Copiii din ziua de azi

Doamna Rodica deschide ușa și coboară cele trei trepte ținându-și nepoata de doi ani, Ioana, de mânuță.
Of, e greu cu copiii din ziua de azi, nu mai au răbdare, nu mai ascultă, n-ai voie să le faci o observație, d-apoi să-i articulezi un pic.
A ieșit cu copila la plimbarea zilnică, nu poate să țină copilul numai în casă, la televizor sau cu telefonul în mână.
Ajunge în dreptul gardului, își aprinde o țigară, iese în stradă, se uită în sus, în jos, cântărește alternativele și se îndreaptă către casa de vizavi. Intră în curte; Ioana e fericită – acolo sunt pitici de grădină, căruță, căprioară, cal și fântână ornamentală cu apă curgătoare, plus că terenul e drept, cu gazon, nu cu gropi și buruieni, ca acasă.
Ioana, nu acolo, că te lovești! Ioana, nu, că te uzi! Ioana, nu, o să cazi!
E vocea doamnei Flory, proprietara curții cu minuni.
Ioana, nu!
Ioana țipă.
Ioana, nu!
Ioana urlă, nu are cuvinte să-și exprime frustrarea.
În câteva minute se lasă liniște.
După o oră, doamna Rodica și Ioana ies din casa doamnei Flory; mai stau de vorbă un pic în curte, ”n-am avut ce face, vecina, ea a vrut aici, n-am avut cum să mă înțeleg cu ea”, apoi doamna Rodica se îndreaptă, cu nepoata de mânuță, către casă. A plimbat-o și azi, să stea cuminte acum, că ea nu mai poate, are o vârstă, iar copiii din ziua de azi nu mai au răbdare, nu mai ascultă, n-ai voie să le faci o observație, d-apoi să-i articulezi un pic.

Despre vaccinul antigripal, covid 19 și turma hidrosolubilă

 -   Mâine dacă vreți veniți la vaccin după-amiază.

-  Venim, mulțumesc, la ce oră?

-  Îl iau la 12, veniți când puteți, că avem deja programări făcute.

-   Pe la 4 e bine? Vă dau mesaj când ajungem.

-   Nu, nu mesaj, sunați.

Conversație pe whatsapp cu Hermina, asistenta de la cabinetul medicului de familie.

Mergem la cabinet, găsește domnul meu un loc de parcare liber - Piteștiul are o aplicație unde apar locurile de parcare libere și cele închiriate. Sun – ocupat; sun iar – ocupat; încă o dată – la fel.

Plouă ușurel, în fața dispensarului, sub copertină, buluc de oameni unul într-altul, vreo 10 în sub 8 mp, aproape toți săriți de 70 de ani.

Iese Hermina, se uită dreapta-stânga, amândoi suntem cu măști, ochelari și glugi cu cozoroc, recunoaște pe cineva dacă poți în condițiile date. Cobor gluga, mă vede, îmi zâmbește:

-   Haideți.

Verificat temperatură, dezinfectant, o încăpere pe care n-o mai văzusem.

-   Haideți să completez fișele acum, între timp țineți fiolele în mână să se încălzească.

-   Câți pacienți cu covid aveți acum în supraveghere?

-    40. Doamna doctor vorbește mult la telefon.

Hermina e cumplit de obosită; facem vaccinul antigripal – pentru prima dată în viață -, salutări doamnei doctor, aveți grijă de dvs., să ne vedem sănătoși, ieșim.

În fața dispensarului, grupul a crescut și e mai compact. O asistentă, pe hol.

-   Doamnă, uitați-vă cum stau, nici urmă de distanțare socială, spuneți-le dvs., vă rog.

-    Le spun de fiecare dată, degeaba.

-   Ok, le zic și eu.

Asistenta strigă pe cineva, noi ieșim.

-   Oameni buni, distanțare socială, nu mai stați atât de aproape unul de celălalt, aveți loc!

-   Păi plouă, cum să stăm în ploaie?  (o doamnă sărită de 80 de ani, cu atitudine de țață)

-   Ei, cum să stăm în ploaie?/Dacă răcim? (în cor, vreo patru cuconeturi, una dintre ele cu masca murdară de ruj)

-   Puteați să vă luați umbrele de-acasă, în plus văd că aveți glugi, căciuli.

