Neliniştitul Adrian Voicu şi nepovestitele trăiri ale templierilor săi

Până mai ieri, „Neliniştitul” Adrian Voicu făcea parte din “prietenii mei imaginari” de internet, la categoria de blogroll “Ce citesc mai rar decât mi-aş dori”, şi asta pentru că nu postează el aşa de des cum mi-ar plăcea mie. Posesor al unui umor autentic şi sănătos, A.V. scrie cu drag şi pasiune, făcând şi dintr-o aparent banală reţetă culinară un spectacol umoristic, are un scris tonic şi optimist şi e o plăcere să-l citeşti. De curând, după două volume de proză care au avut un circuit închis, editura ALLFA i-a publicat romanul “Nepovestitele întâmplări ale templierilor români”, volum cu care au plecat împreună prin ţară în turneu de promovare, fapt nu tocmai banal pe plaiurile noastre contemporane, ci o lăudabilă aliniere, fie ea şi mai târzie, la obiceiurile lumii civilizate.
„Nepovestitele..” este un roman de acţiune în care ficţiunea hâtră rescrie istoria cu revizuiri, adăugiri şi îmbunătăţiri, autorul amuzându-se ca atunci când, jucând Panzer General, vrei să câştige nemţii Al Doilea Război Mondial. Personajele principale sunt trei templieri români - Berilă Vlahul, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz – care au ca scop, dacă nu salvarea de la arderea pe rug, măcar recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale Maestrului Jacques de Molay şi răzbunarea trădării templierilor. În periplul lor ce acoperă mai toată Europa (conturând cu acest prilej o hartă a crâşmelor imaginare ale vremii), întâlnesc personaje ale epocii (la un han îl cunosc pe Dante, care-i face să tragă concluzia că prea multă minte strică), sunt implicaţi în fel de fel de situaţii (îl ajută pe Basarab I să câştige lupta de la Posada), unora chiar le schimbă cursul cunoscut (la Verona împacă neamurile lui Romeo şi ale Julietei (care se căsătoresc), apoi o salvează pe Ana lui Manole de la zidire), în aventurile lor promovând valorile clasice ale epocii: cinste, devotament, onoare, prietenie („tri pentru unu’ şi-unu’ pentru tri”).
Fără a fi licenţios, Adrian Voicu nu are inhibiţii de limbaj şi îşi botează personajele cu nume de un haz nebun: transcrie în alte limbi cuvinte româneşti (gel de duş devine Gell de Douche), fiecare nume fiind legat de un “ceva” ce defineşte personajul, fie el defect, pasiune sau calitate (d’Iscret şi de Scripture sunt preoţi, maestrul Atelle e doctorul Curţii, de Fichique e intendentul regal, Tzo Dau şi Tzo Yei sunt doi fraţi chinezi, d’Obitoque e căpitan de securişti). Securiştii sunt de fapt purtători de securi, în carte apărând şi boschetari (care poartă boschetă la pălărie), SPP – Serviciul Pentru Purtători -, SRI, care înseamnă Solicit Răspuns Imediat. Mai există şi un ordin al Cavalerilor Neuroni, personajele discută poznaş între ele cu proverbe din manualul de latină de clasa a VIII-a („Acvila non capit muscam.”, „De gustibus non disputandum.”, „Philosophum non facit barba.”) şi din când în când acţiunea e condimentată cu poante devenite clasice („Câte? Şase. Ce şase? Ce câte?”, „Un bubuit surd îl urmă. Se crăpa de ziuă.”).
Personajele nu se iau prea tare în serios, schimburile de replici sunt adeseori savuroase şi dacă încerci să-ţi imaginezi dialogurile acestora ţinând cont de micile descrieri ale autorului râzi de unul singur. Din dorinţa de a fi pitoresc cu orice chip cred însă că uneori exagerează (ca în cazul numelor din clanul Matty: Pişta Matty, tatăl său – Dintzy Matty, strămoşii Ghýtu Matty şi Ghýszda Matty), iar alteori lasă impresia că sunt aşa de multe personaje tocmai pentru că autorul a descoperit un alt nume haios la care nu vrea să renunţe şi pentru asta inventează un personaj prevăzut cu povestea aferentă, nu întotdeauna la fel de conturată ca a celor incluse în schema de bază.
Adrian Voicu are o abordare vădit parodică, este un ludic prin definiţie şi îşi construieşte cu măiestrie frazele. Cartea este savuroasă, antrenantă, are sare şi piper şi e scrisă cu ritm alert până către final, după reţete deja consacrate: capă şi spadă, intrigi şi amor destinal cu centură de castitate, iubire şi trădare, moravuri ironizate şi inimă albastră, condimentate cu „şopârle” contemporane (doi puradei sar să şteargă ochelarii cailor, iar moş Gugăl este înţelept al satului Onlain).
Una peste alta, epopeea „istorică” „Nepovestitele întâmplări ale templierilor români” (37 de capitole cu titlu explicativ - „Unde se îngrijeşte un dinte şi se îndreaptă privirile înspre răsărit”) e ca o mirare ce-ţi destinde fruntea în cotidianul încruntat, cu gustul şi savoarea „ţigării de după”. Chiar dacă n-aţi auzit până acum de Adrian Voicu, chiar dacă nu-l cunoaşteţi, acordaţi-i credit: cartea merită măcar răsfoită, pentru că oricum nu o veţi mai lăsa din mână.
Text apărut în revista "Arges" nr.6/2011.

