Empiric, despre focul în soba de teracotă

* E mai eficient când pun lemne multe odată, deschid mai rar uşa sobei, scade riscul de intrare a fumului, se face mai mult jar.

* Cu cât scade temperatura afară, cu atât creşte cantitatea de lemne necesară. Etalonul pe care l-am luat sunt -7 până la -10 grade. Cu fiecare grad sub -10, e necesar cam încă un kg de lemne în plus şi creşte timpul de încălzire a sobei cu 30 de minute (încă o tură de lemne pe fiecare grad minus, uşiţa de la cenuşar închisă). De obicei, uşiţa de la cenuşar o închidem când temperatura din cameră trebuie doar conservată, nu mai trebuie crescută.

* Focul în sobă - şi implicit încălzirea sobei - trebuie să dureze de la două ore în sus; uzual folosim o lădiţă de fructe (neagră) cu lemne pe seară, băgând lemne din 30 în 30 de minute.

* Folosim brad pentru aprins, lemne de esenţă tare mărunţite pentru prima fază a focului, apoi din ce în ce mai mari, la final adăugăm lemne verzi. 

Am experimentat şi alternative:

* Peleţii sunt ok în soba metalică, o încing repede, ard spectaculos, dar în soba de teracotă mi se par ineficienţi, nu încălzesc cahlele, doar sporesc cantitatea de jar rapid, în caz de nevoie. E nevoie de oareşce tehnică la pus peleţii astfel încât să nici nu cadă prin grilaj în cenuşar, nici să nu sufoce jarul existent (soluţie de leneş - peleţi într-o pungă de hârtie pusă pe jarul viu deja existent). Cam scot fum, plus că scot oareşce sunete ca de explozie, sunete care uneori îmi plac. La sobele noastre de teracotă nu le putem asigura peleţilor condiţiile necesare ca să fie eficienţi: tirajul de aer - cred că ceva aer suplimentar pe laterale ar fi ok -, suportul în care să-i punem, plus că sunt dificil de manipulat. Un arzător special de peleţi (sau un coş) pus în soba de teracotă cred c-ar fi bun. Dacă nu avem grijă mare, arderea e incompletă, apare (la lemnele de lângă peleţi) piroliza şi inevitabil gazele de piroliză.

* Brichetele de rumeguş au nevoie de mult aer ca să înceapă să ardă cu flacără (apoi se scade tirajul de aer) şi îşi măresc volumul după ce se aprind. Lasă foarte puţină cenuşă, cred că 10% în comparaţie cu lemnul. Îmi plac mai mult brichetele tip RUF, paralelipipedice, aproape nu au miros, se aşază bine şi ard uşor mai greu, dar încălzesc mai bine sobele noastre. Merg bine şi brichetele cilindrice, de 1 kg: în soba metalică ridică imediat temperatura, în cele de teracotă, în timp - mai bine de o oră. În planul pe termen lung, vreau să încerc cărbuni şi cocs în sobe, eventual şi brichete din paie. Ţinem legătura.

Am mai scris despre cum se face focul în sobă aici.

3000

3000 de postări am pe blog.

24.000 de minute (luând o medie de 8 minute fiecare, până faci poze, le descarci, le amenajezi, până scrii un text mediu, până postezi).

400 de ore.

50 de zile. 10 săptămâni. 2 luni și jumătate. 20% dintr-un an (de muncă la serviciu).

Un blog.

Leagăn

Ce-şi face omul cu mâna lui nu mereu e DIY

Mda, ar cam fi cazul să scot semințele din ardeii iuți. N-am chef, dar purced la treabă; iau ardeii, mânuși chirugicale nu iau, nu, cum să iau, că mi-e lene, nu iau, că-s puțini ardei, sub zece, ce contează că-s ticăloși, nu iau, nu.

Rup codițele, sfâșii cu unghia pulpa deja uscată, scot semințele pe masă, le aleg, le pun în punguțe de farmacie.