Câteva doamne se retrag de sub copertină, au umbrele sau geci cu glugă.

-    Nici animalele nu le ții în ploaie, că se udă. (un domn spre 70 de ani, fără dinți, virulent-indignat)

-   Haina se usucă, răceala trece, sicriul și moartea rămân.

N-au mai spus nimic până ne-am îndepărtat, apoi au început să comenteze iritați, ele în mod special.

Să-i protejăm, zic, că sunt în zona de risc.

Azi e despre ei

«Incendiul din clubul Colectiv a avut loc în noaptea de vineri 30 octombrie 2015, în incinta unui club situat în sectorul 4 din București într-o fostă hală a fabricii Pionierul. (...) A fost cel mai grav incendiu din România dintr-un club de noapte și cel mai grav accident din țară de după anul 1989, depășind după numărul de decese accidentul aviatic de la Balotești din 1995 în care au murit 60 de persoane.» (wikipedia)

«Înainte să trec pragul somnului, îmi dau voie să sper. Să cred că poate nu a fost totul în van. Poate că, măcar în seara asta, nu mă voi mai aprinde. Ochii lor nu mă vor scruta triști, de dincolo de lumi, întrebându-mă „de ce?”. N-aș ști ce să le răspund. Într-o zi, va fi bine. Într-o zi, am să zâmbesc întreg, fără fragmente de foc în inimă, fără cenușă în suflet. Într-o zi, îi voi da groazei un sens. Voi face hărți spre o lume mai bună din cicatricile care îmi împânzesc trupul cu desenele lor piezișe, făurite de flăcări.

Dar nu astăzi. Strâng pleoapele și număr lent, cât de departe:…60, 61, 62, 63, 64, 65, 66.» (Alexandra Furnea)

Au trecut 5 ani degeaba. (sursa foto)

Despre ne-învățământul românesc

E profesoară de muzică la o școală gimnazială bună din oraș; nu știe să facă acordul în gen, număr sau persoană, scrie încet, cu dificultate și scrisul îi e neexersat. Vocabularul ei mă face s-o suspectez că n-a citit nimic în plus față de programa școlară obligatorie: cel activ e minimal, foarte aproape de cel al unui copil preșcolar, cel pasiv – dezastruos.

Urlă de la distanțe mari să se facă auzită, urlă la copiii proprii, urlă la câini să stea cuminți, de parcă asta i-ar face să înțeleagă mai bine; mereu e altcineva de vină pentru ce i se întâmplă ei rău, nu reușește să decripteze un mesaj fără întrebări ajutătoare, nu corelează o idee cu aplicabilitatea ei practică.

Are master în Educație muzicală contemporană și anul ăsta a dat examenul de titularizare: proba scrisă: 4,95, inspecția 1: 10, portofoliu: 10, nota la examen: 6,46.

Nu știe să scrie și a terminat o facultate la zi.

Nu știe să vorbească și are master.

E brutală și va preda unor copii.

Și ne mirăm de ce școala românească e din ce în ce mai proastă.

Despre case și oameni

În sat cresc case-școală, cu livinguri, mobilă standard şi finisaje de bani grei, unde sentimentul de proprietate apare doar pentru casă; curtea, grădina sunt accesorii. Se plantează beton şi eventual flori din plastic, curţile sunt mici: cât să intre o maşină, un loc de grătar, un foişor şi cam gata. Sentimentul de proprietate a pământului cred că s-a cam dus.

În sat văd case frumoase pe standardele actuale; n-au decoruri, atenție pentru detalii nu există, nimic personalizat. Curți în 90 de grade cu alei delimitate rectiliniu, acum beton, apoi gazon, tuia la 2 metri, acum balansoar, apoi cișmea ornamentală. Totul la șablon, obiecte făcute-n fabrică, fără căldura mâinii omului, îmi par moarte, seci, liniare, nu mi-ar plăcea să trăiesc în ele.

Un obiect, o construcție trebuie să fie utile, dar nu cu prețul șablonizării, nu; folosesc tehnica actuală, îmi plac aparatura electronică și gadgeturile, dar acasă ar fi mort fără chestiuțe aducătoare de zâmbet: lada de zestre și pisicile metalice africane, blidul cu binecuvântarea casei, tava de alpaca și cuierul cu elefanți, țesătura persană și covorul muntenesc, potcoavele de pe gard și blidele din chioșc, umbrela curcubelie și pisicile negre vopsite cu șablon pe ușa bucătăriei – toate mă fac să mi se destindă fruntea.

