Like?:)

vineri, 30 martie 2012

Ultima vinere din martie

Dor mi-a fost de primăvară, cu nerăbdare am aşteptat-o! Lucerna e deja verde, două gorniţe galbene stau să se deschidă, una dintre primule e plină de flori iar mugurii de la pomi cresc văzând cu ochii. Plăntuţele apărute se avântă perpendicular, am pus morcovii şi păstărnacul şi lângă ele creson, ca o barieră contra dăunătorilor. Am mai semănat mărar, leuştean şi – bonus întru bucurie – şofrănel. Anul acesta mi-am propus ca toate marginile grăinii de legume să fie protejate de plante care resping dăunătorii. Pe una din laturile mici am pus creson şi şofrănel, pe cealaltă – busuioc (dacă nu iese cumpăr răsaduri şi tot pun, plus că mai am seminţe), mentă, leuştean. Pe latura dinspre gard – cea mai expusă – sunt plantate deja ceapă albă, ceapă roşie, ceapă şapte fraţi şi usturoi; anul trecut am văzut cum melcii făceau stânga împrejur când dădeau de ceapă, aşa că anul acesta vreau să le fac bucuria completă; ar mai fi vreo doi metri de completat, înspre zona de flori, să vedem, punem iarăşi usturoi, poate cimbru sau limba mielului sau alte seminţe existente pe stoc (gălbenele, crăiţe, melisă, echinaceea...); asta rămâne de văzut fix în momentul plantării, în funcţie de inspiraţie.
Când văd viaţa explodândă din juru-mi aşa mă apucă nişte energii că aş vrea să mut munţii din loc; orteza însă îmi aminteşte că e cazul să şed mumos sau măcar să nu fac abuzuri. Sunt cuminte şi iau pauze dese, evit poziţiile incomode şi alternez chestiile pe care le fac. Aşa am reuşit în trei zile să fac curăţenie generală în dormitor – cu rocada haine de iarnă-haine de vară cu tot -, şi hol, să fac ordinea de primăvară în magazie, să plantez diverse şi zi de zi să ud plante. La greu; cu drag; cu satisfacţia de a vedea evoluţii de la zi la zi. E prima dată când ideea că vine Paştele nu mă împiedică să fac curăţenie, nu numai că nu mai mi se pare o impunere, dar mi-e drag de-a dreptul, în mare parte mă pot descurca singură şi pentru starea de spirit asta e terapie. Bibliotecii i-am alocat deja două zile (dar am terminat rafurile de cărţi şi tot capitolul birotică-IT), ar mai fi nevoie cam de una; să vedem când, că – ta-dam – de luni merg la serviciu. Şi bine-mi pare!
Tot bine-mi pare că în week-end-ul ăsta vine copilul nr. 1 acasă. Şi-o să fim echipă completă. Şi-o să ne fie bine, ceea ce vă doresc şi vouă.

joi, 29 martie 2012

Raport primăvăratic despre animalele din dotare

Câinii au cam dat jos din şuncuţele acumulate pentru iarnă, mănâncă mai puţin şi am început toaletarea lor de primăvară; cu Hades am terminat rapid – o periere de două minute cu răsfăţ cu tot -, Grasul mai are nevoie de urme fine de finisaje, dar cu Castor e jale. Pe lângă faptul că fuge ca ars când vede peria, cointeresat abia de stă 3 minute la periat, pletele lui mândre sunt pline de păr mort şi împâslit plus beţe aşchii turiţă rumeguş paie şi alte minuni pe post de cleme şi accesorii decorative presupun. Toţi trei dorm, aleargă fericiţi, iar dorm răstigniţi la soare, se joacă, joacă, joacă. Apoi iarăşi dorm.
Găinile nu ne mai lasă niciun ou, aşa, că vine Paştele, presupun că ele le fac, ele le mănâncă; am încercat o pândă la locul faptei, dar n-am identificat nicio vinovată, să vedem în week-end dacă vom reuşi să observăm ceva. Gonzales şi Androginul ne oferă, de la o vreme, spectacole cu lupte de cocoşi; se curtează unul pe altul înfoiaţi, scot ceva sunete guturale şi apoi sar căpiaţi unul la celălalt, în acelaşi timp. Nu se rănesc, mai mult se înfruntă sub privirile damelor lor din haremul comun, se ameninţă, fac gălăgie, se burzuluiesc, dar finalul e mereu acelaşi: Androginul se supune şi Gonzales pleacă triumfător în mijlocul doamnelor găini despre ele ştiu ce sporovăitoare.
Jinx vânează şi năpârleşte crunt, Zombie se plimbă mult şi aduce iarăşi căpuşe la superofertă, iar capra de Maşa umblă teleleu toată ziua şi nu ştiu câte seri voi mai fi dispusă s-o vânez ca să intre în casă. Deja o noapte a rămas ea ştie unde, i-am explicat că va dormi afară dacă nu-şi revizuieşte comportamentul, dar nu pare prea interesată; interesant e să se scalde în praf precum găinile şi apoi să aterizeze în mijlocul patului în dormitor, să vâneze grebla printre frunze, să supravegheze focul când ardem uscături, să se urce pe acoperişul chioşcului ca să pândească vrăbiile din cuiburi, să verse pahare cu vin, să se certe cu Gonzalez din sălcii. I-am desfiinţat de câteva zile locul de masă din extindere şi încă e foarte revoltată şi comentează – s-a făcut fetiţă mare, poate şi ea să mănânce cu motanii în bucătărie. Năpârleşte la greu şi când o periem vrea să se joace cu pieptănul sau peria, consideră că noaptea e obligatoriu să doarmă pe mine – seară de seară negociem şi până la urmă se refugiază lângă domnul meu -, cotrobăie în coşul de gunoi cu pedală de la bucătărie şi a deprins limbi străine: zombeasca – fix cu sunetele scoase de Zombie ne anunţă când vine din plimbări sau când vrea de mâncare – şi jinxoneza – cu mi-mi-uri delicate şi rare ne cere să-i deschidem uşi, ne invită la somn în dormitor sau pledează pentru desferecarea uşii de la baie. Pe lângă cele două limbi nou deprinse, vorbeşte Maşa noastră şi o pisicească gălăgioasă şi cu sunete zgârietoare de timpan când o apucă; mâţă poliglotă. Acum doarme pe spătarul scaunului de calculator şi oftează, când şi când, adânc. E greu să fii o mâţă mică într-o lume atât de mare.