Strănut; era previzibil – îmi zic. Ca un flash îmi trece prin minte: ar trebui să iau mânuși; alung repede gândul, mai am puțin, ce mai contează.

Vine și domnul meu, prestează și el la doi ardei criminali (eu pun semințele în punguțe), terminăm, ne spălăm pe mâini. Eu – de trei ori, el – o dată. Smântână pe mâini, apoi cremă grasă. În dimineața următoare, m-am spălat cu grijă pe față, seara însă m-am puțin frecat la ochi – senzații tari, trăiesc periculos.

Trei zile am simţit usturimea pe mâini; trei zile m-am cremuit cu elan; trei zile am mâncat, seară de seară, portocale spaniole. Pentru c-o meritam.

Activități conexe în aprilie

În aprilie şi-n mai, ţăranul, fie el şi de rit nou, are nevoie ca ziua să aibă măcar 48 de ore, şi asta numai pentru grădină, pământul n-aşteaptă, taică. Dar pe lângă pământ mai sunt atâtea de făcut încât, oricât timp ai avea, oricum nu reuşeşti să le termini. Poate-i mai bine aşa, apare lista de priorităţi, iar senzaţia de vinovăţie cu ah, am uitat să...! se atenuează, dacă nu cumva dispare cu totul atunci când priveşti încântat ce-a ieşit din mâinile tale.

Plantatul, însămânțatul sunt prioritare acum (când ești mare moșier cu 250 mp de grădină, ca noi, se înțelege, nu?), dar munca devine repetitivă și implicit plictisitoare, așa că trebuie schimbat decorul. Între un strat de ceapă, un trandafir descântat și o jardinieră de plante anuale, în echipă, și noi am tot schimbat decorul.

Credeam că de obicei dezordinea apare din lipsa spațiului de depozitare - când n-ai un loc anume pentru fiecare lucru, îl pui unde apuci (și-apoi nu-l mai găsești) -, dar am constatat că există și reversul medaliei: când ai multe spații de depozitare, tendința e să le umpli cu o mie de chestii, puse într-un haos artistic. După magazia aranjată acum ceva vreme, am trecut la capitolul chioșc, unde singura zonă neocupată era cea unde uscam rufele; în rest, cartoane ziare lăzi din plastic cizme de cauciuc anvelope cutii cu vopsea var pământ de flori ghivece chestii de iarnă pentru mașină – apărători de parbriz râcâieciuri pentru geamuri perie lanțuri stropgel – și alte minuni. Acum sunt aranjate ergonomic și eficient și ocupă cam o treime din spațiul inițial, deci e timpul să scoatem hamacurile.

Apoi am trecut la beci; întâi am scos apa intrată pe gurile de aerisire, că nouă, isteți, nu ne-a dat prin cap să verificăm nici când a plouat responsabil mai bine de-o săptămână. Apoi a fost simplu, operațiunile cu grad maxim de dificultate fiind scosul a vreo 20 de borcane cu gem ce vor ajunge la țuică – unele din 2010 chiar, încă bune – și recuperatul lui Jinx, care era la curse cu obstacole și n-avea nici urmă de intenție să părăsească incinta nou cucerită.

Ne-am continuat distracția cu acareturile, cu accent pe zonele cucerite de șobolani: scos tot ce era pe-acolo, săpat, umplut galerii cu apă, lăsat Hades să vâneze, bilanț provizoriu - 4 bucăți rozătoare (serie de operațiuni executată de mai multe ori), pus cioburi, acoperit cu pământ, trecut la zona adiacentă. Acțiunea se află în desfășurare continuă, trebuie amenajați așa mai bine de zece metri și-s pauze tehnologice în cursul procesului de producție. Până la încheierea lucrărilor, lângă bucătărie e un dezastru metalic - table corniere țevi platbandă fier beton – asezonat cu boxpaleți, unelte de grădinărie și furtunuri.

Și, după cum e și firesc, făcând ordine într-un loc am creat dezordine în mai multe. Dar n-au intrat zilele-n sac și-n plus așa satisfacție ne oferă schimbarea decorului...

