Crâmpei – decembrie, joi

Plouă mocănește, e ud totul și parcă respir apă; picioarele se afundă în pământul fluid – urmele fine de iarbă nu mai fac față după zăpada zilelor trecute -, înaintez cu greu și mă gândesc de două ori dacă să ies sau nu în lizieră.

Din nucul nordic, o veveriță mă privește; așteaptă să vadă dacă intru cu ea în competiție pe hrană, face un calcul sumar și, cu nuca în gură, pleacă. Îl strig pe Jinx ca să-i distrag atenția - n-ar fi prima dată când vânează o veveriță și-ar fi păcat, pentru el nu e hrană, doar pradă-joc.

Plouă mocănește și-n livada de-alături trei căprioare se scurg ca ploaia spre sat; e-o ceață-paravan și privirea se proptește-n ea ca-n zid, e totul ud, și hainele îmi par murate.

În casă-i cald și geamurile-s aburite; desenez pe ele ca-n copilărie şi privesc afară prin dâre – un câine alb-murdar și-o jucărie albastră trec simultan pe sub bara de covoare.

E ciudat cum nu ne putem aminti unele întâmplări teoretic importante, iar pe altele nu avem cum să le uităm – am în stomac dorinţa de mai bine şi-n minte imaginea ultimului răsărit la Gura Portiţei.

E început de decembrie și până la sărbători mai e.