Tablou de încă iarnă în alb, negru, gri și roșu închis

Pete alburii pe griul mohorât de încă iarnă, șase oi pasc înspre nord; pe lângă ele, doi miei – unul alb-lapte, celălalt cu ciorapi și mască negre – se plimbă, descoperind fascinați lumea. Cu oile – bătrâna cu broboadă neagră căreia îi dau sărumana mereu; rar nu vine cu ele la păscut, trebuie să fie ori prea ger, ori prea ploaie, pământul e al ei și urcă de la drumul comunal, prin grădină, până în pădure.

Mereu aduce cu ea un un scăunel din lemn, făcut în gospodărie; se oprește în același loc de fiecare dată, pune scăunelul, se așază și scoate ceva dintr-o sacoșă din plastic: ba o vestă veche de deșirat, ba un ciorap de făcut. Oile urcă agale către pădure și bătrâna merge cu scăunelul în locul următor, și el mereu același; nu mai scoate lucrul, privește în depărtare spre dealurile Ștefăneștilor, spre Pitești.

Doi câini liberi din vecini vin în patrulare; miros tufișuri, copaci, gardul nostru, nu-s interesați decât de urmele lăsate de vulpile în rut.

Dar oile se sperie și fug în marginea pădurii.

Țâ-ţârei, ţâ-țârei, ţâ-țârei!

Bătrâna e în picioare, cu mâinile pâlnie la gură și le strigă.

Țâ-ţârei, ţâ-țârei, ţâ-țârei!

Oile se opresc și așteaptă, câinii au coborât spre sat, bătrâna le mai strigă odată, și încă o dată, iar ele vin în viteză. Doar mieii ce ezită, unul desculț, unul încălțat, preocupați să miroasă o tufă de măceș pictată toată-n roșu, pe galbenul bolnav al soarelui cu dinți.

Perspective de primăvară cu buline de la negru la aproape alb

Gărgăriţă-riţă...

Pe husa gri a canapelei sunt zeci de gărgăriţe colorate de la alb-crem la negru, cu buline impare de la negru la aproape alb, mai mici, mai mari. Igor le mângâie cu lăbuţa; ele fie fac pe moartele, fie se agaţă ca nişte scaieţi de husa gri.

Gărgăriţă-riţă...

Sunt vag anesteziate, năuce şi încearcă să găsească un loc de hibernare unde motanul-umbră să nu le mai poată rostogoli.

Gărgăriţă-riţă...

Înainte să bag aspiratorul, le strâng pe făraş şi le scot din casă. Am grijă să nu le calc, iar câte una zboară timid pe hanoracul meu portocaliu.

Nu, fetiţă, nu-i floare.

Sunt gărgăriţe în toată casa şi ştiu că pe majoritatea nu am cum să le văd. Pun câte una pe deget şi-i cânt.

Gărgăriţă-riţă, zboară-n poieniţă...

Poieniţa-i umbrită, arsă de frig şi vânt, e trist umedă şi prevesteşte iarna. În casă-i cald, e lumină şi miros de gutui, sunt locuri ferite de pisici jucăuşe – de ce-ar pleca? - şi ştiu că, după ce dă firul ierbii, de aici vor zbura spre verde buburuze-mămăruţe-gărgăriţe de la alb-crem la negru, cu buline impare de la negru la aproape alb, mai mici, mai mari.

Seară de iulie cu pahar crem şi mâţă neagră

În paharul meu crem, de sticlă clară, cu vişinată, o muscă s-a sinucis. N-a suferit mult, a aterizat pe spate, a dat de două ori din picioare şi asta a fost tot.

Eram pe terasa din faţa bucătăriei, pe scaunul pliant de pescar, cu un taburet alb pe post de masă.

De pe scândura-bancă fixată de R. lângă taburet, Maşa se uită interesată în paharul meu. Se apropie, bagă lăbuţa în vişinată, apoi o scoate şi o linge prelung. Lăbuţa neagră văzută prin sticla crem devine maro şi face un unghi nefiresc la buza paharului. Mai încearcă o dată să scoată musca; iar se linge. Şi încă o dată.

Într-un târziu reuşeşte să o apuce cu gheruţele. O mănâncă de pe lăbuţă, se mai linge o dată responsabil, apoi coboară. Întâi se spală metodic, apoi mi se urcă în braţe. Mai bagă de două ori lăbuţa în pahar, se linge bine, oftează adânc şi se răstigneşte a somn pe picioarele mele.

Vânătoarea muştei o epuizase.