Cred că oamenii au uitat frumusețea. Nu e de-ajuns să ai ochi ca să vezi, mai trebuie acolo ceva ca să și simți, nu trebuie să înțelegi totul, e de-ajuns să te bucuri de frumosul din jur. Bucuria nu are de-a face cu a avea, a folosi, a mânca; te bucuri de-un răsărit, de-un dar făcut cuiva, de dragostea unui câine, de zâmbetul unui prunc, de-un cântec, de-un pom înflorit; și nu-ți sunt utile.

Că suntem oameni.

Vreau

Altă orientare politică la putere.

Alt “sistem”.

Alt prim-ministru.

Alți miniștri.

Alt guvern.

Alt senat.

Altă cameră a deputaților.

Alt președinte.

Pe-aștia i-am văzut cât de competenți sunt.

Vreau altceva.

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi

Ne plângem la o cafea, ne plângem la colţ de stradă când ne întâlnim, ce ţară de rahat e Românica asta, nu ne mai facem bine niciodată, avem corupția în ADN, din păcate nu mai e nicio speranţă, orice-ai vota toţi sunt nişte hoţi.

# Ai furat un ou sau un bou, tot furt e, iar varianta “a furat el, dar a și făcut pentru comunitate” nu e deloc o opțiune. Legea se respectă, nu se interpretează.

# Ai avut 51 km/h sau 120, tot depăşire de viteză e. Nu respecţi legea prin comparaţie, o respecţi şi gata. Dacă valorea punctului de amendă ar fi cât vreo trei salarii minime pe economie, garantat s-ar circula mai bine pe şoselele României, c-aşa-i românul: e într-o relaţie foarte strânsă cu buzunarul personal.

# Ai 10 copii şi încă unul pe drum, nu job, nu proprietăţi. Nevasta e casnică, tu n-ai lucrat ever, trăieşti din alocaţii şi ajutor social, nu produci, dar consumi. Eşti un parazit. Paraziţii nu se îngrijesc. Nu statul trebuie să te ajute, ci tu trebuie să te întreţii, să-ţi creşti copiii.

# Oraşele ţări sunt murdare, ce curate sunt afară; nu colectăm selectiv, nu folosim coşurile de gunoi care împânzesc oraşele, nu strângem dejecţiile câinilor pe care-i plimbăm în lesă, nu curăţăm locul unde am fost la iarbă verde, eventual golim scrumiera maşinii în parcare. Gunoaiele fac gunoaie.  

# Mâncăm prost, multinaţionalele ne bagă pe gât numai chimciale, E-uri şi alte prostii. Dar strâmbăm din nas când mărul e mai mic decât îl visăm și mai strâmb, când cireșele sunt locuite, când ţăranul vinde cu 35 de lei kg de cârnaţi, mvai cum ne exploatează ţăranii ăştia!

# N-avem bani, dar refuzăm să lucrăm pe 1500 de lei pe lună, n-avem bani, dar avem Audi şi BMW second, timp în care locuim în apartamente confort III fără să plătim întreţinerea sau n-avem WC în casă; şi consumăm 1 mc de apă pe lună, la 4 persoane.

# Avem rate care ne copleşesc, dar smart tv-ul tronează în mijocul sufrageriei, ăla micul are telefon de ultimă generaţie şi-am fost la greci în concediu vară de vară. Amanetul ne e prieten bun, scoatem cash de pe cardul de cumpărături și plătim facturile.

# Medicii sunt şpăgari, e o corupție în sistemul sanitar, dar nu concepem să nu ne ducem cu plicul. Găsim pe cineva să ne bage prin spate la permis, care să mişte din urechi să vină ăia de la gaze, curent să ne lege mai repede, că știm să ne descurcăm.

# Viitorul e acolo departe și nu trebuie să ne preocupe. Câți avem pilonul II la pensie? Câţi pensie privată? Câţi dăm cei 2% anual unui organism care să merite? (Aveţi încredere în Smurd? Daţi banii aceia Smurd-ului an de an.) Nu ne interesează bonurile fiscale, că oricum nu contează, că ştim noi că au contabilitate dublă.