miercuri, 28 martie 2012

Martie aşa, mai spre final

Genunchiul meu capătă pe ce zi ce trece mobilitate, nu mai e bosumflat şi mă lasă să fac din ce în ce mai multe lucruri atâta vreme cât nu fac abuzuri şi nu încerc rotiri. Ştiu că vor mai trece măcar două săptămâni până voi putea scoate orteza, dar pot spune că deja mă simt iaraşi utilă, nu mai am nevoie de ajutor continuu şi mi-a crescut gradul de independenţă. Şi pot să mă plimb prin grădină, şi pot să văd diferenţe de la zi la zi. Cu medicul mă voi vedea iarăşi marţea ce vine, el e mulţumit, eu nu.
Nea Sandu a venit ieri, cum promisese, şi a săpat şi completat rândurile de căpşuni, a făcut răzoare – sunt considerabil mai lungi şi mai late, cu pământul mai grosier şi arpagicul pus mai adânc decât îl puneam eu - , a tuns via, a mutat un butuc de viţă şi vine săptămâna viitoare să sape pomii, să le dea cu var şi alte maglavaisuri de el ştiute. Ca să termine repede – e perioadă foarte aglomerată pentru el, încă se mai taie pomi, vie - a venit cu Adiţă, un vecin de-al lui de vreo 24 de ani; au fost ca două tornade, s-au mişcat pe derulare rapidă şi au lucrat în 4 ore mai mult decât un om în 10 ore. Le-am ţinut companie şi ca să văd cum se execută oareşce operaţii, dar şi să-i păzesc de câini – Castor îşi tot făcea calcule pe unde să sară gardurile să ajungă în grădină -, am mai pus gălbenele şi crăiţe, am udat întâi ce-a fost nou plantat, apoi flori şi, printre ele, două mâţe alergăcioase şi de flori săpătoare – Jinx şi Maşa.
Prin zonă - au reînceput lucrările la casa popii, meseriaşii sunt mereu alţii, dar tot la fel strigă, înjură, fac mizerie pe drum; nu ştiu dacă le mai rămâne vreme şi pentru muncit. N-am dat ochii cu musiu proprietarul – iar o să mă iau de el, de astă dată graţie fierului beton pe care l-a lăsat în drum şi ne-a zgâriat nouă maşina, aşa face el –, dar îmi doresc. Vreau să-l întreb cât este de ortodox ca miercurea, în postul Paştelui (mai ales la sat), de la casa popii să învăluie tot drumul un fum de friptură mirositoriu şi se simţuri smintitoriu. Şi nu, nu erau meseriaşii singuri acolo, de vreo jumătate de oră apăruse Loganul alb al apropritarului şi i se auzea vocea inconfundabilă. Grătarul a fost zidit cu maximă atenţie la finalul verii, timp în care prin curte cei doi pui de câine nu aveau nici măcar un butoi unde să se adăpostească atunci când ploua. Cuşti pentru câini nu există nici acum, dar şi căţeii au dispărut în toamnă.
Ady, fiul Gabrielei - care are o tumoră cerebrală ce trebuie operată în Germania - vine cu un comenatriu în care mă roagă să scriu un articol despre cazul mamei lui. Găsiţi aici toată povestea: http://gabrielatudorache.blogspot.com/.

luni, 26 martie 2012

Primul week-end în grădină

Soare, o adiere de vânt, un duşuleţ din doi nori răzleţi şi apoi iar cald şi bine. Cam asta a fost vremea în week-end şi, cum domnul meu nu a mers la serviciu, au început să se vadă diferenţe.
Întâi a îmbăiat pomii, apoi a făcut curăţenie la găini (am pus de macerat), a ars frunze uscate greblate de prin curte, de pe lucernă, a scos suportul de flori şi a avut vreme să mai sape o palmă de pământ (în gazonul plantat primăvara trecută, ca să pot pune eu amestec de flori perene pentru gazon, călţunaşi, calendule şi încă ceva, dar nu mai ştiu ce), să pregătească terenul şi să pună salată şi ridichi – a fost prima dată în viaţa lui când a plantat altceva decât pomi. Copilul nr. 2 şi cu mine ne-am distrat punând in decorativ, maci, bănuţei, busuioc, pătrunjel şi ţelină de frunze, săpând trandafirii şi plantând în ghivece levănţică, ochiul boului, gura leului şi limba mielului; acum să vedem ce va ieşi.
Mâine sau poimâine (în funcţie de ora la care mă întorc de la medic) va veni nea Sandu să pună ceapa şi usturoiul, cumpărate tot de el. În zilele ce vor veni va tăia via, va săpa căpşunii şi va completa rândurile cu stolonii rămaşi între trandafiri, va săpa şi vărui pomii... Da, cam are de lucru.
Ca să nu mă mai învârt pe lângă el, domnul meu a aplicat o tactică diversionistă: a legat din nou apa către grădină şi a scos furtunul cu duş; tactica i-a fost eficientă, aşa că am început să ud ceapa şi usturoiul puse în toamnă, o parte din leuştean, lalelele şi narcisele. Două seri şi diferenţa între plantele udate şi cele neudate e vizibilă; cred că ar fi bună o ploaie, mai ales că ieri, când s-au scuturat norii, mare plăcere ne-a făcut.
Zăpadă mai e doar puţină în partea de nord a casei, din cea căzută de pe acoperiş, lucerna se înverzeşte, mugurii cresc, plăntuţele au evoluţii verticale considerabile şi miroase pregnant a primăvară.
Bună dimineaţa!