Ajun de Sânziene

Întâi a fost cald-uscat de pământ arzătoriu, chiar dacă udam plantele seară de seară. Cu nenumărate mărci de purici şi păduchi pe plante, pe găini, pe câini şi pe pisici (picăturile pe ceafă s-au dovedit ineficiente, stropirile – utile pe perioadă foarte scurtă). 30 şi de grade ziua, peste 20 noaptea. Aer arzător, praf, uscăciune. Vreo zece zile.

Ploaie, Doamne, ploaie/Locul să să-nmoaie...

Şi-a plouat. Mult. Repede. Vălurit. Rotit. Învăluit. Cu vânt. Şi tunete. Şi fulgere. Şi-un un strop de grindină.

Ploaia a făcut curentul să pice vreo două ore, a izolat antena parabolică de orice satelit, a culcat tufele de aster, călţunaşii, ardeii. A rupt crengi de salcie, a scuturat de fructe prunii şi merii, a rupt flori de trandafir. A croit poteci nispoase, a speriat câini şi pisici, a îmbăiat terasa şi chioşcul. A adus cohorte de ţânţari şi de melci.

A răcorit aerul, a spălat praful, a ostoit setea pământului, a tăiat drum pâraielor.

Am umblat pe amurgite desculţă prin apă, cu ploaia în păr, cântând Singing In The Rain.

Mai vreau.

Cumpărături pe marginea drumului

Drumul nostru zilnic spre casă înseamnă DN73, spre Câmpulung, Voina, Cuca, Iezer, locuri frecventate de piteșteni și bucureșteni de când știu eu; pe marginea drumului, ca și pe Valea Prahovei sau pe Rucăr-Bran, sunt săteni cu produse de sezon din gospodăria proprie, de la cireșele de mai la țuica de dinaintea Crăciunului. Acum drumul e în reparații, unde nu-i buluc de gropi facultative și obligatorii sigur te întâmpină câte un utilaj greoi asortat cu oareșce bețe dungate în roșu-galben ce te îndeamnă la ocolit; mașinile nu mai pot să oprească decât în câteva locuri și, cum nici nu a început sezonul turistic la munte, numărul vânzătorilor a scăzut considerabil.

În prima primăvară locuită la sat am început să cumpărăm de pe drum, la început din partiotism local (susțin producția zonei unde locuiesc și nu încurajez intermediarii), apoi din rațiuni pragmatice – produsele sunt din grădina omului, n-au la fel de multe chimicale ca cele de la ferme și sunt mai ieftine. Preponderent am cumpărat de la vecinii din preajmă (adică de la 1,5 km), pe care așa am început să-i cunoaștem. Și care ne spuneau cinstit ”roșiile astea nu-s de la mine, că n-am solar, sunt de la cutare din Micești” (Miceşti fiind comuna ce începe la o uliţă de noi) sau ”mi le-a adus olteanul cu care lucrez eu” sau ”de la mine, doamnă, că s-au făcut berechet în câmp anul ăsta”. El este nenea căruia îi spunem BarDeZi, că are în curte un bar-discotecă ce n-a mers (”prea aproape de două orașe, doamnă!”), frunizorul nostru de roşii, castraveţi, cireşe, căpşune, pepeni şi alte vegetale. Mai sunt fiica şi ginerele unui alt vecin, Căpşunarul, apoi un nene oltean de felul lui măritat în Miceşti, un alt nene din zonă cu fructe şi încă vreo 5-6 figuri deja cunoscute, iar pe restul comercianţilor i-am evitat fără vreun motiv anume. Experienţa de acum două săptămâni mi-a dovedit că bine am făcut că i-am evitat.

Mijloc de săptămână, pe la 6 pm; pe marginea drumului, nicio figură cunoscută. Oprim în faţa unei măsuţe cu umbrelă de soare decolorată unde o tanti între două vârste şi-o tânără blondă sintetic stăteau de vorbă. Întreb de preţuri – cireşele 15 lei, căpşunele – 12. Pentru moment, rămân blocată; mâncasem în aceeaşi zi fructe cumpărate de un coleg din piaţa mare: cireşe cu 12 lei şi căpşune cu 8. Măi să fie! Producător direct, masă pe marginea DN-ului, preţuri mai mari?!

Blonda în trening cu figură vulgară şi unghii cu french maro-pământ abordează rapid tactica dacă nu poţi să-l convingi măcar năuceşte-l şi începe să-mi ţină o teorie a săpatului, a ploilor şi a frigului; gândindu-mă la cât o fi muncit ea săpând zi de zi cireşul îi povestesc de preţurile din piaţă, unde se plăteşte chirie, de impozit şi casă de marcat fiscală, de evaziune şi sancţiunile pentru ea. Răspunsul m-a lăsat fără replică:

- Da, dar nu-s naturale, de la noi!