# Civilizaţie? Numai peste hotare, aici n-ai cu cine, domne, n-ai cu cine! Şi facem grătar în faţa blocului, şi punem manele la 12 noaptea, ce, moare cineva? E democraţie!

Deci, copii, noi nu furăm, nu încălcăm codul rutier, nu așteptăm “să ni se dea, să ni se facă”, facem noi. Nu aruncăm gunoiul la întâmplare și le facem observație și celor care o fac; nu dăm șpagă mită atenții, încercăm să nu-i deranjăm pe cei din jurul nostru, pentru că democrația se termină acolo unde sunt încălcate drepturile celuilalt. Noi respectăm regulile și, dacă regulile sunt proaste, luptăm să le schimbăm. Și, nu în ultimul rând, mergem la vot. Pentru că schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Pentru că inimioare :)

Ne vedem săptămâna ce vine. :)

Etichete

De la an la an hainele au din ce în ce mai multe etichete interioare. Una cu mărimea, una cu compoziția materialului, una cu instrucțiuni de spălare și ne-călcare, una a brandului, una cu ceva de siguranță care să piuie în caz că vrea cineva să fure haina din magazin (și care declanșează piuitul când ești îmbrăcat cu chestia respectivă, dacă nu ai tăiat eticheta când ai ajuns acasă).

Înainte să îmbrac o haină nouă, tai etichetele. Etichetele pe care le văd, că mereu mai rămâne măcar una, ascunsă ager, care, cum e și firesc, zgârie. De preferință în cel mai ciudat loc, în cel mai inoportun moment.

Sunt Simona și urăsc etichetele de la haine.

Cum mi-am petrecut vacanța de iarnă II

După Crăciun am făcut o tură rapidă de cumpărături fără aglomerație nici în trafic, nici în magazin, un drum scurt în oraș pe 31 dimineața, iar în rest n-am ieșit din curte. Am privit cerul și am zâmbit văzând cum Mașa locuiește în chiuveta din baie și Jinx – pe marginea căzii, m-am jucat cu câinii, mi-am umplut ochii de albul zăpezii și plămânii de aerul rece de iarnă, am făcut focul în soba cu geam ziua întreagă: pentru căldură, pentru că-s ușor piromană, pentru că e fascinant jocul flăcărilor.

Și am atacat cutiile cu semințe spre inventar, spre dăruit, spre programări de plantare pe care oricum știu – grație experiențelor din ani precedenți – că nu le voi respecta.

Revelion 2019 și după

La ora 12, în noaptea de revelion, potoleam câinii și înjuram cu spor maxim petardații care au vrut musai bum-bum prelungit (inclusiv în lizieră); și, după ce că se antrenaseră zile-n șir înainte, au mai bubuit și pe 1 și 2 ianuarie, că nu terminaseră muniția și doar de-aia o cumpăraseră, iar concediul se termina.

I-am binecuvântat la fiecare bubuitură, le-am urat de bine și de foarte bine, prilej cu care am constatat mirată cât de multe înjurături știu și că modul în care reacționez în trafic la ore aglomerate e de-a dreptul blând.

Pisicile au stat doar în casă, ridicau capul mirate, clar nu le plăcea, dar nu cred că s-au speriat; au fost circumspecte câteva zile, au ieșit doar minimal pe-afară, dar deja pe 3 ianuarie nu mai aveau niciun stres.

Însă câinii... Pepsi a dispărut de-a dreptul, degeaba am strigat-o, ea știe unde s-a ascuns (probabil în chioșc), Hades s-a băgat la locul lui Igor, pe terasă, pe Urma am obligat-o să stea la ea în căsuță – deja nu mai auzea ce-i spuneam, n-o mai interesau mângâierile, nu voia s-o ținem în brațe -, iar Zăvod i-a certat continuu pe toți: cum auzea un zgomot, cum alerga spre zona respectivă și lătra în formă continuată, așa că pe 1 dimineața era deja răgușit și cred c-avea și-un pui de febră musculară.

