Ziua comunei , II

Pe seară, după ce-am terminat porția de compot, strânsul merelor, cimbrului și al busuiocului, am pregătit de fiert gemul a doua zi și am făcut focul în baie (plus sosirea unei căruțe de lemne pentru boiler), mergem iarăși; de astă dată n-am mai găsit loc de parcare aproape.
O voce se insinuează din curtea liceului; n-o cunosc. Mulțimea strigă, vibrează – să fie Cargo? Iris? Vama?...
Intrăm în curtea liceului; grupuri de tineri lansează lampioane chinezești. Un ritm vag oriental cu prea mulți bași, apoi manele. Nu înțeleg ce se întâmplă. Mă apropii de un consilier local.
- Domnul consilier, manele...?
- Nu, doamnă, nu-s manele.
- Ba sunt.
- Nu, nu-s manele, e ceva între muzică lăutărească și manele.
- Cine cântă?
- Vali Vijelie.
Nu, nu-s manele, nici nu. Ne tragem în laterala scenei, să ne putem auzi măcar gândurile; mă uit pe invitație; da, scria Vali Vijelie, dar n-am avut eu ochi să văd. Și pe afiș scria.
Mulțimea se unduie la unison, cântă cuvânt cu cuvânt, strigă fericită. Câțiva tineri, în picioare pe bănci, trăiesc la maximum momentul, fără să simtă frigul ce s-a așezat gospodărește; copii pe umerii părinților își leagănă brațele; două fetițe dansează încântate; un cuplu cu trei copii – doi în ciclul primar și-un prunc adormit în brațe – e fericit. De pe scenă se aude: „Mai cântăăăm?”. Mulțimea răspunde frenetic Da, eu spun Nu. Din preajmă, doi tineri mă privesc cu un dispreț suprem în ochi. Mă mir că m-au auzit în întregul vacarm.
- Strigă cu mine, strigă cu mine, te iubeesssccc...
Frenezia atinge cote pe care nu le intuiam; toate lumea cântă, toată lumea strigă, sute de brațe sunt în aer, mulțimea vălurește, se leagănă, e ca un organism imens.
E o experiență cu totul nouă pentru noi. N-am auzit până acum melodia, nu înțeleg, doar sorb din priviri mulțimea și am senzația că mă aflu într-o povestire harmsiană.
Nu putem avea cu toții aceleași preferințe, nu putem face parte cu toții din același film, realităţile paralele există iar eu aparțineam unei alteia.
Am fi vrut să vedem artificiile, dar n-am mai stat; însemna să mai așteptăm o jumătate de oră.