Am plecat mai departe, am făcut un ocol şi am cumpărat de la Miceşti căpşune cu 6 lei kg şi cireşe pietroase cu 10 lei. Nenea vânzătorul e localnic, venise cu Dacia cu portbagajul plin şi mi-a povestit fără patimă cum mulţi intermediari vin acolo că-i vad bun, că blonda e din Piteşti şi cumpără din piaţa de gros, dar să nu-i spun cumva cu cât mi-a vândut el marfa că-l bălăcăreşte de nici Dunărea nu-l spală.

Şi m-a asigurat că sunt mulți localnici ce vând la preţ mai mare decât în oraş, pe principiul că cine are bani de mers la munte are şi de cumpărături mai scumpe.

Răgaz în piațeta centrală

Miez de zi, la km 0 al orașului, în fața primăriei. Zonă pietonală, pavele, fântână adormită, soare strecurat, muzică fundal sonor, căsuțe-tarabă din lemn cu alviță, turtă dulce, mere glasate, produse tradiționale de Crăciun, hand-made-uri, jucării.
Bunici, nepoți cu triciclete, doi puști cu role, pensionari pe bănci urmărind șirurile de oameni trecând grăbiți. O tânără își învață copilul să meargă, doi adolescenți în genunchi hrănesc porumbeii, o fetiță desenează cu cretă colorată, un pui de ciobănesc german ceartă aprig o jucărie piunitoare.
O proaspăt pensionară cam prea creionată, rimelată și colorată apare cu o sacoșă obosită roz cu dungi multicolore, din rafie. “Cuțu-cuțuuuu! Cuțu cuțuuuu!” De nicăieri apar vreo opt câini, toți cu crotal verde, cu cozi flutrânde și priviri galeșe. Femeia răstoarnă sacoșa, cad vreo zece oase mari cu urme fine de carne pe ele. Câini se încaieră, se atacă, vacarmul umple piațeta.
Fetița cu creta colorată se ridică surpinsă, privește în dreapta, în stânga, ochii i se umplu cu lacrimi. Oasele sunt pe desenele ei.

Patriotism în week-end

Sâmbătă, înainte de prânz, toți patru acasă; domnul – prin curte, „doamnele” - prin casă, la programul administrativ săptămânal. În aer – ciripit obraznic de păsărele, pe pământ alergătură de pisici negre şi lătrături provocatoare.
Dinspre sud, miros rece de toamnă pe final, dinspre vest – foşnet de pădure-n adiere blândă şi gust de nucă gravat pe cerul gurii, dinspre est, de la casa preotului – voci ca un zumzet vesel ale muncitorilor ce întindeau polietilena pe acoperiș. Dinspre nord, unde la vreo 400 de metri creşte o altă casă, un muncitor fluiera vesel o melodie cu aromă de Deșteaptă-te române.
Pe la 10, dinspre nord, din boxe se aude: Un cântec istoric ne-aduce aminte,/Că frații în veci vor fi frați./Un cântec de luptă bătrân ca unirea, / Voi compatrioți ascultați...
Până după ora 12, Treceți batalioane române Carpaţii am ascultat, în diferite interpretări, de la Furdui-Iancu și Veta Biriș la un cor bărbătesc. Și am cântat, uitându-mă când și când la steagul de pe chioșc care s-a cam decolorat și ar trebui schimbat.
Linişte liric-patriotică.