vineri, 23 martie 2012

Start la lucrările de primăvară

Când ne-am mutat, tanti Neta mi-a spus ca timp de un an să nu plantez şi să nu scot nimic din grădiniţă, ca să văd ce şi unde apare; mi-a explicat ea ce e pe-acolo, dar n-am apucat să reţin. În mare, am ţinut cont de sfatul ei – şi bine am făcut -, dar tot am plantat ca înecata în primăvara următoare diverse unde nu trebuia. Aşa am ajuns să mutăm tufişul pus în mijloc, trandafiri plantaţi la umbră, să avem thuia, molidul albastru, magnolia şi rodonelul la distanţe de cam 2 metri unul de celălalalt şi oricât nu mi-ar conveni rodonelul va trebui mutat, sigur n-o va duce bine între două conifere. În principiu am ţinut eu cont de pretenţiile fiecărei plante, dar n-am gândit pe termen lung, cum va fi când vor creşte iar acum mă enervează hei-rup-ismul meu. Şi, ca pedeapsă, anul acesta nu voi cumpăra de la Simfonie decât pomi (vrem ca zona de lucernă s-o transformăm în livadă şi, în timp, să tăiem prunii din curte şi dintre flori). Nu tu clematite, hortensii, glicină, nimic. Să-mi fie învăţătură de minte.
Locul pentru grădina de legume e săpat şi arată ispititor, zonele cu flori sunt greblate şi arată şi ele a curat, am desfăcut trandafirii din muşuroaie şi am început călirea rodonelului – îi scot rochiţa pe timp de zi cât e soare, seara îl îmbrac la loc. În week-end-ul ce vine vreau să fie tăiaţi şi săpaţi trandafirii (vedem noi cine se va ocupa de ei) şi apoi cam gata cu zonele de flori. Decorul se schimbă de la zi la zi, au apărut frunzuţe la toporaşii de la Constantin, pentru lăcrămioarele tot de la el am emoţii, că în iarnă câinii şi-au făcut potecă exact pe locul unde au fost plantate. Chestiile verzi apărute au o evoluţie verticală vizibilă de la zi la zi, mai ales ceapa şi usturoiul plantate în toamnă, aşa că de Paşte vom pune pe masă trufandale din producţia proprie. Bujorii, leuşteanul şi doi trandafiri au zbenghiuri roşcate, frunzuţele liliacului încep să se desfacă din mugur, au apărut smocuri de lucernă şi de iarbă.
Găinile sunt ticăloase şi au început să o rărească bine cu ouăle - sunt zile în care nu fac niciunul, apoi găsim în cuibare unul singur – fix când am pregătit eu cutiile pentru strâns ouă de Paşte. Din punctul meu de vedere, gata cu răsfăţul doamnelor înaripate, să mănânce de-acum grâu.
Mi-e dor de prietenul meu imaginar Remus, e vineri şi ştiu eu că luni curtea, grădina vor arăta altfel.

Jucării care ne fac viaţa mai frumoasă

Scaun de grădinărit, aşa se numeşte minunea mea verde cu galben. Stă bine pe orice fel de teren, greutatea e distribuită isteţ şi nu tasează rău pământul sub el, e foarte uşor şi ergonomic la plimbat prin grădină. Are un sertar tocmai bun pentru pus foarfeca, bucăţi de sfoară, mânuşi, batiste şi alte minuni pe care cu greu le îndesam prin buzunare sau le uitam cine ştie pe unde. Scaunul are pe dosul zonei de şezut o placă din cauciuc moale, tare utilă pentru stat cu genunchiul pe ea.
Mi l-a adus Moş Crăciun domnul meu şi abia aştept să-l pot folosi.





joi, 22 martie 2012

Despre câini; de astă dată ai altora

Domnul director fost consilier care vrea să-şi facă pensiune (dacă nu s-a răzgândit între timp) are câinii liberi prin lizieră. Sunt trei: Blonda - o femelă castrată, albă, mare, care aduce a ciobănesc de Pirinei, venită de nicăieri; Şobolanul - o femelă metis de terrier, fertilă, neagră cu maroniu, urâtă cu spume, şi ea apărută de nu se ştie unde; Max - un mascul bej, combinaţie de labradoodle cu retriever. De fapt numai Max e adus de stăpâni şi are nume, fetelor noi le-am spus aşa şi, cum suntem oamenii pe care-i văd cel mai des, ne cred pe cuvânt că aşa le cheamă. În perioada cu zăpezi mari veneau când şi când la noi după mâncare (urcau stăpânii zilnic sau la două zile să-i hrănească), apoi Şobolanul scâncea când, prin gard, vedea cum beau apă din găleata lor câinii noştri. I-am hrănit şi le-am dat apă ocazional, dar mai ales le-am acordat atenţie, mângâieri, vorbe, că de astea duceau cea mai mare lipsă. S-au învăţat repede şi au început să vină de mai multe ori spre zi, spre furia câinilor noştri, care se înecau de atâta lătrat la gard. Şi, cu părere de rău, nu le-am mai acordat atenţie câinilor domnului director, iar ei au început întâi să sară la oamenii care trec dealul în drumul lor zilnic la/de la serviciu, apoi au sărit la o tanti cu baston ce urcase probabil să-şi vadă pământul, într-o zi am auzit ţipând nişte copii în lizieră şi o voce bărbătească răstindu-se, apoi pe şobolan chelălăind. Mai nou, au lătrat agresiv copilul nr. 2 care ducea la biodegradabile nişte chestii (în grădina noastră, împrejmuită cu gard de fag de 1,8 m). Mi-e milă de câini, dar mai mult de a le informa stăpânii (asta am făcut-o) mă tem că nu mai am ce să fac. Sunt singuri, sunt liberi, n-au gard care să le delimiteze proprietatea (iar pe timp de iarnă ei au luat şi liziera, şi drumul în custodie, cam 300 m în linie dreaptă) şi zău nu mi se arată perspective luminoase în privinţa lor. Mai ales că de prin mai iar vom scoate câinii noştri la plimbare în lizieră.
Şi nici speranţe nu prea pot să am, atâta vreme cât, în noiembrie, când am trimis medica veterinară şi la domnul director care încă nu-l avea pe Max, n-a vrut să vaccineze căţelele pe motiv că... nu-s ale lui. Un vaccin antirabic costă 4 lei.