Tare mi-aș dori ca focurile de artificii să le poată organiza doar persoane specializate, în locuri proprii și cu aprobări anterioare. Vrei artificii? Mergi în centrul orașului/la barul care are în program. Că tu consideri că, lasă, nu mor câinii, nici ai mei, o zi, așa a fost întotdeauna, e alegerea ta, omule, dar eu nu vreau să-mi sperii câinii! Mergi în locuri dedicate, dă cu ele la tine în casă, cum vrei. (Apropo, ați văzut câți au mers la focuri de artificii cu câinii în lesă?)

Până pe 4 ianuarie nu s-a auzit pasăre ciripind, n-am văzut una măcar; cum nici până acum n-am văzut coborând vreun iepure sau vreo căprioară.

3 ani

Azi e despre ei.
#colectiv

Nu înțeleg de ce...

... să priponești un cal sau doi o zi-două într-o livadă fără apă în zonă.

... unii bărbați se pensează.

... uneori, la sat, bucătăria fie e în altă clădire decât cea în care se locuiește, fie e în același corp de casă, dar intrarea în ea se face doar din exterior.

... să-i spui unui fost coleg Bilă, pe motiv că așa îi spuneai în clasa a șasea, în condițiile în care nu l-ai mai văzut de 25 de ani.

... să dai cu motorină ca insecticid pe niște găini care au păduchi.

... să îți faci casă cu opt dormitoare când acolo locuiesc doar două persoane.

Din nou despre facebook și alți demoni

Prin 2010 am avut cont personal de facebook; l-am șters.
Apoi am făcut un cont special pentru blog. 
În timp, blogul are pagină, iar contul a devenit personal. 
Multă vreme contul a fost public; inconveniente de tot felul m-au determinat să-l transform în privat.

Și acum am raportări la facebook pe te miri ce, dar mai puține.
Să nu mai spun de fenomenul Piața Victoriei.
Musai să restrâng lista de prieteni.

Ne cunoaștem personal? 
Suntem prieteni virtuali? 
Am interacționat pe facebook/blog? 
Ok. Nu? ...

Pagina blogului e publică, viața mea nu.

Las și eu, aici...

Cupil, știu c-o să te răvășească, dar așa ceva nu se tace.
(Dacă nu merge încorporarea, găsiți documentarul aici: https://www.youtube.com/watch?time_continue=27&v=jLeUuY_zcA8 )

A


A

Revoltă în formă continuată

Pentru cei 64 plus unul.

Să nu uiți, Darie! 😠

"Să nu uiţi. Darie! Nimic să nu uiţi. Să spui copiilor tăi şi copiilor pe care-i vor avea copiii tăi să le spui... Sa nu uiti, Darie."

Cu furie neputincioasă, azi, după doi ani.

Citiți, vă rog, și ce scrie Alexandra. Și lasați-i o vorbă.

" Fenomenul Colectiv a încheiat o epocă și a deschis o alta în care sperăm să devenim mai implicați și mai responsabili pentru ca astfel de tragedii să nu se mai producă și să nu fim nevoiți să închidem permanent răni sociale care sângerează, sunt total neproductive și, se pare, că nu învățăm nimic din ele"  Sfera politicii 

Despre dulceţuri, bijuterii, tablouri şi alte răutăcizme

Mvai, dar ce scumpă e dulceaţa asta de trandafiri, păi ce, sapi trandafirii, îi copileşti? (sau de nuci verzi)

Cuuuum? Pastă de măceşe aşa scumpă? Măceşele cresc singure, nu trebuie decât să le culegi! (de cireşe amare, de flori de salcâm, de soc)

Pe bune? Onor potenţial cumpărător, ia mişcă-ţi ilustrul dos şi culege trandafirii de dulceaţă cu zgârieturile implicite, curăţă-i, taie partea albă de la petale, fă tu cu mânuţele-alea două şi ia de vezi câtă muncă înglobează şi câte două borcănele îţi ies. 

Culege nuci, fă-ţi manichiură french-negru sub unghii de la curăţat, dezmiardă-le în n ape cu var, spre necondiţionata bucurie a mâinilor tale, şi vezi cum te descurci mai departe, mai ales la spălat aragazul. 

Culege măceşe - asta e partea soft -, alege-le, scote smocul, fierbe-le, apoi dă-le, tot cu mânuţele-alea două, prin sită; restul e uşor, doar amesteci continuu nişte ore. 