La vremuri noi, obiceiuri noi

Noiembrie miroase pentru mine a mere, a gutui, a iarnă pe picior de sosire și a pământ reavăn a brumă. E colorat în verde pal - varză ce urmează a fi pusă la murat, în cartofi maro în saci de iută, în mov și auriu de ceapă văzută prin găurelele sacilor roșii-plăsuță.
Locuind în oraș, freamătul oamenilor ce cumpărau legume și fructe pentru iarnă, strigătul comercianților care-și lăudau marfa doar parțial coborâtă din remorci sau portbagaje, negocierea-tocmeală în funcție de cantitate îmi spuneau mie că da, e noiembrie, ultima lună de toamnă.
De câțiva ani, Piteștiul are într-o margine, spre râu, o piață de gros. Vin țărani, producători mai mult sau mai puțin direcți, comercianți cu marfă multă și mult prea variată pentru mai toate buzunarele, iar oamenii au început să cumpere mai rar din piețe, chiar dacă nu e vorba de cantități mari și chiar dacă știu că roșiile de-acolo n-au niciun gust. Pieței de gros i se spune „peste linii” (pe-acolo trece calea ferată către Curtea de Argeș) și, alături de lanțurile de hipermarketuri, cred eu că a ucis piața și magazinele de cartier ale copilăriei mele. Spațiile comerciale au fost fărâmițate incredibil, aprozarul e supermarket, cofetăria e agenție bancară, artizanatul e carmangerie, alimentara e second-hand, magazinul de metalo-chimice e tot bancă, coaforul e restaurant cică de lux, tutungeria e un fel de Universal 650 cu gablonțuri, încălțăminte din piele de autobuz și haine din bumbac plasticos, chioșcul de ziare e birt, spălătoria chimică e un butic polifunction. În piață găsești mai mult încălțăminte, îmbrăcăminte și cosmetice decât fructe și legume, butoaiele din lemn cu murături și varză au fost înlocuite de bidoane din plastic conținând ele știu ce. Și nu-mi place. Zău nu-mi place.
Azi am trecut pe lângă piața de gros; mașini lăsate pe avarii în mjlocul drumului, genți de căpșunar, din rafie, cu ceapă, cartofi la cutie de carton pe care scria made in poland, varză în saci transparenți din polietilenă. Și oameni cărând multe cutii cu banane, lădițe cu portocale, kiwi, ananas, aprovizionare pentru iarnă presupun, eventual de la producători direcți. S-au schimbat obiceiurile, îmi zic, suntem rezultat al vremurilor pe care le trăim; viața ne obligă. Oare?
Câțiva pași mai departe de intrarea „peste linii”, un nene între două vârste, ridat, cu bască, se opintea cu patru anvelope second hand pe care se vedea scris M&S, legate două câte două cu cârpe roz murdar. Tot provizii pentru iarna ce va să vină.

Și roșcatele pleacă, nu-i așa?

Copil fiind, aveam vreo 11 ani cred, visam să am eu mașina mea, când o să fiu mare, musai Dacia 1300 și musai roșie. Mare ajungând, prima noastră mașină a fost chiar o Dacie 1300, roșie, fabricată cam prin anul când începusem eu să visez la ea. Domnul meu a botezat-o Roșcata și de când a adus-o a devenit amanta principală, din cauza ei R. lipsea de-acasă – o repara în parcare, cu amicii la o bere, nu contează că nu era stricată -, ei trebuia să-i ia boxe Pioneer și alte minuni, pentru ea a cumpărat primul player de mp3 (din cel mare, care mergea cu CD-uri și care a costat o avere). Roșcata ne-a plimbat prin toată țara, peste 1000 de km per concediu, ea ne-a dus fetele să calce pe istorie și geografie; mereu smerită, nu ne-a lăsat niciodată în drum sau la greu, modestă - se lăsa reparată pe marginea drumului, hărnicuță – ajungea pe coclauri unde posesori de 4x4 se sfiau să-și aducă bijuteriile. Cu Roșcata am cărat de la apartament la casă majoritatea lucrurilor noastre, ea a adus în curte ciment, nisip, pietriș, OSB, polistiren și nenumărate articole pentru construcții și amenajări de confort generatorii.
Acum Roșcata a plecat de la noi, s-a transformat într-un talon care nu știu cui va folosi.
Văd chipurile fetelor dormind pe banchetă în drum spre Gura Portiței, aud glasurile lor cântând Pasărea Colibri, simt miros de sendvișuri cu brânză topită și parizer.
A fost odată ca niciodată.

Nu mă pot abţine...

...să mă laud, să mă mândresc cu:
ce am câştigat la concurs...



ce am din magazin...



şi bucuria completă, graţie Alexandrei.

Azi, ca şi ieri…

…nu-mi plac strălucirile şi nici stridenţa, urăsc cutiile de bijuterii sub formă de inimă sau de scoică, îmi repugnă fundiţele de orice fel, ambalajele de la buchetele de flori, hârtiile de ambalaj cu iloveyou, animăluţele din pluş cântătoare (cu accent grav pe îngeraşii ce spun „înger îngeraşul meu”).
… mă întreb de ce oare unii musafiri îmi aduc buchete de flori ambalate mândru când grădina mi-e plină de culoare? Nu mai vreau flori moarte, nu-mi trebuie buchete sofisticate puse în vazele din care tocmai am scos cu regret snopul de semne de carte sau o mână de pixuri.
…mergând prin centru, îmi pare că urmăresc o scenă de teatru absurd: lumea tristă şi aparent abrutizată, tricouri sh cu înscrisuri nemţeşti de reclamă termotransferată, graşi scunzi îmbrăcaţi în negru însoţiţi de muieri dizgraţios gestante şi ele negre, mâncând solidar şaorme uriaşe.

