Like?:)

marți, 30 aprilie 2013

Cado'


Răgaz de duminică; în așteptarea apusului - după care voi putea să ud plantele - și-a copilului student pe care a plecat tatăl lui să-l recupereze de la gară, pornesc calculatorul. Descărcat aparat foto, mailuri, oareșce muzici, un ochi pe fb.
Mașa mă curtează; iar și-a plimbat puii dintr-un loc în altul, acum i-a lăsat răsfirați în cutia mult prea mare pentru ei și-a plecat la plimbare. Mi se urcă în brațe, o las; vrea s-o mângâi – mă execut. O apucă vorbitul, o dau jos. Pleacă vădit ofuscată.
După o vreme, se întoarce. Tăcută, sare pe picioarele mele și își caută loc bun. Port pantaloni lungi foarte subțiri, mai mult contra soarelui decât pentru căldură, și mâțuca alunecă pe ei. Încerc să mă așez cât să-i fie ei bine.
Dar brusc intru în tahicardie: ceva mă înțeapă într-un straniu mod prin pantaloni. E un cărăbuș de mai care se agață de pielea mea ca măsură de protecție împotriva lăbuței feline delicat mișcătoare.
Mașa mi-a adus, generos-interesată, ofrandă. Ca să-mi intre în grații.  

Pisica albă, pisica neagră. Și pisica gri



luni, 29 aprilie 2013

Reflexiv. Opt


* Vremea asta mă bulversează: pe final de martie erau nămeţi-iarnă, după nici o lună avem temperaturi peste 20 de grade-vară şi mă suspectez că n-am fost suficient de atentă ca să văd când a trecut primăvara; să fi fost într-o joi, după-amiaza?
* Săptămâna trecută am pus toate semințele pe care le programasem și-au avut și loc (am reportat o mulțime de plicuri nedesfăcute), inclusiv cele trei feluri de fasole oloagă (dacă nici acum n-or rodi pe măsura așteptărilor, gata cu fasolea în grădina personală). Și a trebuit să ud, și iar, și iarăși, că le-am pus în etape și nu se făcea să ud doar o bucățică acolo. Cam vreau ploaie.
* Căpșunele sunt ticăloase și-au înflorit, cred că s-au prins că le pusesem gând rău, potecile grădinii sunt pline de păpădii (frumoase de nu-mi vine să le fac vreun rău), totul e verde-n evoluţie verticală, pomii – albi, florile din zona dedicată mai mult albastre.
* A băgat domnul meu motocoasa pentru prima dată în an; întâi puțin, printr-o parte de curte, apoi toată lucerna - miros divin. (Au fost şi victime colaterale – doi din cei trei aluni.)
* Plăntuţa surpriză de la Armeria e Artemisia abrotanum – o marcă de pelin zis şi Lemnul Domnului -, iar celălalt e pelin alb - Artemisia absinthium. Creşte colecţia noastră de plante aromate.
* Liliecii ne vizitează noaptea și tare dragi îmi sunt, uneori trec planat pe lângă terasă, alteori îi aud cum dezbat diverse teme de ecolocație. Au reapărut guşterii, am văzut și-un arici timid lângă o tufă de urzici, pe seară; nu l-am deranjat, n-am vrut să-l sperii, nici să-l vadă câinii.
* Zombie continuă să lipsească, încă mai sper, dar din ce în ce mai puţin, Maşa are doi pui, unul alb şi unul gri, cu tot Progestinul dat conform instrucţiunilor vetului; mare bucurie ne-a făcut.
* Avem răsărituri cu cer arzând și apusuri cu nori roz, privighetoarea cântă, liliacul (mov) a-nflorit, acum aştept luna mai. Cu cărăbuşii şi minivacanţa ei cu tot.