* Teorema timpului ocupat: Când ai mai multe de făcut acasă, profesional apare o vreme aglomerată şi n-ajungi la domiţil mai devreme de crepuscul. Corolarul tainei – De cum intri în curte, vezi cum prunii văratici au înflorit pe furiş.

De ce nu țin ora pământului

Pentru că încerc mereu să reduc amprenta ecologică a casei, a noastră; colectăm selectiv, reciclăm, încercăm să nu irosim (pentru că încă nu pot spune că economisim).

Cum am redus consumul la energie electrică?

* înlocuit monitorul crt cu unul led

* scos din priză electrocasnicele când nu sunt folosite (în special antena parabolică, ups-ul şi cuptorul cu microunde)

* înlocuit treptat becurile cu incandescenţă cu becuri economice şi pus multe corpuri de iluminat cu becuri mai mici în loc de unul singur cu multe becuri

* schimbat pompa pe 1100 de la hidrofor cu una submersibilă de 500, cu cam aceeaşi eficienţă

* drăgălit hidroforul cu pompa de la bicicletă, să aibă el acolo o presiune optimă, ceva cu membrană, depresurizare şi 1,5 pe presostat

* maşina de spălat folosită la capacitate, nu trei lulele la un program de spălare lung

* folosind în cursul săptămânii mătura electrică în locul aspiratorului
* utilizând priza cronostat la boiler sau calorifer

* aproape eliminat călcatul rufelor (lenjeriile sunt din tricot de bumac, frotir etc.)

Şi am scăzut la 4 KW pe zi. 2 persoane, 3 mâţe nebune fane microunde, 4 camere, electronicele uzuale ale oraşului plus cele specifice satului, terasă, acareturi, chioşc, curte. Pentru vară estimez un consum de maximum 8 zilnic, cu musafiri şi irigaţii.

Nu țin ora pământului; să închizi lumina o oră pe an, timp în care stai la calculator/televizor, nu însemnă că-ți pasă, ci doar că încerci să fii trendy.

Cum se face focul în soba de teracotă*

Atenție! Post lung. Pentru admiratorii genului.

Se ia un caiet folosit, cu coli scrise, se scot copertele și capsele și se taie foile pe jumătate, apoi se fac tenculețe ordonate și se pun lângă soba în discuție (merg, chiar mai bine, și ziare tăiate pe aceeași dimensiune). Se ia o găleată goală de la iaurt/smântână și se umple 4/5 cu rumeguș de preferință uscat peste care se toarnă, din ochi, motorină (cam 75 ml); apoi, cu mișcări grațioase și unduiri de șolduri, cu găleata în mâna dreaptă (stângacii pot folosi și stânga, să nu-i discriminăm, ambidextrii mă enervează, că ei pot schimba când au chef găleata dintr-o mână în alta) se dansează în ritm de La Cucaracha, scuturând energic recipientul cu amestec magico-piroman (ca pe castaniete) fiecare cât are chef, dar măcar vreo 30 de secunde.

Se pregătește o ladă (din cele negre, în care sunt fructele în piață) cu lemne la lungime 25 cm: două bucăți de lemn mai verde cu diamentrul de 12 cm, patru cu aceleași dimensiuni, dar uscat, patru cu diametrul de 5-7 cm, patru de 2-3 cm și șase bucăți din lemn de brad de lungime după chef și ofertă, aici dăm laturi – 2/2 cm (și celelalte lemne pot fi în unghiuri, dimensiunile în diametru sunt pur pentru orientare).

Se iau două bucăți fi 2-3 și se așază de-o parte și de alta a grătarului din sobă pe lung; pe 6-8 bucăți de caiet se pune amestec piroman (cam două linguri) și se orânduiește cu drag între cele două lemne. Perpendicular, deasupra lor, se pun, din spate în față, lemn fi 2, brad, brad, brad, lemn fi 2. Trecem la etajul următor, perpendicular pe cel de-al doilea: lemn fi 5, brad, brad, brad, lemn fi 5. Etajul următor, tot perpendicular – lemn fi 12 uscat, fi 5, fi 5, fi 12 uscat. Se aprinde un chibrit, se pune pe rumeguș, se închide ușa sobei și se deschide ușa de la cenușar.