Alte vremuri, alte modificări

Mai bine de un an şi jumătate m-am opus ca să fie calculatorul în bibliotecă şi ştiu că n-am avut nici motive (deh, moftul meu, mereu mi-am dorit o cameră doar a cărţilor), nici dreptate. După calcule, aranjamente, combinări de n luate câte k, acum acolo se află.
Băgăm biroul; exclus; unde-l punem să nu bată lumina în monitor?; în bibliotecă, înspre locul de masă; scoate cărţi; mută-le; nu, că nu e loc; du Arborele lumii în dormitor; toooot? păi e mult; asta e, mult, nemult, pe tot; iar am depăşit o mie de cărţi?; era previzibil; Jinx, pleacă de-aici!; pune revistele sub rafturi; şi Rahanul, că şi el e tot revistă; iubitaaaa; scoate rafturi de pe şine; Jinx!; fă Răzvane rafturi adecvate pentru monitor şi tastatură; Zombie, ieşi!; mută dvdul; şi wooferul; şi două boxe; unde punem cduri/dvduri cu drivere şi soft?; dar pixuri creioane gume ascuţitori scoci markere postituri capsatoare perforatoare ştampile şurubele cabluri de alimentare şi pini de hard panglici adaptoare ps2 mufe mouse de rezervă – dacă-mi trebuie? - şi ce mai e pe-acolo? (domnul meu: aha, şi zici de mine că strâng prostii!); Jinx, lasă agrafele de birou, Zombie, dă-te jos de pe scaun!; montează rafturile; pune dihăniile pe poziţii; ne trebuie mai multe prize; Jinx! Zombie!; şi lumină?…
O zi asta am făcut, dar zău mi-e drag cum arată – o adevărată cameră de lucru, unde poţi însă să te tolăneşti lasciv pe canapea, cu o carte în mână. Acum, nemaifiind calculatorul la etaj, în camera copilului nr. 1 (care mai nou are laptopiţă), probabil noi, cei doi adulţi zice-se responsabili, îl vom folosi mai mult. Copilul nr. 1 umblă desculţ, netuieşte din chioşc, din extindere, de unde vrea ea şi şi-a rearanjat camera – care, între noi fie vorba, numai aglomerată nu era nici înainte - iar acum poate să dea şi discotecă – mixerul de karaoke şi boxele oricum acolo au domiciliul.
Şi da, iar am schimbat ordinea cărţilor în bibliotecă. Pentru că nu m-am putut abţine.

Macii roz

Domnul şi stăpânul meu e un tip atipic, care ştie şi, când vrea, chiar face „treburi femeieşti”, de la crescut copii la spălat geamuri şi călcat rufe, de la făcut mâncare la curăţenie generală şi asortat materiale şi culori la haine. Însă zilele trecute m-a amuzat copios cu ştiinţa lui în materie de flori.
Eram noi pe şezlonguri, admiram pădurea, ascultam păsărelele şi descântam câte o bere. Facem inventarul la legume – ce dihănii ticăloase ne mănâncă nouă plantele, ar trebui să punem un cordon de praz lângă gard -, fructe – uite, mărul ăsta are un fruct, ziceai că n-are deloc, măi, dar chiar putem spune c-avem producţie de căpşune -, croim nişte ipotetice planuri de cursă lungă în privinţa grădinii şi ajungem la flori. Eu îi spun, printre altele:
- Ai văzut c-au înflorit macii portocalii puşi anul trecut? Ştiam că-s plante anuale, înseamnă c-au apărut din seminţe, săracii, cum de-or fi ieşit, c-am săpat acolo.
El:
- Sunt roz, nu portocalii.
Rămân fără replică. Sunt portocalii toată ziua, chiar şi pe seară, când se închid. În plus, portocaliul este una dintre culorile preferate alei lui R. în materie de tricouri, când încă nu era în trend culoarea îl vedeam prin centrul oraşului de la distanţă, că numai el ce umbla în blugi negri şi tricou portocaliu.
- Eşti sigur vorbim de aceleaşi chestii?
Se ridică domnul meu şi se duce la „macii” de care îmi povestea.
Erau bujori.
Roz.
Măcar a identificat culoarea.