Polux, Hades, Castor




miercuri, 21 martie 2012

Echinocţiu

Soare, soare, ce dor mi-a fost de tine, de căldură, de verde viaţă!
Încă mai sunt pete de zăpadă, dar de la zi la zi se vede evoluţie în grădină, avem 6 ghiocei şi o primulă galbenă cu flori deja, două narcise s-au format deja, magnolia are muguraşi – adică nu mai e un simplu băţ, ci un băţ cu muguri -, zambilele şi lalelele cresc ca nebunele, menta, tarhonul, tufănicile au frunzuliţe, forsiţia e falnică şi troscotul din curte începe să se înverzească uşor.
Pământul e tocmai bun pentru lucrat – a fost săpat ieri, a adus nea Sandu un vecin de-al lui, Adi - , trebuie puse ceapa, usturoiul, salata, ridichile, morcovii, păstârnacul şi mor de ciudă că n-are cine. „Femeia” lui nea Sandu e plecată la muncă în cele străinătăţuri, tantiile (Stela şi Marieta) sunt ocupate cu grădinile personale şi nu vor să vină (cel puţin Marieta aşa ofuscată a fost de propunere încât zău de mai vreau s-o văd vreodată prin curte), iar nea Sandu are program în următoarele două săptămâni numai la tăiat de pomi. Asta a făcut şi la noi – 2 lei bucata, prilej cu care am aflat că avem 52 de pomi pe rod. M-am mirat că-s aşa de mulţi – oare de ce nu mi-a dat prin cap până acum să-i număr? – şi mi-am dat seama că măcar vreo 15 sunt puşi unde zău nu mi-aş dori un pom, sau nu un pom fructifer (de exemplu în grădiniţa de flori, unde avem 2 meri, 2 pruni şi un gutui). Domnul meu îşi vede de hobby şi lucrează constant două week-enduri pe lună, se întoarce de la serviciu pe la 7, aşa că la capitolul timp stă foarte prost; a reuşit să mute 6 trandafiri – 3 buchetari mari lângă două garduri, 3 altoiţi, la soare, că erau fix în umbra gutuiului. Când a vrut să mute şi un butuc de vie, deja se întuneca.
Genunchiul meu face în principiu bine, numai că e tare sensibilos şi pretenţios, cum stau în picioare sau pe scaun mai mult decât îşi doreşte el (cam 15 minute e standard), cum se umflă la fel de repede ca-n desenele animate şi accesoriile ortezei îmi terorizează pielea, de parcă ar fi dezmierdată cu o pânză de bomfaier. În faţa unor astfel de argumente nu pot decât să mă supun, mai ales pentru faptul că ştiu şi următorul prag: apar băşici cu lichid care apoi se sparg; fix pe zonele de contact; şi ustură crunt. Dar deja pot să merg pe potecile din grădină (dacă nu-mi lasă vreun câine hărnicuţ obstacole în drum), să fac poze, să văd schimbările de la zi la zi. Şi mă bucur de ce văd, mă bucur de ce aud, mă bucur de ce simt, mă bucur, bucur, bucur.
A venit primăvara.

Semne de primăvară






marți, 20 martie 2012

Zăpadă care este şi vrăbii care şi ele sunt





Dare de seamă despre pisicile noastre negre

Maşa s-a făcut fetiţă mare, iar la început de aprilie împlineşte nouă luni. Din fericire încă n-a intrat în călduri - oricum am cumpărat deja Progesteronul care s-o protejeze de pui până va depăşi 14 luni. Bea apă de la robinet din baie, îmi mănâncă şnururile de la bluze, pantaloni, hanorace, vrea să doarmă pe mine, face băi în praf şi în cenuşă, vine când are chef şi-şi ia porţia de răsfăţ, mănâncă biscuiţi, chec, plăcintă, prune din compot. E disperată c-au apărut gâzele şi n-are linişte până nu prinde tot ce vede zburând, a descoperit cuiburile de vrăbii şi face pândă la ele, doarme cu orele în pat cald şi frumos mirositoriu de lucernă, timp în care o caut disperată. Bântuie ca apucata pe moşie şi în preajma ei, îşi flutură coada de veveriţă pe înălţimi, se urcă, la propiu, pe casă, pe acoperişul acareturilor, în sălcii, de unde îl scuipă pe Gonzales. Pentru ea, măsuţele de cafea sunt un fel de scaune pe care se urcă fără jenă – nu şi pe masă, acolo ştie că nu e voie -, se joacă agresiv cu Jinx şi e disperată după beţele recompensă (am descoperit unele noi la Lidl). Îşi păstrează deprinderea de a citi, de la colţuri de coperte la adeverinţe medicale, de la reviste la hârtie igienică şi batiste, de preferinţă folosite. Avem porţie de joacă - ritual de seară, scop în care în ultima vreme împărţim un şnur de mărţişor din cele mai mari, care o amuză considerabil mai mult decât mingiuţele săltăreţe; terenul de joacă e patul conjugal, cu accent pe pisicodromul principal - domnul meu.
Zombie vânează şi pentru asta îşi camuflează mirosul natur cu arome diverse, incredibil de neplăcute; pute de la o poştă, de-a dreptul, spre nedumerirea şi întru studiul aprofundat al celorlalte două pisici. A făcut şi-un pui de dermatoză de care a scăpat cu tratament, dar încă are blana rărită în zonele ce-au fost afectate; mereu ne povesteşte ce face şi de la o vreme nu mai lipseşte decât maximum două ore, poate şi pentru faptul că-s eu acasă. Activitatea lui principală se concentrează pe somn, alternând cu mâncat (şi mănâncă, nu se joacă) şi, când vrea el, drăgăleală. Din plimbări ne aduce, pe lângă alte cadouri, purici, aşa că vineri le-am făcut prima deparazitare externă din anul acesta tuturor pisicilor din dotare.
Jinx e o mâţă ticăloasă scuipătoare şi zgârietoare, când răzbunător şi acru, când tandru şi pretutindeni însoţitor, mofturos la mâncarea de acasă, că ce-şi procură el din sat n-am de unde să ştiu; pot doar să intuiesc, l-am văzut cum le-a adus lui Grasu o pasăre cu pene albastre şi lui Castor o bucată de ficat fript furat probabil de pe un grătar. Umblă zbârlit pe garduri când trec oameni sau câini pe drum, cere cu insistenţă ce-şi doreşte până chiar obţine, ameninţă şi le aplică sancţiuni câinilor, pisicilor; încearcă şi cu noi, dar nu-i ţine. Se zbârleşte la cocoşi, se muşcă cu Maşa, se aleargă peste mine în pat tot cu ea, îl bate pe Zombie. E cel mai răutăcios din întreaga curte, dar şi cel care ascultă cel mai mult – dacă vrea – şi poate fi incredibil de cuminte când îl apucă. Ce-i drept, îl apucă rar, aşa că el e motorul alergăturilor pisiceşti de prin casă, curte, grădină. Şi de pe garduri; din meri; din chioşc; de pe căsuţele câinilor.
Avem trei pisici care fac cât o turmă.