După o jumătate de oră, mai mult sau mai puțin, în funcție de traficul sobei – lemnele trebuie să fie la stadiul de jar viu deja -, timp în care facem fix ce vrem, închidem ușița cenușarului, deschidem soba, punem cele două lemne fi 12 uscat, închidem ușa, deschidem ușița și iar plecăm pentru vreo 20 de minute. Ne întoarcem, punem un lemn fi 12 verde, dar de astă dată lăsăm ușița cenușarului închisă. Acum e momentul în care trebuie să aprindem un băț magic (HEM mi se par cel mai eficiente), cu o brichetă mică BIC asortată camerei, în suportul din lemn/piatră/improvizat pe care îl avem, băț al cărui rost este nu numai să parfumeze încăperea, ci și să ne scape de eventual fum insinuat perfid în cameră când uităm să închidem ușița cenușarului și deschidem cu elan ușa sobei; fumul bățului intră în reacție cu fumul de la foc și se transformă într-un frumos praf care se depune pe mobilă, dar nu riscăm să ne miroase și sufletul a produs acriu al arderii. Peste 45 de minute se pune și ultimul lemn și se lasă ușița închisă. Se aerisește încăperea.

Cantitatea de lemne ne asigură o temperatură de 25 de grade când intrăm la somn și 19-20 grade a doua zi, pe la 5-6 p.m., când facem următorul foc. Folosim o ladă întreagă dacă afară sunt cam -10 grade, altfel ne adaptăm, iar gradele sunt pe termometrul nostru electronic în care oricum n-am încredere, cu atât mai mult că-i pus cam lângă sobă. Ideea e de confort, adaptat după dorințele fiecăruia.

Lemnele le sparge domnul meu la dimensiunile necesare fix când are el pornire și le stivuiește pe căprării (cam o dată pe săptămână), pregătim lăzile după chef și timp, uneori avem și șase pe stoc, iar focurile le putem aranja și cu 12 ore înainte, urmând ca la ora H doar să aprindem chibritul.

Informații adiacente: folosim lemn de esență tare – stejar, fag, carpen, salcâm -, cel zis uscat e cumpărat în iulie-august, cel verde – noiembrie-decembrie. E bine ca în lăzi să fie pus carton în partea de jos, să nu cadă în cameră diverși barbiduci, e esențială curățarea cenușarului la perioade determinate, în funcție de mărimea lui (la soba noastră din dormitor, cam la 4-5 zile) că altfel scade traficul de aer și implicit randamentul arderii și rumegușul la început e bine să fie pus cu lingura, până se deprinde tehnica turnării directe la cantitate optimă. Și gata!

Editări ulterioare: cenuşa nu trebuie curăţată din sobă zilnic, ci împinsă pe laterale, jarul se păstrează mai multă vreme şi implicit şi căldura; focul e pregătește așa mai ales când urmează a fi aprins mai târziu - e tare bine când vii acasă și doar aprinzi chibritul -, când îl facem pentru a-l aprinde imediat punem un lemn mai groscior in spatele focarului, hârtia cu rumeguș în fața lui și deasupra lor lemnuțe, brad, lemne mai groscioare puse evantai, cât să circule bine aerul printre ele.

Continuarea textului - aici.

* Pentru că, într-un an, au ajuns pe blog peste o sută de persoane căutând ”cum se face focul in soba”, unii dintre ei adăugând și ”de teracotă”.

Şi pentru informaţie suplimentară, mergeţi şi vedeţi blogul unui specialist.