După 18 ani

- Domnul… Doamna…
O cunoştinţă comună face prezentările. El – un domn distins, îmbrăcat la patru ace, la vremea lui sigur a făcut furori în populaţia feminină fertilă. Eu – în bocanci, blugi, geacă* şi cu rucsac, ca o doamnă ce mă aflu.
- Eu vă ştiu de ani buni, doamnă, de când era fetiţa mică… În oraş dumneavoastră şi încă un domn ce aveaţi pe-atunci hamuri de purtat copiii în spate.
(Recunosc, aveam. Şi mai era un domn care-şi plimba fiul tot în ham, fiu care peste ani a fost coleg de clasă cu fiica noastră.)
- ?!?...
- Da, şi pe soţ îl ştiu. Eraţi singurii din oraş care eraţi foarte tineri, cu copil în căruţ şi cocker black and tan.
- Păi cockerul chiar era singurul din oraş black and tan.
- Probabil, dar eraţi o apariţie remarcabilă, pitoreşti, doi tineri cu un căruţ şi-un câine… Vă vedeam jos la Grotă, sus, în cartier, la terasă, prin centru tot aşa…
Atunci m-a lovit o bruscă revelaţie: doar noi, părinţi responsabili, ce mergeam cu copila din dotare în crâşmă, fie ea şi terasă, de când avea 10 zile. Să ştie fata de mică ce-i bun, ce-i rău.

* Ştiu că în DEX e o giacă, două giace. E opinia Academiei, nu şi a mea.

Compliment

Ilinca, 4 ani:
- Dacă ai fi mai slabă, ai fi ca o prinţesă.
- Da? Şi cum sunt acum?
- Acum eşti ca o regină.

Îmi plac

Îmi plac târgurile de vechituri, cu lumea pestriţă care se plimbă, cu amestecul oriental de culori şi mirosul de vechi. E o excursie în trecut, când prezentul mă depăşeşte, iar eu trec grăbită printre tarabe scrutând cu privirea în găsirea comorii ce sigur zace acolo, undeva.
Îmi plac anticariatele şi obiectele cu istorie, le adulmec, le gust, încerc să-mi închipui viaţa lor, le ascult poveştile. Ştiu că ele au fost înaintea mea şi au văzut alte vremi, iar unele dintre ele ştiu că vor fi şi după mine, până şi asta îmi place.
Îmi plac covoarele în culori patinate-a şters, îmi place mobila curbată, cu lemnul mirosind înţepător, îmi plac ţesăturile din lână şi in, făcute la război, borangicurile şi dantelele croşetate. Îmi plac pălăriile de-nceput de secol 20, cu izul lor de levănţică, sfeşnicele şi cheile mari de poartă, obiectele din lut şi fier forjat, orologiile şi ceasurile mecanice, păpuşile cu chip din porţelan şi machetele de avioane.
Îmi plac stucaturile şi arcadele simple, clanţele din bronz şi storurile centenare, sobele din teracotă pictată şi porţelanul transparent, platourile din sticla anilor 20 şi legăturile din piele ale cărţilor. Îmi plac tacâmurile din argint sau alpaca şi tăvile de aramă ciocănită, ibricele şi ceştile de cupru, cutiile din lemn sculptat şi ferecăturile, oglinzile tulburi şi icoanele ruseşti.
Îmi plac fotografiile de epocă cu oamenii lor blânzi şi aer desuet, arta naivă şi metaloplastiile, îmi plac cărţile vechi cu mirosul lor, cu foile ondulate la colţuri şi adnotări pălite de vreme, cu pete de cafea şi urme de flori presate.
Îmi plac maşinile de epocă. Îmi plac şi Daciile din 70 şi un pic, cu bordul lor îngust şi farurile mici, Fiatul 850 şi Vokswagenul broscuţă, cu personalităţile lor distincte şi clar inconfundabile.
Îmi plac computerele cu gadgeturile aferente, HI-FI-ul, boxele ITT cu mixer cu tot, modulatorul FM şi termometrul in-aut digital, antena parabolică şi „casnicele” electrice – maşină de tocat, cuptor, cană, şurubelniţă -, aparatele digitale şi vaporetta, întrerupătoarele cap scară şi independenţa hidroforului, a generatorului electric şi a panourilor solare.
Sunt două lumi tangente, pe amândouă le iubesc, amândurora le aparţin în parte.