Cadre





vineri, 26 aprilie 2013

Când modernizarea infrastructurii are gust de atunci


Am mai scris că, de aproape trei ani și jumătate de când ne-am mutat, sunt o doamnă, am mașină cu șofer. În astă perioadă, am mers de vreo zece ori cu maxi-taxi-ul din sat (o singură dată dus, în rest întors acasă, cu trecut pe la dulcegăria italiană) și de vreo zece ori cu autobuzul prin oraș, când vremea era mai ciudată, că-n rest am preferat per pedes-ul pe distanțe rezon sau mașina cu șofer pe cele lungi.
La sfârșitul toamnei trecute, DN 73 – drumul nostru spre job/către casă – a intrat în reparații; trafic gâtuit, benzi închise, dar s-au mișcat nesperat de bine și n-au făcut lucrare de mântuială, ca dovadă că-n primăvară nu crescuseră cratere și gropi obligatorii, în condițiile în care lucrarea nu a fost terminată, șanțurile betonate, turnarea stratului de uzură și montarea bordurilor urmând să fie făcute când se va încălzi vremea. Și cum a dat căldura s-au apucat iarăși de lucru. Ca timp de întârziere – cam 10 minute de drum; până la urmă – tolerabil. Tot când s-a încălzit a demarat și reparația podului de peste Argeș; timp de întârziere – 10-45 de minute, tot de drum, mai mult pe cel de întors. Asta e, o să treacă, gândeam.
De la începutul săptămânii am trecut la next level: sensul de intrare în oraș pe pod e blocat, așa că accesul se face pe o rută ocolitoare, dar ocolitoare mai bine de 15 km, când pe ruta obișnuită aveam 10 km per total. Și, cum domnul meu de curând lucrează mai aproape de casă, iar lucrările vor dura vreo patru luni, am hotărât eu, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să merg cu autobuzul. Mă duce R. printr-o comună limitrofă nouă (Budeasa) până într-o comună limitrofă orașului, unde există o rută de transport în comun (Bascov), și de-acolo, cu busul, la birou.
Ieri a fost prima experiență de gen. Bilet luat de la dozator (după ce-a trebuit să cumpăr o cafea, că n-avem bancnote mici și dozatorul nu dă rest mare, iar comercianții n-aveau să schimbe), așteptat vreo trei minute, urcat la „cap de linie”, stat pe ultimele scaune, cu spatele spre sensul de mers, privit cu ochi mari ce și unde s-a mai schimbat – e cu totul alta perspectiva când privești pe geamul lateral decât când vezi drumul prin parbriz. 11 stații de autobuz, 20 și ceva de minute (da, Piteștiul are și rute de peste 10 stații); oameni prea aproape de mine – deh, mi-a crescut spațiul vital – care credeam că vor să mă întrebe ceva, râsete de liceeni, uau, clădirea asta când a crescut?, rumoare, radio, agitație. La întoarcere, ajungând la locul de întâlnire, am descoperit un depozit de hrană pentru animale, bine aprovizionat și cu prețuri rezonabile.
Azi am repetat experiența, numai că am stat pe partea cealaltă, cu fața spre direcția de mers; altă perspectivă, alte clădiri noi, alte mirări. Îmi lipseau sanvișurile și sticluța cu apă, că-n rest m-am simțit ca atunci când, copil fiind, plecam în excursie. Și mi-a plăcut. Mai vreau.

Jinxul prin vișini






miercuri, 24 aprilie 2013

Pledoarie pentru azi


Uneori am impresia că viața a fost zgornită din cotidian, în urma ei rămânând o viețuire în tipare, acum dormim pe saltele mirifice, acum mâncăm fasole cu cârnați că-i 1 Decmebrie, acum râdem că-i nu știu ce emisiune, acum ne luăm tigaia minune care ne prelungeşte cu o mie de ani viaţa, acum mergem la grătar și iarbă verde că-i 1 Mai.
Fericirea e o stare de excepție, dar o putem obține ușor, numai să vrem. Un prunc îți zâmbește cu cei 4 incisivi ai lui şi eşti deja mai vesel, în drumul tău vezi tineri cu îmbrățișări gratis care-s frumoşi şi tonici, panouri cu de ce nu zâmbiți? ținute de oameni costumați haios, adolescenţi râzând, cântând, alergând, bătrânei luminoşi ţinându-se de mână, priveşte cerul! Şi ziua e mai colorată, lumea înconjurătoare se completează brusc, ca atunci când îţi pui noua pereche de ochelari pe nas.
Ochi să avem să privim în jur. Ne putem bucura plenar din lucruri mărunte dacă reușim să ieșim din cercul ce mi s-a întâmplat ieri-planuri pentru mâine.
Între amintiri şi proiecţii mai există ceva. Ziua de azi.