Primul week-end din decembrie

Am intrat în prima lună calendaristică de iarnă şi parcă de-abia acum e toamnă; luni a plouat uşor, aşezat, după week-end-ul însorit şi prelungit ce tocmai a trecut, ieri a fost cam soare, iar azi-noapte, temperaturi uşor negative. Cum joi a fost sărbătoare, n-am făcut mare lucru, mai mult planuri şi liste, ceva ordine prin casă şi curte şi-am avut musafiri ce-au rămas peste noapte la noi. Sâmbătă şi duminică însă am avut amândoi activităţi utile şi de febră musculară generatoare, am muncit cu spor, lista de to do s-a micşorat considerabil şi tare bine e când, la final, te încearcă aşa un sentiment de mândrie când vezi ce ai putut face tu.

Domnul meu s-a ocupat de ţuică şi, ca să nu se plictisească, în acelaşi timp a strâns din crengi, a cules prune cu monilioză de pe pământ, a ars la greu diverse vegetale parţial uscate, a nivelat, aranjat, bibilit spaţiul funcţional de lângă poarta dinspre lizieră, a mai spart oareşce lemne şi în acelaşi timp a scos găinile la păscut. E prima dată când galinaceele noastre au ieşit organizat din curtea lor – au mai evadat ele prin zbor, dar pentru perioade scurte şi doar câteva dintre ele -, aşa că excursia le-a încântat vizibil, plus c-au servit masa «în oraş», nu acasă, numai mâncăruri una şi una: seminţe de gălbenele, urzici şi ştevie, râme la greu, o cârtiţă, lucernă, vegetale în diverse stadii de descompunere aflate în compostoarele cu biodegradabile, frunze de ţelină şi pătrunjel. Când domnul meu s-a plictisit să recupereze găini evadate în curte – merg după el precum puii după cloşcă – le-a ademenit cu grâu în curtea lor şi năroadele au mers. Apoi a deschis porţile dinspre casă şi înspre lizieră şi deja i-a crescut confortul: au venit să-l ajute toţi cei trei câini pe care îi posedăm.

Eu am fost pe post de mâna a doua, am făcut kilometri între casă şi locul faptei unde-şi desfăşura activitatea domnul meu (deşi sunt doar vreo 30 m între ele), dus/adus diverse, turnat licoare în recipiente – din sticlă, tare-mi sunt dragi - şi în pauze: spălat rufe cu maşina/la mână, îngrijit încălţăminte (mâinile mele se revoltă), curăţenia săptămânală (bine c-am avut mâncare gătită), sortat mere, varză, praz şi oareşce rădăcinoase aflate în beci, prelucrat ceva imagini, lucrat o jumătate de revistă, golit cenuşare, pregătit lemne, făcut focuri, tuns menta, terminat mulcitul – gata, poate să ningă, vegetalele sunt protejate – şi alte nimicuri de timp înghiţitoare pe care dacă nu le fac se vede, dar e firesc atunci când sunt făcute.

La finalul week-end-ului, era evident ce-a făcut domnul meu, din activităţile mele, mai nimic nu se remarca. Duminică seara miroseam amândoi cumplit a fum – am scos hainele afară până le-am spălat - şi aveam un mers duios de roboţel-febră musculară. Dar deja ştim că până vineri trece, aşa că e timpul să ne facem iarăşi planuri.

Amintiri din mileniul trecut. Utilizări atipice ale alfabetului morse

Am crescut într-un cartier de margine de oraş – Piteştiul are zona centrală înconjurată de cartiere pe dealuri, aşa că dacă nu eşti în centru clar eşti în margine -, fix lângă o pădure care se cerea bântuită metru cu metru. Părinţii lucrau mai mereu, noi eram mulţi şi doar parţial supravegheaţi, mergeam în grupuri mari, clădite ad-hoc pe interese doar de moment comune. În mare, toţi erau pentru mine în aceeaşi oală – copiii de la bloc -, dar aveam şi oareșcare preferaţi în masa comună. Unul dintre ei, Gabi, mai mare cu un an, mi-a fost o lungă perioadă companion de bănănăit pe coclaurile din satele megieșe, de mers la râu la pescuit sau la bălăceală, de explorat subsoluri şi acoperişuri, de furat trandafiri de la blocurile cu pensionari isterici şi fructe de la schitul de călugări care ne tot alergau răutăcioşi. El a fost primul meu cobai în materie de tunsori, el mă acoperea la fumat când încă o făceam pe furiș; ne făceam reciproc confesiuni şi demontam analitic întâmplările din viaţa noastră, împărtășeam impresii, trăiri, gânduri, fără a ne judeca unul pe celălalt.