luni, 19 martie 2012

Plăceri alternative

Sunt de patru săptămâni acasă şi voi mai sta cel puţin două (adică de la 2 aprilie voi reveni la serviciu, am zis), timp în care am mers de patru ori în oraş (de fiecare dată la ortoped). În rest – acasă, în mare parte singură (una lume trebuie să meargă la şcoală, la serviciu, iar musafiri n-am putut primi că nici nu aveam cum să ajung la poartă, nici să ţin câinii ca să poată intra cineva). Dacă n-ar fi fost constrângerea în sine, cred că mi-ar fi plăcut răgazul ăsta, chiar mă gândeam că mi-ar prinde bine o cură de realitate, în afara oraşului, unde net tv mobil să nu ocupe vreme, să fie doar vag prezente sau chiar lipsă.
Am fost marţi iarăşi la control, agitaţie, zgomot, unde găsim loc de parcare, trepte multe coborâte (e firesc, mi-am spus pentru a patra oară, ca ortopedia să fie la subsol). Miros fetid, cauciuc ars, ceva chimic, canal, vegetale putrede, ghene pline. Şi mie îmi fremătau nările, mă încerca un zâmbet, chiar dacă o vagă durere de cap începea să se insinueze.
Mi-a lipsit oraşul cu oamenii lui mulţi şi tumultul cotidian, cu sunetele şi mirosurile sale şi asta m-a cam surprins. Aşa că după ce-am plecat de la medic am trecut zece minute pe la Lidl, că e mic, uşor de parcurs, în drum şi pentru că am vrut să probez o baie (mai mică, aşa) de mulţime. Mi-a plăcut.
Ajunsă acasă, am tras aer pădureţ în piept şi mi-am plecat cu atenţie urechea la liniştea plină de viaţă, cu cântec de cocoşi şi păsărele vesele, lătrături din sat şi din preajmă, vânt în sălcii şi miros de pământ reavăn. Şi taaare mi-a plăcut.

vineri, 16 martie 2012

Primăvară: gâze, păsări

Cerul e senin, e soare şi îmi place, gâzele se trezesc la viaţă şi o dată cu ele şi gărgăriţele iernate prin casă ele ştiu pe unde. Maşa le vânează pe cele de-afară şi le aduce în casă, iar pe cele din casă le urcă mândră pe canapele. Asta după ce le omoară, că deja mâţuca noastră a avut o întâlnire de gradul trei cu o viespe nărăvaşă; amorţită-amorţită, dar tot a ştiut să se apere. Muşte, libelule verzi, fluturi, viespi, gărgăriţe roşii şi galbene, gâze roşii cu buline, furnici zburătoare – decor de seară lângă becurile de pe terasă.
Se încălzeşte vremea şi asta se vede pe covoare – smocuri de blăniţă neagră -, prin curte – ghemotoace generoase de păr tot majoritar negru -, în cuibarele găinilor unde răsar zilnic, în medie, câte patru ouă. Gonzales şi Androginul sunt tare mândri, fac o gălăgie în duet de parcă ei ar fi autorii; apoi se luptă sub strictele priviri admirative ale membrelor din haremul fiecăruia şi, la final, pleacă fiecare cocoş cu câte o găină. Gonzales – cu una albă cu gri şi maro, grasă, iar Androginul – cu una majoritar neagră, cu ciuf; cred că ele sunt nevestele principale.
Am strâns 26 de ouă pentru dom colonel, e vremea să pună clocitoarea la muncă şi, cum de la el vom lua în vară zece puicuţe şi doi cocoşei cu care ne vom reîmprospăta poiata, trebuia să-l ajutăm. Iniţial voiam mai mulţi pui, dar în urma consultărilor am hotărât să cumpărăm şi pui de carne de-o zi pentru pus la cloşti. Probabil vreo 15-20, pe la final de mai, că tare ne-au distrat puii de anul trecut.
În livadă e mare concert mare, păsărele galbene cu maro sau albastru, gri cu alb sau negru, cu sau fără ciuf, codate sau rotunjoare, mai mici, mai mari – toate ridică ode ele ştiu cui. Asta spre bucuria lui Jinx, care nu e nici admirator al muzicii, nici prea liric, ci de-a dreptul prozaic: nu odele îl preocupă pe el, ci prinsul soliştilor. Fie face pândă de jos şi sare ca un arc în pom, fie stă nemişcat între crengi minute în şir şi atacă într-o clipă, rar dă greş. După ce a prins pasărea vine cu ea lângă gard, înlătură penele de pe piept, mănâncă muşchiul de-acolo şi apoi aduce prada cu pene albăstrui în curte. Gârâie într-un fel mai special, ca o chemare; Grasu aude (dacă vrea, evident că aude), vine şi primeşte ofranda pe care o apreciază rapid, dovadă rămânând penele colorate înşirate pe aleea de lângă bucătărie.
Ereţii dansează planat, câte doi, câte trei, în coregrafii stranii, ulii sunt foarte grăbiţi - coboară spre sat şi se întorc rapid cu ceva în gheare, nu mai au vreme de scrutat cerul – şi a apărut un soi de pasăre ca o cioară mai mare, cu ciocul destul de lung, galben, care e obraznică – vine pe gard – şi foarte gălăgioasă. Motanii văd că-s interesaţi de ea, şi individual, şi în echipă, şi zău nu-i prevestesc zile multe înaripatei. Până atunci însă se mulţumesc cu şoareci, vrăbii, gâze şi turiţă din belşug, generos abandonată pe canapelele din casă.

Mijloc de martie în curte, în grădină

Peisajul suferă schimbări de la zi la zi, zăpada s-a retras considerabil dar se încăpăţânează să se ascundă pe lângă garduri şi în pădure, au răsărit fiarele vechi în colţul dedicat lor şi o folie de polietilenă dispărută după prima tură de ninsori. Roata de la roabă s-a desumflat, lămpile solare colorate au rămas fără ţucumbărele ce se înfig în pământ şi va trebui să le inventăm altele, suportul de săpun lichid de pe stâlpul chioşcului a abandonat războiul cu gerurile şi a cedat pe câmpul de luptă jumătate din sistemul de prindere.
Rodonelul, salvia, una dintre erice şi o levănţică au trecut cu bine peste iarnă, lonicera a început să apară din stratul de gheaţă, cedrul pare şi el viu, au mai apărut trei ghiocei, iar lângă arţarul înmugurit sunt nişte plăntuţe roşiatice. Acum mă întreb oare ce-am semănat eu acolo anul trecut; sau să fie din flora spontană?!
Ceapa şi usturoiul plantate în toamnă au cam 1 cm înălţime, cele care au scăpat, că zona e plină de arpagic degerat scos de căţei hărnicuţi, cele trei feluri de mentă au deja frunzuţe, iar campioni întru vestitul primăverii sunt liliecii, toţi cu muguri în diverse stadii de evoluţie.
Ici-colo smocuri de iarbă, păpădii, buruieni.
E doar începutul.

