Dragă doamnă de oraş...

Muncesc opt ore ca şi tine (ca hobby, lucrez și în plus), naveta înghite spre două, curăţenia îmi ia timp măcar dublu decât ție, spălatul rufelor la fel – uneori și câte trei rânduri de schimburi pe zi -, hrănesc animale şi mâncarea lor trebuie pregătită, le îngrijesc, și zău ia timp operațiunea, ud vegetale sau fac focuri, uneori mai fac și un strop de voluntariat. Chiar dacă nu poți să concepi, se întâmplă să n-am timp nici de vorbit la telefon; și-atunci prefer să nu-ți răspund.

Nu, nu pot rămâne cu tine la o cafea în mijlocul săptămânii (și nici nu vreau), nici peste noapte, să punem de-o băută dansantă între fete (miră-te, dar mie încă mi-e drag domnul meu și prefer să-mi fie în preajmă), nu mă atrage liveul în Hush cu Mărgineanu sau Brenciu (și, dacă ai vrea, ți-ai aminti că ei nu intră în preferințele mele, ci-n ale tale).

N-am nevoie de privirile cu „dar puteați să faceți asta în ATÂTA vreme”, la noi ziua de muncă are 10-12 ore, fie vară, fie iarnă, fie zi lucrătoare, fie zi liberă; grădinărim în week-end, că-n rest n-avem vreme, bricolăm tot atunci, din același motiv. Da, avem materiale pe stoc, da, am putea face mai multe, imediat, numai să facem rost de niște timp.

Am îmbătrânit în anii de când ne-am mutat, știu (accidental nu întinerim), am fire de păr alb (tu ești roșu-coafor, nu se vede), labă de gâscă la coada ochilor (dacă m-aș machia, știu, nu s-ar vedea așa de tare, ești un exemplu bun), iar mâinile mele nu mai sunt la fel de albe. Îți place vara bronzul meu-curte (e tractorist style, cu bretele, dar asta nu se vede), că e mai credibil ca cel de solar, și ți-ai dori și tu aer curat cer curte libertate, dar nu poți să renunți la oraș, că așa ești tu, ai nevoie de oameni. Eu n-am.

Nu vreau gazon și tuie, trandafiri și lalele, nici beton nu vreau, gardul viu nu-și găsește locul la noi și sfaturile tale peisagistice îmi sunt inutile; nu-mi trebuie perdele sclipicioase și mese din sticlă, jaluzele verticale (mie mi se par bune doar pentru birouri) și covoare de plastic, chiar dacă spălatul celor de lână e anevoios – știu, sunt defectă.

Nu, n-o să ne mutăm la etaj, iar biblioteca nu va deveni niciodată sufragerie, n-o să schimbăm curând Loganul obosit și nici în locul de masă nu va apărea vreodată vreo canapea (poate o sobă cu plită). Nu, nu regretăm că ne-am mutat și nici n-am plecat din urbe pentru că nu ne puteam permite să trăim în ea, viața (noastră) la țară e chiar mai scumpă.

Dragă doamnă de oraș... nu-mi mai da sfaturi, te rog, pot să greșesc și singură; și, dacă nu mă poți ajuta, încearcă măcar să nu mă încurci.