Până am intrat eu în liceu, zi de zi petreceam ore bune împreună, apoi ne vedeam în week-end şi doar ocazional în cursul săptămânii. Pleacă Gabi în armată; ne scriam cam la două săptămâni, eu semnam cu nume de băiat ca nu să fie obligat să bage flotări şi alergări. Ce-a mai făcut el, ce-am mai făcut eu, ce mai face tipa pe care el o plăcea în secret, ce mai e nou pe „la bloc”, ce trupă rock am mai descoperit, ce film am mai văzut, rezumam ce-am mai citit, banalităţi cred specifice vârstei, relaţiei, vremurilor.

Eu, în anul IV de liceu; ultima mea pasiune – să învăţ morse (de la colecţiile de diverse ale copilăriei am trecut la învăţat diverse chestii inutile în adolescenţă, că timpul trebuia umplut cu activităţi facultative, nu cu lucruri impuse). Şi, cum tot era el la transmisiuni, hotărăsc să-i scriu în morse. Ce? Rezumatul lecţiei la istorie pe care tocmai mă chinuisem s-o parţial învăţ (n-am fost fan istorie vreodată); și ca să fie lucrul bine finisat, nu lăsat la stadiul de eboșă, cu un zâmbet vag sardonic am semnat pe plic cu numele real.

Trec două spătămâni, nici urmă de semn de la Gabi. Vorbesc cu sora lui. “A, la cât e de nebun ăsta (n.m. - Gabi n-avea vreo iubită atunci), n-o fi vrut să ia scrisoarea, că nici pe-a mea n-a luat-o, că zicea lumea că-s nevastă-sa și să bage flotări”. Mai trece una, nimic.

Și vin într-o zi mai pe la 6 acasă, de la școală trecusem pe la bibliotecă, apoi prin Trivale; început de vară, zăpăciripeli generate de căldura nou sosită. Pe panoul de cutii poștale - o „vedere” cu scrisul înspre privitor – poștașul nostru așa făcea când adrisantul nu era la adresa respectivă sau se mutase, ca să vadă toți de pe scară și eventual să dea de urma destinatarului. Numele meu, dar apartamentul 13 (scara avea doar 10); textul: “Un câmp întins de primăvară/Și-un cer albastru fără nori/Sunt ochii tăi fecioară/Mai sclipitori ca două stele. Cu drag din drag celei mai drage”. Semnat „Gaby” cu două punctulețe deasupra. Întorc cartea poștală – pe față, o fetiță într-un lan cu oareșce floricele.

Cam o lună nu ne-am mai scris. Și m-am lăsat și de morse.

Sirop de mentă în doi pași

La cererea cititorilor noștri – care sunt mai deștepți decât ai lor -, prezentăm astăzi minunata rețetă de sirop de mentă inventată din motiv de lipsă a uneia încercate deja de alții mai pricepuți într-ale DIY-ului bucătăresc.