joi, 15 martie 2012

Câini la jumătate de martie

În curte au revenit în peisaj mingile şi jucăriile lui Castor, răţuşca, lemnele şi pietrele lui Polux, ambalajele şi oasele preistorice ale lui Hades. Sunt tare supăraţi băieţii că le-am închis şi portiţele la grădiniţa de flori şi acum nu mai pot ajunge lângă casă; Castor plânge, cere ajutor, încearcă furios să deschidă poarta de lângă chioşc şi, văzând că nu reuşeşte, sare gardul. Îşi face rondul ritual apoi se întoarce în curte şi se tolăneşte la soare în mijlocul aleii betonate. Trebuie periat, e plin de smocuri de păr mort, dar nu-i place şi trebuie fie vrăjit, fie cointeresat de două persoane simultan; şi asta pentru o perioadă scurtă, că se plictiseşte repede.
Spre diferenţă de Castor, Polux stă la periat şi nu-i de acord să mai fie şi alţii răsfăţaţi la fel; are blana ca o pătură din păr de cămilă împâslit, iar peria metalică face faţă cu greu provocării. Grasul nu mai e gras, de vreo lună a slăbit şi se mişcă mai greu, chiar dacă i-am început de câteva zile tratamentul cu Rimadyl. Mănâncă din crănţenele cu mare dispreţ de parcă ne-ar face cine ştie ce favor, se face că nu ne aude când are el chef (clar nu mai aude bine, dar e şi un mare prefăcut), în rest – se joacă, cere companie, fură bolovani din bordura bechtelului, chiar dacă ştie bine că n-are voie; îi duce pe zonele betonate, îi dojeneşte lătrător şi apoi îi educă, responsabil, când cu laba, când cu botul.
Hades a ieşit din amorţeala iernii şi-i iar pretutindeni simultan, latră aproape continuu (nu din alt motiv, dar mai bea şi apă între lătrături, altfel cred că n-ar lua pauză), s-a apucat din nou de săpat (ultima groapă a făcut-o luni, în echipă cu Maşa, lângă un butuc de vie) şi debordează de viaţă de nu m-aş mira ca într-o dimineaţă să-l văd cu blana verde primăvară.
Pe băieţi nu-i mai interesează vulpile, căprioarele – nici atât, urmăresc atent belşugul de păsăret jos zburător, se uită dintr-o parte la grădina devenită de curând inaccesibilă şi au redevenit interesaţi de porţile de la intrarea în curte. În rest – somn de voie la soare, în mijlocul aleilor, somn odihnitor la lemne, somn de frumuseţe în căsuţe, oase plimbate pretutindeni, joacă alergătoare şi lătrătoare şi, ca varietate, speriat pisică neagră accesibilă şi urcat în pom, pe gard, pe grinzile chioşcului.
E primăvară.

Viaţa-i frumoasă, băieţi

Urăsc momentele când, fără vreun semn anterior, viaţa, aşa cum o trăiam, cum o ştiam, mi se schimbă. Brusc. Pentru totdeauna. Şi când constat, pentru a n-a oară, că ceea ce avem nu-i nici pe departe veşnic, nu-i dreptul nostru, ci doar un şir de întâmplări, mai fericite, mai triste.
Fost-am la medic; el – încântat de evoluţie, era şi într-o zi bună, mi-a expus perspective minunate în opinia lui. Apoi interdicţii: de-acum încolo, singurele sporturi permise sunt înotul (eu nu ştiu să înot), biciclitul pe teren fără denivelări sau la sală, şahul etc. Nu că m-ar fi bătut pe mine gândul să mă apuc acum de bungee jumping, dar interdicţiile mereu mă fac să mă strâng ca un arici şi să caut în minte modalităţi de a încălca regulile. Nu plimbări pe teren accidentat – mă şi gândeam, nu ştiam cum să-i propun -, nu cărat mai mult de 5 kg repartizate uniform pe ambii genunchi („Asta pentru moment.”, zic eu, gândind cu voce tare. „Da, pentru moment şi for ever.”), nu, nu, nu. Despre revenirea la muncă mi-a spus ortopedul că „mai vorbim” pe 27 martie.
Şi-acum să trecem la părţile bune care fac viaţa frumoasă. Am scăpat de ghips, iupiii, mi-a pus orteza ciorap de plastic cu tehnologie Nasa (evident, exagerez) şi în primă fază am avut senzaţia că fără greutatea ghipsului îmi iau zborul. Mi-a schimbat şi „unghiul de imobilizare”, am mai multă libertate acum (plus că orteza e cum 40% mai scurtă şi mi-a crescut considerbil confortul). Numai că, după atâta vreme de stat imobilizată, rotula mea acum vrea să plece în toate direcţiile în acelaşi timp, sau cel puţin astă senzaţie mi-o dă. Medicul m-a încurajat că în două zile o să ne învăţăm una cu celalată, aşa că probabil pe seară o să încep să mă bucur de noua achiziţie. Până atunci mă mişc cu maximă prudenţă, am grijă ca mâna dreaptă să mi se poată sprijini în orice moment de ceva (n-a fost cazul până acum, dar sunt nesigură) şi încerc să văd partea plină a paharului. Nu mai iau niciun fel de medicamente (a apărut un alt fel de durere, dar nu-i puternică şi este semn că trebuie repaos), pot să mă încalţ cu ce vreau eu (nu, din principiu nu port tocuri, sunt oricum destul de lungă), pot să stau pe scaun (dar nu mai mult de un sfert de oră, că începe domnul genunchi să se înfierbânte, să zvâcnească, să doară şi să se umfle), gleznei i-a revenit mobilitatea, pot să mă îmbrac şi cu altceva decât cu pijamale sau cu pantalonii de trening de fleece ai domnului meu.
Azi e o frumoasă zi noroasă de primăvară; e ziua ortezei.