Crăciun e atunci când îţi cântă Hruşcă-n cap

De mai bine de un deceniu, primul semn că vin sărbătorile e Hruşcă. Ştefan Hruşcă. De obicei, cam de 1 decembrie începe să i se audă vocea colindândă în autobuze, maxi-taxi-uri, magazine, expoziţii, la radio, la tv., urechile îţi sunt scăldate de vocea-i lăcrimândă la munte şi la mare, în orice-mprejurare şi, orice-ai face, nu scapi. Dacă mai ai şi-o doză de empatie, ăla eşti. Toată ziua lălăi Hruşcă, până pe la jumătatea lui ianuarie.
Anul acesta hruşcodiada a început mai devreme, cam prin 5 noiembrie, cu omagiile aduse lui Păunescu. Mă gândeam că va urma o pauză mică până la început de decembrie, dar noo, n-a fost să fie, s-a trecut din „Repatabila povară” în „Ce-aţi văzut păstori”. Ultimii ani mă făcuseră să cred că Hruşcă nu trăieşte decât în decembrie, în restul anului fiind conservat undeva, dar nu, oameni buni, el trăieşte şi în noiembrie!
Zi de Moş Nicolae. De la 10,30 – Hruşcă în târgul de Crăciun, Hruşcă la dugheana de cd-uri şi casete, Hruşcă în magazinul Fortuna, Hruşcă la radio în autobuz, reclamă pe un radio online la concertul de colinde Hruşcă de la Sala Palatului, despre Hruşcă şi Flacăra povesteşte rapid Vadim într-un articol din „Adevărul”. Gata, deja e prea mult!
Ajung acasă şi pe seară îmi creşte chef de-un rebus. Aveam o revistă mai veche, aşa că iau un careu cu metagrame, yammy-yamm, apoi unul tematic. A doua definiţie – „cantautor român…”. Iar Hruşcă? Dap… Mă uit de când e revista – din octombrie.
Şi mă întreb: chiar e oare posibil să trăiască Hruşcă, aşa, tot anul?!

Cântând în stradă *

Îmi place să ascult muzică. Oricând şi oriunde am chef şi pot, dar nu orice. Şi, când îmi place, cânt. Ureche muzicală am, voce – parţial color, de-ajuns cât să identifice eventualul ascultător linia melodică pe care o lălăi. Uneori mă trezesc cu o melodie în cap pe care o cânt fie până seara, fie până mă agaţă altă linie melodică, de obicei din ceea ce tocmai am pe playlist. Nu-s receptivă, din fericire, la cântecele bântuitor-obsesive prezente la radiouri.
Uneori cânt cât mă ţin plămânii, dar în spaţii în care nu pot oripila urechile nimănui. De obicei însă cânt uşor, murmurat, pentru mine, cu versuri cu tot, melodii pe care le cunosc bine şi-mi plac. Acasă, la birou, pe stradă. Se mai întâmplă să văd că se uită lumea mirată, crezând că vorbesc singură, dar nu mă supăr: uneori chiar vorbesc eu cu mine, uneori chiar când sunt pe stradă, cu trecerea anilor însă din ce în ce mai rar.
Cântatul îmi place, are pentru mine valoare terapeutică, mă binedispune, destresează, deconectează şi pentru acestea eu cânt. Cânt de bucurie, cânt de tristeţe, cânt în singurătate, cânt în public, că, deh, cântu-i frate cu românul şi în aglomerările urbane codru nu mai e.
După-amiază de februarie, eveniment cultural în buricul târgului, stres, count-down-uri. Trag o fugă până la un centru foto să duc un film la developat, la modul propriu fugă, pentru că trebuia ca într-o jumătate de oră să înapoiem filmul şi aveam nevoie de pozele de pe el. Cum lucrurile se tot precipitaseră, mie în minte îmi bântuia Alice Cooper cu „Poison”. Duc filmul, aflu că va fi gata în timp util şi, fericită, mă îndrept pe aleea pietonală centrală spre sala unde se desfăşurau ostilităţile. Relaxându-mă parţial, încep să cânt în surdină „Poison”. Şi, cum cântecul merge bine cu dansul, mă mişcam într-un relativ ritm, ceva mai sacadat, gen joc de glezne slab. Din faţa mea, un individ cu privire tulbure şi gesticulaţie amplă venea hotărât în timp ce discuta cu el sau vocile din capul lui, nu ştiu exact cu cine, că parteneri reali nu avea. Mă vede, ezită, mă radiografiază şi-mi zâmbeşte recunoscător, la modul „e de-a mea”. Pe mine mă amuză situaţia, zâmbesc şi eu, apoi mă gândesc ce tablou magnific a fost pentru trecătorii din preajmă: doi nebuni, din sensuri diferite, care vorbesc singuri. Asta e.
La vreo două săptămâni, într-o zonă apropiată, tot în centrul oraşului, tot contra cronometru, dar nu cântam. Din faţă, o siluetă lungă venea cu paşi apăsaţi. Era tipul cu zâmbetul, dar acum avea privirea clară. Se opreşte, mă priveşte insistent, înclină aproape imperceptibil capul, îmi zâmbeşte a recunoaştere şi trece mai departe. Iar eu mă simt într-un fel: mă recunosc şi apreciază nebunii oraşului.
Asta însă nu mă împiedică să cânt în continuare pe stradă.

* Ca argumentaţie la întrebarea Laurei.