1. Se trimite copilul nr. 1 din dotarea fiecăruia (dacă nu există în zonă, prințesa sau prințul consort) la tuns tufele de mentă, nediscriminatoriu, amestecând senin menta light cu cea lemon, menta ciocolată cu cea heavy. Se duc smocurile vegetale pe blatul din bucătăria de vară unde se curăță frunzele de pe tije și se pun într-un castron de culoarea coniacului. Bețele rămase se taie cu foarfeca în bucăți de 10-15 cm, în funcție de diametrul vasului în care vor fi fierte, și se pun și ele în alt castron de culoarea coniacului, dar un pic mai mic. Se ia una bucată mâță Mașa din chiuvetă și se pune cu viteza inițială v0 pe pământ, se spală chiuveta, apoi se spală tijele și se așază delicat în tuciul pentru gemuri (tijele – un smoc cu diametrul cam de 4 cm), se pun cam 3,5 l de apă, se adaugă capacul negru și se fierb la foc mic pe aragazul din bucătăria de vară vreo 20 de minute de la primul clocot. Între timp se spală şi frunzele – cam o farfurie adâncă (nu uitaţi s-o scoateţi şi de astă dată pe Maşa din chiuvetă) - şi se pun şi ele în tuci fix înainte să închidem focul. Cum deja e târziu și mâine dimineață mergem cu toții la serviciu, lăsăm recipientul cu capac cu tot pe aragaz până dimineața, când se ia recipientul și se plantează în frigider, să aibă confortul necesar până venim noi de la muncă.

2. După aglomerația cotidiană din trafic și dușul de sosire acasă, se strecoară decocto-infuzia (rămân cam 2 l) și se pune la fiert cu 1 kg de zahăr tot pe foc mic; se verifică din când în gând, dar oricum nu ajută la nimic, că tot în vreo 4 ore fierbe, chiar şi atunci când nu ne gândim să-i strângem spuma şi dă cu elan în foc. Când ne plictisim, facem o probă de control, că oricum nu-l mai lăsăm la fiert, că s-a dus răbdarea (fie se scoate sirop pe o farfuriuţă şi se pune 5 minute în frigider, fie se pune o picătură de sirop într-un pahar cu apă rece) şi după ce am pus în sticle produsul final – pe blatul din inox de lângă aragaz că aşa le place doamnelor sticle, să aibă metal sub ele când la binecuvântăm cu ceva fiebinte - vedem şi rezultatele probei cu farfuriuţa, nu de-alta, dar măcar să ştim cum a ieşit. Sticlele fiebinţi se înfaşă cu tandreţe fiecare în câte o foaie dublă de Kamikaze sau în ce mai are omul prin casă, apoi se cazează în cuvertura de catifea reiată aşezată pe gresia din locul de masă, de preferinţă într-un loc unde scade probabilitatea împiedicării de ea.

După, urmează fazele enervante cu spălat aragaz lipicios şi vraful de vase pierderi colaterale în războiul cu conservele de iarnă, timp în care medităm profund asupra întrebuinţării pe care i-o vom da noi minunii pe care tocmai am făcut-o, dar am uitat s-o gustăm.

Pentru oamenii grăbiți sau foarte eficienți, urmează varianta rezumată: se face un decoct dintr-un smoc de bețe de mentă cu lungime medie 12 cm și diametru 4 cm și 3,5 l de apă; înainte de închiderea focului se adaugă o farfurie adâncă vârfuită cu frunze de mentă – infuzia clasică; după răcire, vasul se pune la frigider până a doua zi, când se strecoară și ceaiul concentrat se pune din nou pe foc mic vreo 4 ore, cu 1 kg de zahăr (din cele 3,5 l de apă inițiale ies 2 l de ceai și la final 1 l de sirop).

P.S. De dimineaţă am gustat siropul; prima senzaţie a fost de dulce (nu dulce leşinat), apoi de foarte rece – fuu-fuu – şi mi s-a desfundat nasul. Eu zic că e de bine şi deja mă gândesc la o îngheţată de cafea cu sirop de mentă deasupra. E clar, mi-e cald deja.

L.E. Văd că postul e văzut de multe persoane, așa că dau și impresii ulterioare: siropul e super, dar cu cât trece timpul își pierde din aromă, la final de ianuarie abia se mai simte. O variantă mai bună e rețeta de sirop la rece, cu apă fiartă și răcită, zahăr și sare de lămâie. Un smoc generos de mentă, 2 l apă fiartă şi răcită, cam 1,25 kg zahăr, o linguriţă de sare de lămâie. Puse în borcan, căldură (nu în soare), 3-5 zile (până se dizolvă zahărul), amestecat o dată pe zi. Se strecoară, se pune în sticle şi se depozitează în beci.