Ce-am (mai) citit – Varujan Vosganian – „Cartea şoaptelor”

Cartea este o saga a armenilor, un roman-cronică din care istoria năvăleşte la fiecare pas de-ţi vine să te întrebi cum a putut un singur om să scrie despre atâtea lucruri.
Romanul este asumat autobiografic, iar autorul este cronicarul subiectiv, depozitar al unei istorii de familie şoptite - oamenii vorbesc cu glas domol despre genocid, despre destin, pentru că şoapta e caldă şi lipsită de resentimente.
Itinerarul istoric al romanului nu este unul liniar, ci apare în spirale, în cercuri succesive, cu o acţiune structurată pe mai multe planuri ce se intersectează, în care evenimentele sunt reconstituite din mărturiile numeroaselor personaje ca din piese de puzzle.
V.V. scrie cu nefirească lumină despre lucruri întunecate, scrie cu seninătate despre vremuri grele, despre nedreptăţi şi exil, scrie în şoaptă printre rânduri, scrie limpede şi într-o limbă clară, lirismul poetului făcând ca în ochii cititorului să explodeze în mii de culori o lume apusă.
„Cartea şoaptelor” are foşnetul şi culoarea pieţelor armeneşti, e o carte fermecătoare, imposibil de rezumat. O lecţie de echilibru în viaţă, o poveste ce n-ai vrea să se termine vreodată.

