Like?:)

marți, 7 iunie 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (137). Tristeţe

De vineri seară până acum timpul s-a derulat rapid şi sigur pierd din amănunte. Dar să revin la cei 15 pui care rămăseseră 14. Cu grija lui Figaro, am uitat să-i introducem în societatea găinilor sâmbătă seara, cum era programat, aşa că le-am dat drumul în curte duminică, nu chiar cu noaptea-n cap, după micul dejun. Gonzales le-a explicat rapid că el e şeful, cu găinile a fost mai complicat, pentru că puii erau cumplit de impertinenţi cu ele. Au luat ceva corecţii, parcă s-au mai domolit un pic, dar era evident că va mai trece vreme până vor deprinde ierarhia din curtea păsărilor. Până atunci, experimentau zburatul pe acoperişul parcului aviar, săritul în grădină şi exploratul incintei dedicate lor. Dacă n-ar fi trebuit să-l ducem pe Figaro, bucuria de-ai urmări ar fi fost mare-mare şi cred că mai mult în chioşc, cu ochii pe ei, aş fi stat, ca primăvara trecută când am adus amărăciunile de găini de aprozar. Aşa, însă, era o umbră de tristeţe. Oricum, am fost de zeci de ori să văd ce fac, cum mănâncă.
Luni a fost „nuntă-n sat”, cum ţine la români, adică trei zile, noi beneficiind numai de ultima, adică admirând praful ridicat de milioanele de maşini şi ascultând muzica (populară doar) de pe la 2 p.m. (cine a fost atunci acasă) până pe la 11 seara. Puii erau agitaţi, câinii – la fel şi mi se părea firesc să fie aşa. Noaptea am dormit cu Zombie, că pe Jinx îl culcă Miruna la ea în cameră.
Azi dimineaţă, Gonzales era foarte gălăgios, de câteva ori l-am auzit între reprize de somn şi înainte să sune ceasul am coborât din pat să văd ce are cocoşul nebun. Lângă poartă, o găină moartă, Gonzales, acum tăcut, o apără, şi un pui care zboară de pe gard. Îl chem de domnul meu şi brusc îmi dau seama că în curtea păsărilor era nefiresc de linişte. Nici urmă de pui, nu mişcă nimic. Din cuşca de iepuri în care este cloşca – doar un vag fâşâit.
Intrăm amândoi. Lângă lac, un buchet de găini. Moarte. Pene în toată curtea. A fost măcel. Patru găini ucise, doisprezece pui dispăruţi complet – da, puii la care nu m-am uitat eu cum ar fi trebuit. În viaţă – cocoşul, o găină blondă care tot clocea, doi pui care stăteau aproape paralizaţi în curtea mare şi puiuţii cu cloşca. Simt cum mi se rupe sufletul, mă învăluie o furie neputincioasă şi un sentiment de zădărnicie îmi cade pe umeri. De vinovăţie nu mai vorbesc. Cum de n-am putut decoda mesajele lui Gonzales?! Ce s-a întâmplat? De ce?
Apare nea Costică (venit pentru consiliere şi ajutor) şi decretează:
- A fost dihor, a supt sângele la găini şi puii i-a cărat la puii lui. În sat dă atacul de vreo lună, au fost şi vulpi, lu’ mama i-a luat 20 de găini într-o seară.
De-aici n-am mai putut să urmăresc ce spune. Vorbeşte calm – e în legea firii, doamnă! -, iar eu mă gândesc cum au fost ucise animăluţele, sunt copleşită şi inedite gânduri criminale mă bântuie faţă de dihor.
E linişte şi trist în curtea păsărilor. Gonzales e pleoştit, găina blondă stă ascunsă sub o bucată de gard, cei doi pui supravieţuitori sunt lipiţi unul de altul iar eu trebuie să plec la serviciu.
Acum mi-e sufletul greu, mă gândesc cu teamă că voi ajunge acasă, m-am mai liniştit, dar furia încă nu mi-a trecut. Nu mi-e de pagubă, de bani nici gând, dar toată ziua am stat cu gândul la păsările ucise - ce-or fi simţit? – şi la cele rămase, marcate în mod evident.
Când e să fie bucurie în ogradă, mare e; când e să fie supărare, te dărâmă. Cred că încep să înţeleg de ce ţăranii bătrâni fac comoţie cerebrală când află că ograda le-a fost prădată.

Niciun comentariu:

4me

stats

:-D