Culege cireşe amare în compania viespilor şi albinelor; bucată cu bucată, repetitiv, asta după ce te-ai căţărat spre ceruri; apoi, în decor în picăţele movulii şi stropi în ochi, cu răbdare de chinez bătrân, scoate sâmbure cu sâmbure; a, şi nu uita!, cireşele amare trebuie amestecate şi spumuite nonstop.

Contează materia primă, manopera nu se pune, timpul - nici atât, că ele nu costă. Ca la bijuterii - Aaaa, păi de ce e aşa scumpă, că nici măcar nu e de aur? - sau la tablouri - Cââât? Nişte pânză acolo, o ramă şi nişte vopsele cât să coste?

Nu te coafeză preţul, nu cumperi. Nu ştii câtă muncă sau/şi talent a implicat produsul finit, cât timp, câte chesti conexe (gen detergent, înălbitor, diluanţi), ai tu o idee acolo - fixă, ţine-o pentru tine. Taci! Ştii nişte preţuri, dar n-ai idee de valoarea lucrurilor pe care ţi le doreşti.

Piteşti, proteste, #rezist

Sâmbătă, la Piteşti, a fost un miting PSD cu 6000 de participanţi - n-a văzut piaţa Milea atâţia oameni nici la revoluţie sau la concerte gratis. Membri din judeţ, disciplinaţi, cu pancarte - Organizaţia PSD Mioveni -, autocare, Cătălin Rădulescu: „Vrem să muncim, nu să fim arestaţi". Dacă #rezist mă face să fiu mândră că sunt româncă, sâmbătă mi-a fost jenă că sunt din Argeş. 

Duminică seară, pe zăpada proaspătă din piaţa Milea, #rezist, ziua 20, câteva zeci de oameni.

De dimineaţă, în parcare mă aştepta EL:

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.

Piteşti 2017 #rezist #protest

* Oameni de toate vârstele, de la copii în cărucioare la seniori 80+, majoritari - cei între 25 şi 35 de ani.

* Tot ce e în culorile steagului naţional e bun: peruci, căciuli, fulare, machiaj, umbreluţe, chestii gonflabile, vuvuzele, fanioane. 

* Steaguri fluturânde, steaguri pelerină, steaguri fular, steaguri eşarfă, steaguri banderolă. Cu fiecare zi sunt mai multe steaguri.

* Jandarmi cu garoafe, jandarmi vorbind cu ţânci de 4-6 ani, puşti de 8 ani privind fascinaţi maşina SMURD şi echipajul ei.

* Copii fericiţi. Cine nu sare nu vrea schimbare. Copii ţopăind, alergând, suflând în fluiere şi vuvuzele. Copii supăraţi când li se cerea să meargă acasă.

* Atmosferă relativ relaxată, fără furia din 89 sau 90, ceva mai apropiat de un concert open air.

* Orice material se transformă în suport de mesaj, cutie de pantofi, muşama cu maci, coli, cartoane. Suporturi inedite - mături, bucăţi de pexal.

* Românul e născut creativ, pancarte cu mesaje incredibile, de la zâmbet involuntar la râs de-a dreptul, haz de necaz.

* Cor de vuvuzei, boxe, lanterne frontale - mineri de tip nou -, tricouri inscripţionate puratate peste geci, ieşiţi din casă dacă vă pasă.

* Zâmbet în dreapta, zâmbet în stânga - inevitabil te întâlnești cu cunoscuți. Tipul de la pompe funebre, tipul de la firma care ne-a tras canalizarea în curte, tipi.

* Lanterne de telefon, lumină, Hora Unirii, Imn; pe crucea din piaţă, poza lui Doru - primul protest fără el. 

* Am făcut curăţenie în listele de fb, chiar dacă nu m-am luat în colţ cu nimeni. Vedea-vom ce va (mai) fi.

Ce-a fost

OUG 13, proteste, articulații supărate, proteste, #rezist, proteste, indignare, proteste, alerte Biziday, proteste, puseu acut de alergie la frig. A, să nu uit, proteste.

Sunteți manipulați, habar n-aveți de ce mergeți în piață. Când vorbele vin de la oameni dragi, doare crunt. 

N-am avut nici timp, nici chef de scris, de poze. Și nici nu am încă.

Ținem legătura.