marți, 13 martie 2012

Vizite, planuri şi primul ghiocel

Azi merg la ortoped, abia aştept, cu toate că mă cam tem. Sper să-mi pună orteza, să spună că toate-s ok şi eventual de luni să pot merge la birou – asta este varianta cea mai optimistă ce mi s-ar putea întâmpla. Varianta pesimistă – să mă trimită iar la RMN şi apoi să-mi schimbe ghipsul cu altul pentru încă trei săptămâni, cu alt unghi de imobilizare (recunosc, de la început mi-a spus că discutăm de la şase săptămâni de repaos în sus, dar şi orteza imobilizează). Gândesc pozitiv, mai ales că-n astă perioadă am făcut exact ce mi s-a spus să fac, fără abuzuri şi încălcari de reguli. Iar asta nu-mi prea stă mie în obiceiuri.
Mobilitatea mi-a crescut considerabil, nu mai iau antiinflamatoare, durerile de genunchi au dispărut, dar simt uneori că, de n-ar fi fixat în ghips, piciorul s-ar îndoi din proprie iniţiativă. Încep uşor să-mi reiau îndeletnicirile, am căpătat tehnică la aplecat şi pus ciorapul în piciorul cu belele; nu pot încă să stau pe scaun – ghipsul e mult prea lung -, merg încet – ghipsul e mult prea greu – şi ce-i cel mai enervant e că nu pot să merg şi eu ca omul să văd de aproape zbenghiurile verzi roşcate ce apar zi de zi pe moşie (tot din motiv de ghips prea lung nu pot să mă încalţ decât în papuci, papucii alunecă, terneul e denivelat şi alunecător-înşelător). Nici febra musculară sau durerile de şolduri şi glezne n-aş spune că-s o fericire, dar pot fi parţial ignorate.
Partea cea mai bună a perioadei acesteia: am dormit la greu şi sunt odihnită cum nu cred c-am mai fost de dinainte să am copii, chiar nici nu mai ştiam că o asemenea senzaţie poate să existe. Dimineaţa continuu să mă trezesc la şase, seara mă culc tot târziu, dar pot să dorm, dacă vreau, în timpul zilei. De obicei n-o (mai) fac, dar numai ideea că dacă vreau pot e tare reconfortantă.
Fac şi refac planuri pentru grădină, răsfir şi număr plicurile de seminţe, fac liste cu ce mai trebuie cumpărat, elaborez schiţe de plantare pe care le modific până le schimb de tot. Aştept ca nea Sandu şi soţia lui să revină la reşedinţa de vară (amândoi ne vor ajuta, mai bine spus noi îi vom ajuta pe ei, la plantări, tăieri de pomi şi vie, la mutat de trandafiri, căpşuni, garduri); visez la răsaduri de la sor’mea M. şi la flori mirositoare, mi-e dor de uşi deschise toată ziua şi de meri înfloriţi.
De sub un strat generos de gheaţă (acolo se scurge streaşina chioşcului) a apărut un ghiocel. E mândru foc şi greu de văzut în marea de alb din preajmă. Lângă el - frunzuliţe mai multe; în bucătărie, într-o minivază – buchetul de ghiocei adus de 1 Martie de copilul nr. 2 rezistă eroic.
De 8 Martie am primit o monedă din argint cu Carol I. Mi-e dragă.

luni, 12 martie 2012

Dimineaţă de martie

Cu-cu-ri-guuuuu! Cu-cu-ri-guuuuu!
Gonzales şi Androginul vestesc în duet răsăritul. Domnul meu merge şi-i eliberează din închisoarea nocturnă, hrăneşte înaripatele cu o combinaţie de seminţe de măturică, sorg, tărâţe de grâu şi porumb măcinat. Imediat încep doamnele găini să aprecieze gestul prin co-co-co-uri încântate.
Urmează hrănirea câinilor – pe care, de câteva zile, o fac eu, pentru că pot -, a lui Jinx – Maşa şi Zombie pleacă în plimbări şi ei ştiu când mănâncă minunile din castroane.
Se aud vrăbii, ereţii comentează, în pădure un uliu el ştie pe cine cheamă. Dinspre terenul unde a fost plantat porumb anul trecut urcă trei căprioare; pasc agale smocuri verde crud de iarbă şi nu par să se grăbească undeva.
Câinii au terminat de mâncat; vine întâi Hades la porţia de iubăreală, apoi Castor cere mângâiat şi, la final, vine Polux cu o jucărie verde fosfor să ne jucăm. Zombie intră la somn în bibliotecă, Jinx pleacă la rondul de dimineaţă, Maşa se întoarce din patrulare, dă o raită pe la castronul lui Zombie apoi îşi bagă picioarele, la propriu, în ceaşca mea cu cafea; cine m-a pus s-o las fix pe rampa de aterizare a fetei!
Domnul meu şi copilul nr. 2 pleacă spre oraş şi iar rămân singură; îmi fac tura de dimineaţă pe alei – încă nu-mi permit să merg pe teren ne-drept. Azi-noapte a plouat un strop şi zăpada s-a mai retras, zbenghiurile roşcate ale lalelelor de la Monica şi Daiana au crescut încă un pic, au răsărit ceva narcise, zambile şi o primulă din cele cumpărate primăvara trecută. Ambele lavande sunt în viaţă, la fel salvia, magnolia, iasomiile; tufişul, arţarul şi liliecii au muguri, iar pe zona maro apar zi de zi chestiuţe verzi. Chiar dacă sunt buruieni eu tot mă bucur de ele. Ghioceii, viorelele, brânduşele, toporaşii, lăcrămioarele, ericele, căpşunii, lonicera, garofiţele sunt încă sub strat generos de omăt, dar ca proporţie se vede mai mult pământ decât zăpadă.
Au răsărit timide ceapa şi usturoiul plantate în toamnă din pământul bătătorit gospodăreşte de câini, aşa că am hotărât c-a venit vremea să închidem portiţa căre grădină. Băieţii s-au supărat foarte, au comentat, au încercat să deschidă poarta, iar Castor nu s-a sfiit să sară gardul ca să meargă să latre el ştie pe cine spre lizieră.
Ieri, copilul nr. 2 a curăţat canalalele de scurgere şi a greblat curtea, am constatat noi anii trecuţi că stimulează răsăritul troscotului. Vântul adie cât să convingă clopoţeii chinezeşti să cânte, soarele învăluie totul într-o lumină blândă, chiar dacă e încă frig, şi deja miroase a pământ reavăn.
Stau în biblotecă, beau sirop de zmeură şi mă uit pe geam; într-un măr văratic au înflorit două mâţe negre jucăcioase. Cred c-a venit primăvara.

