător la ele

Un comentariu:

cristina spunea...

ce ti-e si cu barbatii astia! sa vaneze ei neaparat! neagra mea n-a vanat in viata ei nimic, mai degraba e ea vanata de max, dar poate ca nu e inca timpul pierdut, in fond n-are decat un anisor.

4me

stats

:-D