Ce (mai) citim

Haotic, după criterii aleatoare, ce-mi pică-n mână.
* Adrian Marino – „Viaţa unui om singur”. O descânt de câteva luni, e o carte ce n-o poţi citi fără lungi momente de rumegare, prea „ardeiată” pentru gusturile mele. Expune locuri, fapte, oameni, vremuri fără, cred eu, să le cosmetizeze. Aceleaşi „atunci” ca şi Nina Cassian în „Memoria ca zestre”, dar alt „acolo” (poeta oscila între 2 Mai, Sinaia, Neptun, atipicul cărturar – în domiciliu obligatoriu la Lăteşti). Interesantă diferenţa de unghi de observare, de abordare. Aceleaşi încăperi, alte glasuri. A.M. scrie despre provincialismul literaturii contemporane, despre false valori şi veleitarism. Cred că a avut o continuă şi chinuitoare preocupare pentru lucrul bine făcut, dar se simte că nu are deprinderea de-a lăuda şi nici de-a fi mulţumit vreodată; e intransigent în primul rând cu el însuşi, apoi cu ceilalţi, măsurând în ambele cazuri cu acelaşi etalon. A.M. nu face nicio concesie contemporanilor literaţi, fapt pentru care înţeleg de ce Marino a vrut să-i fie publicat volumul abia la cinci ani după moartea sa.
* Pentru „îndulcirea” memoriilor lui A.M. citesc, în paralel, „Cum am devenit scriitor” – Panait Istrati. O scrisă caldă, uşor de citit fără a fi „uşoară”, senină, în care te-nvăluie o lume fascinant de pitorească, o carte după a cărei lectură nu ai nevoie de antidot.
* Dacă tot e timp propice memorialisticii, urmează Konstantinos Arvanitis – „Jurnal (1893-1899)”. Sunt însemnările periodice ale unui băiat de prăvălie grec şi încep când el avea 13 ani şi un singur vis: să se poată întoarce la şcoală, fără a fi obligat să-şi asigure traiul zilnic. Până la 19 ani, când jurnalul se încheie fără să aflăm dacă au mai existat şi alte caiete, viaţa autorului e un periplu între Bulgaria – ţara sa natală – şi România, ne prezintă evenimente din viaţa de zi cu zi: nemulţumirea, nedreptatea şi oboseala la slujbă, drama pierderii mamei, relaţiile cu familia şi colegii, dorinţa de a fi propriul său stăpân, ba chiar şi-un episod în care e muşcat de un câine vagabond (accident se pare vechi pe plaiurile noastre).
Jurnalul este un document de epocă autentic, prezintă viaţa necosmetizată, nu a fost gândit pentru publicare şi e scris plin de naturaleţe, clar, cu simplitate. K.A. are o frăgezime de stil care mă face să mă întreb ce traiectorie în viaţă ar fi avut dacă ar fi putut să-şi continue studiile. La finalul volumului este un text explicativ care răspunde la unele întrebări, însă multe întâmplări rămân cu final deschis. Tot la final e un grupaj de fotografii ce întregesc imaginea de-atunci a vremurilor, a personajelor.
* Ultimul cronologic, Ion Zubaşcu – „Moarte de om. O poveste de viaţă”, un volum de-un dramatism copleşitor, scris limpede, o boală incurabilă pusă în poezie în aproape doi ani de numărătoare inversă care nu ştii când a început, dar ştii că oricând se poate termina. Mărturisiri crude, viaţă inexorabil autentică aflată într-un precar echilibru între revoltă şi împăcare senină. E o carte-spovedanie de o frumuseţe înfricoşătoare pe care o citeşti trecând prin nenumărate stări contradictorii, o carte în care I.Z. pune un pariu pe poezie, pe literatură ca mod de exorcizare a fricii şi câştigă.

Alex Ştefănescu: „Aștept texte. Aducătorului bună recompensă!”

De la începutul lui august, criticul Alex Ştefănescu a demarat o minunăţie de proiect Poşta redacţiei: primeşte, citeşte şi apreciază, în câteva cuvinte, producţii literare.
Am mai mare încredere în câteva cuvinte ale unui critic decât în concursuri pe net sau în tone de aprecieri ale profanilor.
Aşa că, dragii mei, luaţi, gustaţi, trimiteţi cu încredere.

Cu veselie şi umor despre moarte

Dumitru Augustin Doman ne prezintă, cu-n zâmbet hâtru-n colţul gurii, lângă pipă, o carte despre moarte; şi nu e prima pe-această temă, recidivează după volumul „Meseria de a muri”, apărut în 2001.
Dar „Moartea noastră cea de toate zilele”* e scrisă, contrar aşteptărilor, cu veselie şi seninătate, cu umor şi ironia caracteristică lui Dumitru Augustin Doman: „Patriotism? întreabă prietenul tău Teofil. Dacă mergi la înmormântarea ţării tale, dacă o accepţi şi dacă te porţi firesc şi în asemenea clipe, înseamnă că eşti patriot.”
Volumul e alcătuit din „bucăţele”, ca nişte hârtiuţe-maculator trecute „pe curat”: tablete, eseuri, uneori poeme în proză - toate de dimensiuni reduse -, confesiuni, observaţii şi aforisme, un jurnal de aforisme. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.” Între ele, dozate atent, sunt inserate citate care punctează şi dovedesc că autorul este un cititor rafinat. „Moarte second hand: «uşor e să mori în numele altuia.» (Virgil Mazilescu).”
Sunt flash-uri pe care pe cititorul e tentat să le recompună aleatoriu, cum ar aşeza piesele unui joc de puzzle din care, la final, oricum le-ai pune, apare aceeaşi imagine, aceeaşi carte. „Moartea noastră…” suscită interesul, se citeşte cu plăcere, uşor, fără a fi o lectură uşurică; e o carte de re-citire, de meditare, cu avantajul că poate fi începută de oriunde şi terminată oriunde.
Moartea, eroina principală, apare în numeroase înfăţişări şi-i e alături autorului, care o contemplă sistematic, în fiece zi, peste tot. „Ne iubeam în camera înaltă şi luminoasă. Alene ne mângâiam şi ne iubeam în trei: noi doi şi moartea. Până când moartea ne va despărţi? Nu, până când moartea ne va uni pe veci. În amiaza de august, în camera înaltă şi orbitor de luminoasă, ne iubeam în trei: noi doi şi moartea.”
Dar nu este pierzare, exitus, ci reprezintă cele două capete ale vieţii, este arcana 13 din tarot, simbolizând ruperea de trecut şi începerea unui ciclu nou. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.”
„Moartea noastră…” are pe copertă un verde luxuriant, de viaţă, iar volumul este o pledoarie pentru a ne face răstimpul între două morţi mai frumos.