marți, 6 martie 2012

Ce-am-mai-făcut

Mă uit în fiecare zi spre grădină să văd diferenţe, compar cu pozele de-acum un an şi concluzia rămane aceeaşi: primăvara asta e puţin cam întârziată.
Grădina e cam în stand by, acoperită parţial cu zăpadă, în curte s-a cam înnegrit, au apărut trandafirii, levănţicile, salvia, o primulă şi câteva tufănele care au şi ceva frunzuţe noi şi verzi. Ghioceii, toporaşii, bânduşele, zambilele, lalelele sunt încă învelite în plapumă de omăt, dar ici colo au apărut zbenghiuri verde rozaliu, probabil narcise.
Conform aşteptărilor generate de faptul c-am dat constant zăpada de lângă casă, nu s-a mai infiltrat apa în beci; dar a intrat generos prin acoperişul construit la extindere de meseriaşii aduşi de noi, fapt care ne-a surpins, că până acum lucrarea părea în regulă. Că sunt buni meseriaşi e dovadă şi faptul că aleile de ciment turnate de ei se macină, spre diferenţă de cele moştenite, care sunt de-a dreptul beton.
Încă nu pot ajunge la poartă (deci nici primi musafiri când sunt singură, mai ales că trebuie ţinuţi şi câinii) sau pe potecile grădinii, dar mă plimb pe aleile betonate, merg până în chioşc, stau câteva minute pe şezlong; drumul e plin de capcane când feline, când canine, că vin dihaniile noastre să-mi aducă omagiul lor sincer. Şi mă împiedică; şi mă încurcă; şi-mi dau senzaţii tari, dar ştiu că nu vor să-mi arate decât că se bucură c-am ieşit printre ei.
Am mult de lucru şi nu pot să stau pe scaun decât câteva minute (ghipsul îmi este de la gleznă – umblu încălţată doar în papuci largi – până sus pe coapsă – ca să nu mă deranjeze trebuie să ţin piciorul ridicat pe o pernă, să apară un unghi de vreo 8 grade faţă de pat), m-am plictisit crunt şi abia aştept să se termine cât se poate de bine odiseea. Domnul meu mi-a luat deja orteza – un fel de tulumbă din burete şi plastic cu nişte sisteme de reglare pentru genunchi – şi pe 13 sper să nu-mi schimbe ghipsul cu altul, ci să mă lase să mă bucur de noua achiziţie reglabilă.
Neputând să fac mai nimic în astă perioadă (vreo două săptămâni chiar nimic), domnul meu şi copilul nr. 2 au preluat sarcinile uzuale. Nu le e nici pe departe uşor, mai ales că fix pe creşterea îndatoririlor s-a suprapus o gripă de capitală adusă cado de copilul nr. 1; frustrant pentru mine de două ori, unu – că mă simt povară, doi – că mi se pare că lucrurile nu-s niciodată făcute cum trebuie (femeile înţeleg de ce). Dar văd şi partea plină a paharului: din zi în zi îmi creşte mobilitatea, pot face mai multe, uneori prea multe, după cum mă lasă domnul meu genunchi să înţeleg ulterior, când se revoltă.
Câinii sunt supăraţi rău pe vulpile în rut şi latră continuu către pădure, spre enervarea personală, că nici gândurile nu mi le aud dacă sunt pe-afară, pisicile sunt tare încântate de prezenţa mea acasă, dorm în dormitor înşirate care cum poate, iar eu trebuie să fac slalom printre ele. Maşa îmi aduce jucării în pat, Jinx îmi face cadou păsări prinse de el, Zombie îmi povesteşte mai mereu câte ceva. Găinile cam fac ouă şi nu le suspectez c-ar şti ceva de creşterile de preţuri, au avut într-o dimineaţă şi-o vulpe musafir săritoare de gard – a fost domnul meu pe fază şi nu s-au înregistrat pierderi – şi sunt tare vorbicioase de la o vreme. Au apărut păsărele multe în decor, ereţii parcă au înnebunit în zborul lor planat şi-am văzut, pentru prima dată, un uliu c-o găină în gheare. Roşcată.
În rest, vreau să treacă mai repede timpul.

joi, 1 martie 2012

Vine, vine priiimăvaraaa...

Ştiu eu, că dacă mă uit pe geam n-aş zice, de dimineaţă mă aştepta, alb imaculat, un strat de vreo 3 cm de zăpadă, pufos şi proaspăt depus. Dragă mi-ar fi fost ninsoarea asta prin decembrie, dar acum nu, mulţumesc.
După ce marţi mi s-a părut că soarele a răsărit special pentru mine – medicul a fost mulţumit de evoluţia genunchiului, am venit acasă şi-am stat la soare, pe şezlong, privind pădurea, ba am băut şi-un pahar de bere -, în astă dimineaţă am impresia c-a nins numai să-mi limiteze mie iarăşi posibilităţile de mişcare. Acum, când pot şi eu să depăşesc nivelul terasei, după multe zile de privit pe geam...
Am deja voie să mă sprijin în picior, pot merge pe suprafeţe plane, eventual să şi urc, dar în niciun caz să cobor pante, trepte, teren accidentat. Mă obişnuiesc uşor cu noile coordonate ale gabaritului, am căpătat tehnică de urcat/coborât/aplecat, dar încă nu pot să stau mai mult de câteva minute pe scaun – în afară de faptul că ghipsul e pus până sus pe picior şi mă împiedică fizic, domnul genunchi se supără de la poziţia înclinat şi începe să zvâcnească, să doară, să se umfle. Oricum, calitatea vieţii pot spune că mi-a crescut considerabil. Următorul rendez vous cu ortopedul, marţi 13; o, da!
În astă perioadă m-am ocupat în mare parte cu televizorul, Money Chanel mi-a fost cel mai bun companion, urmat îndeaproape de Moise Guran, Eugenia Vodă, Cătălin Ştefănescu, şi Discovery-uri. Uneori, chiar şi Robert Turcescu şi Virgil Ianţu (aseară l-am văzut la „Vrei să fi milionar” pe Horia Gârbea, ceea ce voi face şi-n astă seară). Intuiam mai demult, dar acum m-am convins că gramatica limbii române ar trebui să fie materie obligatorie până la final de liceu, eventual şi cu probă de bac. Până şi la TVR redactorii folosesc pluraluri de genul furtune, monezi, coperţi, nivele, au probleme cu conjugările la a plăcea, a chinui, acordul în gen, număr sau persoană e inginerie de specialitate iar de frazare, zâmbet tâmp când se prezintă drame, legături directe ratate... să nu mai vorbesc. Şi zău n-am văzut vreodată vreun anunţ de angajare unde să se solicite vorbitor profesionist de limbă română, avansat ca instruire la scris, citit, vorbit.
Tot în astă perioadă am ajuns la concluzia că fiecare clipă petrecută privind antenele e o clipă pierdută, am aflat şi eu cum arată Vârciu, Tonciu, Buruiană – pe Pepe îl ştiam dinainte – şi zău n-am câştigat nimic. Mă tot întreb ce i-o fi plăcând Kanal D-ului, că o tot ţine la publicitate cu „îmi place”, fără să continue ce anume, mă amuză infatuarea cu intratul în Top 3 televiziuni (probabil alături de B1 Tv şi OTV) şi mi-e drag de Christian Sabbagh cu cel mai iubit buletin de ştiri din România. Am încercat să mă uit şi la ştirile de pe Acasă, dar zău n-am putut; dar am putut să văd Grey, House şi investigaţiile de pe ID.
Şi am aranjat seminţe, am făcut schiţe şi planificări, i-am trimis sor’mii M. seminţele de roşii şi ardei să facă ea răsaduri.
Acum aştept primăvara, că ştiu eu că vine.

:-D