marți, 23 aprilie 2013

Acceptare


De când ne-am mutat, pe uliță erau ceva copii mici, dar între timp au apărut încă vreo 5-6 și tare mă bucură să-i văd alergând, jucându-se, râzând, cerându-ne atenție. Cu toții sunt volubili și veseli, lumea e toată a lor, sunt firești și plini de energie. D. este una dintre fetițe (doi ani și-un strop). Mi-e dragă, e un copil cu bujori în obraji, crescut în libertate, fără mofturi și pretenții exagerate, hrănit bine, strunit, dar căruia adulții îi acordă multă atenție, îi explică, îi dedică timp. Uneori ne oprim să vorbim cu ea, îi ducem minunățele (de la jucării la prăjituri și trăsnăi diverse), iar ea are mereu ceva să ne povestească (acum chiar înțelegem ce ne spune).
Duminică dimineața. Pe terenul de mai jos de noi, A., cu capra și cei doi iezi la păscut, o ține în brațe pe D.; fetița mă vede în curte, se agită și vrea jos. Mă urc pe buturuga specializată întru admirat panorama și munții și intru în vorbă cu fătuca. După explicațiile de rigoare de ce am mânuși că nu e frig și unde e pisica niagă, plus lămurirea altor neliniști existențiale ale ei, o întreb:
- D., cine sunt eu?
- Cocoana din dial.
- Dar el cine e? (și îndrept privirea către domnul meu)
- Veșinu Codisă.
A încercat mama ei să îmi explice că fetița face confuzie, că vorbește despre fosta proprietară a casei (noi ne-am mutat înainte să se nască D.), că așa vorbesc copiii aiurea; pe mine m-a distrat faza copios, mai ales că D., cu hotărârea specifică a copiilor când știu că au dreptate, s-a revoltat continuu și a comentat.
Sunetul telefonului m-a făcut să închei discuția, cu ceva regret, că D. era tare hotărâtă să-mi mai povestească ea știe ce. Pe seară, vorbesc pe tema dată cu domnul meu; știam și că el e Vecinul, și aflasem că i se spune Codiță (când ne-am mutat avea plete strânse în coadă, între timp s-a tuns, dar porecla a rămas), că lumii i se pare că-s domniță - adică mironosiță, că doar port uneori pălărie de soare și am mânuși când intru în grădină -, dar ideea de cocoană m-a amuzat teribil. Dacă e s-o iau după DEX, fiică sau nevastă de domn nu sunt, nu fug de muncă, așa că trebuie să aleg între doamnă bine îmbrăcată, de la oraș sau trufașă, infatuată, mândră, semeață. Și zău nu suspectez că termenul e admirativ necondiționat. :)
După trei ani, nu (mai) sper și nici nu-mi (mai) doresc să mă împământenesc în ochii satului, să fiu altceva decât domnița/cocoana și ştiu că voi fi mereu vinitură, venetic. Nu merg la cafea cu vecinele, nu participăm la sindrofii, nu mergem la biserica din sat – fie ea și monument de secol XVIII. Recunosc riveranii numai dacă-s în zonă și nu știu cum îi cheamă, socializez cu vecinii câte zece minute săptămânal la bancă (domnul meu e mai puțin sălbatic) în drum spre casă, nu ne intră nimeni în curte neanunțat, facem troc, ne ajutăm reciproc, cu dom'colonel ne și vizităm la o bere, o cafea, o discuție (și chiar ne place). În condițiile date, avem niște vecini minunați și nu văd de ce-am schimba datele problemei.
Sunt cocoana din dial și mi-s cam mândră de asta. :)