* Dumitru Augustin Doman - „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, Iaşi, 2008

pe cuvânt de cititor

încercare de cronică la "mânia.ro" a lui mihnea blidariu


dupã no future (biblioteca tiuk!, 2003), mihnea blidariu recidiveazã cu un nou volum de poezie, mai dur decât primul: mânia.ro (firma9, 2006)

revoltat de serviciu poezie hip-hop socialã între muzica disidentã a trupei luna amarã între chitarã trompetã şi voce vocea poeticã se aude mai tare deshumat/cadavrul libertãţii de exprimare e plimbat pe strãzi/sfintele moaşte ale democraţiei sunt puse în lãzi/şi trimise prin ţarã/astãzi poporul meu se însoarã/numita speranţa îi va fi mireasã/grasã/urâtã/plinã de bani/fiicã de senator şi creatoare de modã/o vedem rãstignitã pe o comodã/în direct la mihaela tatu/conversând cu rânjetul lui cãtãlin botezatu

nãscut în 1979 la bacãu absolvent de litere la cluj student la ştiinţe politice în bucureti

lirism tandreţe iubire sinceritate lucid-sceptic poezie online via mail vakulovski poezie-refugiu poezie-revoltã între iubire şi urã ura tot iubire e sã fim doi intruşi/doi pescãruşi/în aceastã vamã veche foarte nouã/şi doar la cortul ãsta/sã se bea rouã/da/sã ne îmbãtãm cu apã rece/plinã de lebede/şi de un pat care trece/legat cu frânghii de ştim noi cine./ţi-e bine?/mi-e bine?atunci sã îngropãm lumea/cum se cuvine...

frustrare socialã într-o ţarã nu cãlduţã în perpetuã tranziţie cu sechele ale comunismului românia şi românii – mânia.ro – poezie politico-socialã 101% verde-n faţã live 1945-2005/şaizeci de ani de viaţã la negru/minţiţi pe de-a-ntregu/înfipţi în piele cu mijloace rafinate de torturã/cu urã/cu frig şi cu telefonul ascultat/ceauşescu a-nviat! adevãrat a-nviat!

face parte din generaţia foarte nouã 2000 şi din salvaţi roşia montanã

greu digerabilã poezia lui sincerã pentru critica literarã sensibilã ceva anarhism virulenţã doare atitudine durã conştiinţã civicã acutã strigãt furie pielea groasã/de obraz de porc de politician cu bemve/merge la fix cu muzica de pe taraf teve/iar promisiunile serioase se potrivesc beton/cu anda adam akcent sau o-zone

comunicare poezie dinamicã directã formulã nouã de exprimare în limbajul strãzii violent verbal nu hardcore la obiect time is money franc nu pune frunze sulfetul la gurã ascultã bã/românia/poate cã te-ai trezit/dar sigur nu te-ai dat jos din pat/poate ai fãcut un pas/dar asta nu înseamnã cã ai evoluat/fã/proasto/dacã nu-ţi revii/dau cu poezia peste tine/şi cu cãrãmida/în faţa ta umflatã/de aspirine...

fainã coperta

„nu trebuie sã faci nimic altceva decât sã ţii ochii deschişi” „dar dacã minciuna, corupţia şi indiferenţa sunt radicale, eu cum sã le rãspund blând? “ „da, provoc şi incit, dau cu cãrãmida, dar la asta mã obligã societatea în care trãiesc.” (www.tiuk.reea.net)

place sau nu alb sau negru meritã citit!

