Două bucurii şi-o tristeţe

Azi, la 12 - festin la Muzeul Judeţean Argeş: inaugurarea a două expoziţii permanente

Flori de mină - Comorile adâncului







După ce miile de ani depuse-n cuarţ m-au făcut să simt efemeritatea unei vieţi de om, trecem la lucruri mai pragmatice: banii chiar n-aduc fericirea?

Cabinet numismatic

Drum de întoarcere prin ‘907. Statuie. Steag pus pe soclul ei. Wow, dar ce mândreţe de culori: roz obosit, galben spic de secetă, albastru dubios. Să fie acesta oare un însemn statal?!?

Nedumerire

Suspiciunea mea sau realitatea competenţelor de criză mă fac să cred că-n zilele noastre locul implicit al scroafei e in copac?!?

Citadină

De-o viaţă locuiesc lângă Trivalea lui Minulescu. Când intri în cartier vezi pădurea. Înainte, între ea şi şosea era o pajişte pe care mereu vedeai copii. Însă pe la începutul anilor 90 a crescut, până lângă trotuar, o monstruozitate de zid de beton, înalt, ca de închisoare. Şi gri, deprimant de gri, pus acolo ca un mesaj subliminal: eşti un exemplar de serie, eşti în transă, eşti în transă, eşti în transă… La scurtă vreme pe el au început să apară inscripţii cu spray graffitti. De la feţe haioase la mesaje de susţinere pentru FC Argeş. Stângaci făcute, cu negru, cu roşu, cu albastru. Estetic vorbind, un dezastru, dar însufleţeau zidul. Nu mai era gri. Şi-apare, într-o zi, încă o inscripţie: „Trivale. Inră cine vrea, iese cine poate”. Cu negru. Constat lipsa „t”-ului şi mă revolt: nu-i grafie de clasele I-IV, chiar aşa, să mănânce litere?! De câte ori treceam prin zonă căutam involuntar inscripţia şi de fiecare dată mă indignam. Şi-apare un „t” cu albastru… Mai sus puţin, ca un semn de corectură… Să mă bucur?! Parcă n-am energia necesară. Doar constat.
Luni de zile n-am mai privit zidul. Ştiam că-i acolo, dar evitam să-mi îndrept privirea spre el: un zid între ochi şi pădure. Şi între zid şi pădure văd în primăvară o groapă imensă, apoi grămezi de fier beton, creşte o fundaţie maaaare – probabil pentru un bloc turn, răsar ziduri. Mda. S-a mai dus un petic de verdeaţă, au semănat „gri” şi acolo… Şi iar evit să-mi îndrept privirea încolo…
După-amiază de vară. Discuţii. „Bună ziua”, „Afară plouă”, „Mâine o sa fie cald”. „Nu mai e inscripţia cu «Intră cine vrea, iese cine poate»”. Tresar din lâncezeală. Nu mai e inscripţia??? La primul drum per pedes spre centru o caut. Este! Tot cu „t”-ul albastru! Mă bucur că este. De ce? Nici nu e gri, e scrisă şi corect.

Cu veselie şi umor despre moarte

Dumitru Augustin Doman ne prezintă, cu-n zâmbet hâtru-n colţul gurii, lângă pipă, o carte despre moarte; şi nu e prima pe-această temă, recidivează după volumul „Meseria de a muri”, apărut în 2001.
Dar „Moartea noastră cea de toate zilele”* e scrisă, contrar aşteptărilor, cu veselie şi seninătate, cu umor şi ironia caracteristică lui Dumitru Augustin Doman: „Patriotism? întreabă prietenul tău Teofil. Dacă mergi la înmormântarea ţării tale, dacă o accepţi şi dacă te porţi firesc şi în asemenea clipe, înseamnă că eşti patriot.”
Volumul e alcătuit din „bucăţele”, ca nişte hârtiuţe-maculator trecute „pe curat”: tablete, eseuri, uneori poeme în proză - toate de dimensiuni reduse -, confesiuni, observaţii şi aforisme, un jurnal de aforisme. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.” Între ele, dozate atent, sunt inserate citate care punctează şi dovedesc că autorul este un cititor rafinat. „Moarte second hand: «uşor e să mori în numele altuia.» (Virgil Mazilescu).”
Sunt flash-uri pe care pe cititorul e tentat să le recompună aleatoriu, cum ar aşeza piesele unui joc de puzzle din care, la final, oricum le-ai pune, apare aceeaşi imagine, aceeaşi carte. „Moartea noastră…” suscită interesul, se citeşte cu plăcere, uşor, fără a fi o lectură uşurică; e o carte de re-citire, de meditare, cu avantajul că poate fi începută de oriunde şi terminată oriunde.
Moartea, eroina principală, apare în numeroase înfăţişări şi-i e alături autorului, care o contemplă sistematic, în fiece zi, peste tot. „Ne iubeam în camera înaltă şi luminoasă. Alene ne mângâiam şi ne iubeam în trei: noi doi şi moartea. Până când moartea ne va despărţi? Nu, până când moartea ne va uni pe veci. În amiaza de august, în camera înaltă şi orbitor de luminoasă, ne iubeam în trei: noi doi şi moartea.”
Dar nu este pierzare, exitus, ci reprezintă cele două capete ale vieţii, este arcana 13 din tarot, simbolizând ruperea de trecut şi începerea unui ciclu nou. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.”
„Moartea noastră…” are pe copertă un verde luxuriant, de viaţă, iar volumul este o pledoarie pentru a ne face răstimpul între două morţi mai frumos.

* Dumitru Augustin Doman - „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, Iaşi, 2008

Cinism? Sfidare? Discriminare?

Fotografia e facuta la Primaria Curtea de Arges, intarea din partea stanga a cladirii. De obicei respectiva intrare e incuiata. Daca o persoana in carucior reuseste totusi sa intre in primarie, ajunge intr-un hol unde nu exista niciun ghiseu si evident n-o intreaba nimeni de sanatate. Asta daca are o buna deprindere a manevrarii vehiculului,sa poata merge numai pe doua roti, ca rampa e construita... "ca sa fie, ca se cere", utilizabila oricum nu e.
Pe dom' primar am vazut pe siteul primariei ca-l cheama NICOLAE DIACONU. Probabil a mostenit soneria de la predecesorul sau Nicut, dar cele 5 luni trecute de la "intronare" nu-l scuza...

Simfonia Lalelelor 2008

Flora&Fauna

Jinx

Targu Jiu