Un copac cu flooori











luni, 22 aprilie 2013

Când lunea e cea mai frumoasă zi din săptămână


A trecut un week-end plin şi agitat în care, paradoxal, ziua a avut mai multe ore decât de obicei, cu simfonie şi copil student acasă, cu drumuri şi plantări, cu pus seminţe şi amenajat diverse pe unde ne-a tunat. Pe rând, despre fiecare.
A trecut simfonia cu ispitele ei cu tot, mi-s mândră de mine că n-am cumpărat mai nimic, după cum programasem (aşa, de poftă, o Tradescantia alb-bleu, o Heuchera cu frunze roşii şi-o ciclamă de grădină – de la Anthesis -, plus oareşce seminţe profesionale de ardei iuţi – Mme Jeannette, Jalapeno, Groene curry –, ceva usturoi la metru şi-o marcă de spanac, că le-am pus gând rău căpşunelor). Tot la simfonie m-am întâlnit face to face cu Phlox şi Maria Nice, deci se poate spune c-am trecut din virtual în real life.
Copilul student a făcut ce ştie el, dar de astă dată a fost şi util, mai o vizită la bunici, mai (încă) un drum la simfonie şi-n rest – grădină, curte, rupt de oase, care unde, când şi dacă a vrut.
La categoria campania agricolă de primăvară, în echipă, am terminat de amenajat trandafirii şi de plantat cartofii, am pus două mărci de ardei iuţi, ridiche neagră, muşeţel, hibiscus, nalbă, monardă şi zău de-mi mai amintesc ce prin grădină (stocul de plicuri s-a aproape înjumătăţit), am mobilat jardinierele restante şi ca bonus doi bocanci, am pus seminţe în ghivece şi în răsadniţă şi am mai pus de-o tură de răsaduri de legume în casă. Printre picături, am tuns tufişul şi arţarul canadian, am coafat joardele de la baza sălciilor şi am făcut un inventar obiectiv al evoluţiei vegetalelor din dotarea personală: merii şi viţa au bumbi roşcaţi, prunii văratici se scutură la orice duş, au înflorit vişinii şi, inedit, avem pentru prima dată flori roz in grădină: piersicul autohton s-a adaptat fără mofturi şi creşte cu elan. Rodonelul se face bilă tot roz, au înflorit şi primele lalele, cum m-aşteptam, fix de simfonie, miozotul bleu e tare mândru de el, cel roz se pregăteşte să înflorească, iar cel alb e cam anemic bine; o tufă de leuştean dintre trandafiri a dispărut, au răsărit coriandrul, morcovii şi zorelele, „supriza” de la Armeria are frunzuţe deja şi cred că-i pelin alb.
La capitolul animale, câinii mari sunt la cura antireumatică de primăvară, găinile se îmbracă de Paște cu pene noi, Maşa umblă ca năuca, Jinx a slăbit cam tare și nu înțeleg de ce, iar Zombie lipseşte de-o săptămână şi, oricâte asigurări cu „aşa fac motanii când umblă după mândre” am primi, suntem tare îngrijoraţi, până acum n-a lipsit niciodată mai mult de trei zile. Nici întrebările prin vecini n-au avut vreun rezultat, pentru ei fiind doar una din multele pisici negre pe care le avem pe care, oricum, nu le pot deosebi între ele.
A fost un week-end cu stat afară zi-lumină şi ars de soare pe zona între tricou şi blugi, cu rupt de unghii şi două dușuri pe zi, cu febră musculară cruntă şi usturimi de palme, cu nenumărate maşini de rufe uscate singure pe culmea din curte, cu limonadă cu mentă proaspătă şi berea de seară.
De dimineaţă eram roboţel radioghidat şi m-am trezit gândind cu bucurie că e luni şi nu voi avea timp de grădină; iar mâine e Sfântul Gheorghe – două zile de recuperare fizică. Apoi - primăvară-n păr, fără miros de măr, dar cu agitaţie plină de viaţă: gâze, păsări, şopârliţe şi brotaci, găini la sfat, câini la tală, pisici alergăcioase – aprilie sonor.  

Perspectivă


Roşu roşu catifea











4me

stats

:-D