Tablou de încă iarnă în alb, negru, gri și roșu închis

Pete alburii pe griul mohorât de încă iarnă, șase oi pasc înspre nord; pe lângă ele, doi miei – unul alb-lapte, celălalt cu ciorapi și mască negre – se plimbă, descoperind fascinați lumea. Cu oile – bătrâna cu broboadă neagră căreia îi dau sărumana mereu; rar nu vine cu ele la păscut, trebuie să fie ori prea ger, ori prea ploaie, pământul e al ei și urcă de la drumul comunal, prin grădină, până în pădure.

Mereu aduce cu ea un un scăunel din lemn, făcut în gospodărie; se oprește în același loc de fiecare dată, pune scăunelul, se așază și scoate ceva dintr-o sacoșă din plastic: ba o vestă veche de deșirat, ba un ciorap de făcut. Oile urcă agale către pădure și bătrâna merge cu scăunelul în locul următor, și el mereu același; nu mai scoate lucrul, privește în depărtare spre dealurile Ștefăneștilor, spre Pitești.

Doi câini liberi din vecini vin în patrulare; miros tufișuri, copaci, gardul nostru, nu-s interesați decât de urmele lăsate de vulpile în rut.

Dar oile se sperie și fug în marginea pădurii.

Țâ-ţârei, ţâ-țârei, ţâ-țârei!

Bătrâna e în picioare, cu mâinile pâlnie la gură și le strigă.

Țâ-ţârei, ţâ-țârei, ţâ-țârei!

Oile se opresc și așteaptă, câinii au coborât spre sat, bătrâna le mai strigă odată, și încă o dată, iar ele vin în viteză. Doar mieii ce ezită, unul desculț, unul încălțat, preocupați să miroasă o tufă de măceș pictată toată-n roșu, pe galbenul bolnav al soarelui cu dinți.