20.10.2010, sfârşitul lumii v.2.0

Aveam patru ani şi un strop, mă jucam în nisip cu vreo trei-patru vecini de vârsta mea. Lângă noi, un grup de „copii mari”, de 11-12 ani, vorbeau că în 2000 se sfârşeşte lumea. Să se sfârşească, mă gândeam eu, oricum atunci o să fiu un moş. (În preajmă nu prea aveam femei în vârstă, ci numai bărbaţi.)
Ajung acasă şi-o întreb pe mama:
- Mama, câţi ani o să am eu în 2000?
- 32.
Da, clar o să fiu bătrân… Şi-mi vine o idee:
- Mama, dar tu câţi ani ai?
- 35.
Răspunsul ei m-a pus pe gânduri, deci n-o să fiu un moş, ci o mămică frumoasă. Şi-am hotărât eu că n-o să vină sfârşitul lumii în 2000.
Când aveam vreo 16 ani, sfârşitul lumii se programase pe 20.10.2010 şi asta m-a încântat foarte, am şi făcut invitaţii să ne petrecem sfârşitul lumii volumul II împreună. Straniu, zic eu acum, e că îmi închipuiam că voi fi alături de prietenii mei la casă, nu într-un apartament, că ne vom distra făcând mişto de versete, previziuni, prognoze şi a doua zi le vom povesti cunoscuţilor cum ne-am petrecut noi sfârşitul lumii versiunea 2.0.
La început de 2007, altă prognoză, dar mai în scurt: sfârşitul lumii vine fix pe 13 august. Am avut în plan o lansare de carte, aşa că astfel mi-am petrecut acel sfârşit de lume, versiunea 1.1. în ordinea previziunilor.
Mai urmează un hop: apocalipsa de pe 21.12.2012, prognozată în ultimii doi ani (şi mă întreb de ce nu 20.12.2012?!). E firesc, îmi spun, dacă de ziua mamei e sfârşit de lume, copilul trebuie să-şi depăşească părinţii: de ziua lui e apocalipsa!

Schimbări intrinsece (6). Sat, oameni

Sunt între două lumi şi niciuneia nu-i aparţin complet. Acasă e la sat, în linişte şi ritm domol, zilnic sunt în oraş la serviciu, cu zgomot, agitaţie, ritm alert şi nebuna goană citadină. Ipotetic mi-ar plăcea să nu mai plec de-acasă decât rar, să lucrez mai mult pe net; e doar o idee pentru moment, încă nu-s pregătită s-o pun în practică, dar pot să visez.
Comuna în care locuim începe la marginea oraşului, zece kilometri nici nu pot constitui o navetă atâta timp cât iarna fac drumul mai repede decât colegii care locuiesc în cartierele oraşului şi se bucură de traficul aferent. Zona a fost mereu una bogată şi asta se vede din start: curţi largi, cochete, aranjate, case decente şi îngrijite, câini cu infuzie de rasă sau cu pedigriu...
Satul de astăzi e, pot spune, în curs de urbanizare, luând o bună parte din avantajele oraşului şi refuzând dezavantajele. Nu mai e nici pe departe uliţa plină de praf unde agale vine o vacă mânată de o bătrână cărând o găleată cu apă. Acum apa vine de la robinet şi curge în ţeava de canalizare, laptele e de obicei la magazin, ambalat în tetrapac, asfaltul arată mai bine decât cel de pe DN Piteşti-Câmpulung, galbenele ţevi de gaze te informează discret că în zonă nu se mai găteşte la sobă. Antenele parabolice sunt o alternativă preferată clasicului cablu tv., care există şi el, internetul îţi poţi alege cine ţi-l furnizează iar telefonia fixă (e şi ea prezentă) nici că mai contează când eşti în aria de acoperire a telefoniei mobile.
Nu ştiu care e proporţia riveranilor, dar sunt mulţi orăşeni stabiliţi în zonă care nu mai seamănă a orăşeni, dar nici a ţărani nu aduc. Sunt oameni calzi care îţi răspund amabil la întrebări pe care nu le pui, cărora le pasă de cum te-ai adaptat şi dacă te plictiseşti, îţi oferă una-alta şi îţi împărtăşesc din experienţele lor de început „la casă”. Niciodată nu aduc în discuţie urbanele teme bani/bancă, job/şef/maşină, ce ne-au făcut ăştia de la putere şi uau ce mi-am mai amenajat în „casă”, mi-am pus termopane şi jaluzele verticale de birou. La sat contează mai mult ce-ai mai făcut pe lângă casă, ce oameni dragi ţi-au mai călcat pragul şi ce ţi-ai propus pentru anul ce vine.

Am aflat că noi facem parte din cei 1,7 % din locuitorii urbani activi (lucrează sau învaţă în oraş) care s-au mutat la ţară. Senzaţia a fost specială, de parcă aş face parte din cine ştie ce club elitist.