Când umpli timpul şi nu răstorni concepţii

Dan Brown - Codul lui Da Vinci

Scris într-un ritm alert, captivant aş putea spune, acest roman a fost infătişat chiar de autor ca fiind unul de pură ficţiune, fără implicaţii teologice, politice şi fără interpretări ale faptelor istorice veritabile. Ce-i drept, la începutul cărţii Dan Brown specifică numai că unele societăţi secrete şi ritualurile lor sunt reale.
În rest... adevăr şi ficţiune îmbinate armonios – o reţetă dovedit de succes pentru un roman de aventuri plăcut (perfect pentru umple o duminică seara ploioasă şi bântuită de gândul începerii unei noi săptămâni de muncă, nici pe departe pentru a răsturna principii, idei şi convingeri). Codul lui Da Vinci este o lectură uşoară, cu un subiect incitant (o căsătorie a lui Iisus cu Maria Magdalena, un posibil copil copil al lor – baza unui arbore genealogic dus până în zilele noastre -, prezenţa Mariei Magdalena în Cina cea de taină, o crimă misterioasă în Muzeul Luvru, organizaţii secrete, templieri, masonerie, feminism, toate într-o încrengătură mimând autenticul), scrisă în stil poliţist, cu suspans şi răsturnări de situaţie.
După modelul de succes al lui Umberto Eco (în Numele trandafirului), fără să atingă, însă, valoarea acestuia, „inspirându-se” din Robert Ludlum (Identitatea lui Bourne, Supremaţia lui Bourne, Ultimatumul lui Bourne, Cercul Matarese, Manuscrisul lui Chancellor, Testamentul lui Holcroft etc.) - autor la fel de controversat - Dan Brown construieşte un roman marcat de „teoria conspiraţiei", complot mondial şi de existenţa unor societăţi secrete omniprezente şi omnipotente care controlează mapamondul, fiind infiltrate în guvernele celor mai puternice state. Atinge şi o temă sensibilă pentru Biserica Creştină, ceea ce a generat o serie de polemici şi reacţii de autoapărare/acuzare a acesteia: „Nu citiţi şi nu cumpăraţi Codul lui Da Vinci – a declarat la Radio Vatican Eminenţa Sa cardinalul Tarcisio Bertone.
Şi pentru a se alinia tendinţei actuale a publicului larg, pentru care e mai simplu să vezi un film, nu să citeşti (implică şi timp, şi gândire), pe 19 mai 2006 va avea loc premiera modială a ecranizării romanului. Pentru filmări, Muzeul Luvru (unde se desfăşoară o bună parte din acţiunea romanului) şi-a dat deja acordul de principiu. Şi ecranizările după Numele trandafirului şi trilogia lui Bourne au avut succese de casă remacabile...
Cum mulţi cititori cred că întregul roman este o dezvăluire fulminantă a unor adevăruri ascunse de două milenii de către biserică, se organizează chiar „pelerinaje” în locurile în care se desfăşoară acţiunea romanului, unde caută să descopere indiciile din carte. Ba, mai mult, a apărut deja o lucrare auxiliară „explicativă” pentru Codul lui Da Vinci (de ce oare o fi necesară explicarea unui roman de aventuri?!?): Codul spart al lui Da Vinci (James L. Garlow Peter Jones).
Dincolo de toate, Codul lui Da Vinci s-a dovedit a fi un „best seller” (adică bine vândut, nu capodoperă literară), fiind una dintre cărţile pe care puţini autori nu şi-ar dori s-o scrie şi orice editură ar vrea să o publice: să nu uităm ca s-a tipărit în 40 de limbi şi vândut deja în peste 17.000.000 de exemplare (în România - 20.000). Şi se mai vinde...