Efectul telefonului asupra wa-ului conjugal

Țââââââârrrr.

Sun prelung, domnul meu nu răspunde; a lucrat azi-noapte, probabil doarme, dar mi se pare ciudat: până la ora asta (spre 15,00) ar fi trebuit să se trezească. Ok, îi dau mesaj. Și încă unul. (Trebuia să vină să mă ia de la serviciu.)

Mă enervează situația, nu-l sun mai des de două ori pe săptămână. Sun iarăși; insist; niciun răspuns. Ok, a lăsat telefonul la încărcat în bucătărie și nu-l aude. Totuși, vibrațiile ar fi trebuit să-l deranjeze.

Sun iarăși spre 4, îngrijorarea îmi crește progresiv și, odată cu ea, și tensiunea. Nu răspunde. Mai sun. Nimic.

Fac comandă la taxi. Drumul mi se pare interminabil, cu tot șoferul drăguț și amabil, ajung în fața porții (mașina e în curte, o văd). Poarta încuiată, cheia în broască, pe interior. Sun iarăși și din mașină telefonul domnului meu se vaită prelung.

-         Păi... și ce faceți?

-         Sar gardul.

-         Haideți să-l sar eu.

Îi arăt cu mâna, larg, cum Zăvod și Urma vin în viteză. Și, ca să fie și mai convingători, se urcă și cu labele pe gard, făcând să vibreze întregul ansamblu, cu porți cu tot.

-         Mulțumesc, mă descurc.

Cu inima strânsă și draci cât încape, îmi scot mânușile lungi din piele, apoi paltonul, îl pun pe poartă; las jos geanta nouă și bagajele conexe. Rămân îmbrăcată cu cardigan, pantaloni, cizme până la genunchi și purced la escaladarea elegantă a gardului. Mă doare vag capul. Hm, sunt vreo șase ani de cand n-am mai sărit un gard.

O mișcare, încă o mișcare, grațioase amândouă, logic – of, sper din tot sufletul să doarmă! -, gardul e ud-înghețat, cu zăpadă pe lați. O derapare controlat-elegantă, încă una, ieși, câine!, sar, o serie de mișcări Bambi style. Gata, sunt în curte.

Descui poarta. Sunt udă și mâinile-mi sunt înghețate, pantalonii îmi sunt ca brăzdați de dungi maronii, câinii mă adulmecă bucuroși, ușor nedumeriți c-am strigat la ei să pot sări de pe gard. Descui poarta. Iau bagajele, merg spre casă.

Pasul mi-e din ce în ce mai iute, inima-mi bate-n gât, intru intempestiv în casă, hol, dormitor, aprind lumina.

-         Iubita, spune-mi că ești ok!

-         Hmm?

Domnul meu, ca un prunc proaspăt trezit, se freacă la ochii cu mâinile strânse pumn.

În acel moment m-am enervat. Și i-am povestit succint prin ce-am trecut și cât de tare și de necondiționat îl admir. Dormea de mai bine de cinci ore, n-a pus ceasul să sune că oricum știa el că se trezește în maximum două ore și a uitat telefonul în mașină pentru că acolo era pus la încărcat.

De atunci e incredibil de cuminte, de atent și de amabil, acum mergem la Auchan dacă vrei, și-a sortat hârtiile care tronau de anul trecut în extindere, lasă, iubita, că aduc eu castroanele câinilor, își strânge singur jucăriile și le duce la loc, inclusiv cizmele de pe terasă, zi-mi, te rog, cum vrei să pregătesc carnea, duce rufele la spălat din proprie inițiativă, vrei să fac și piure?.

Am fost surprinsă în prima zi, din a doua chiar mi-a plăcut, acum mă distrează maxim și mă-ntreb cât îl va ține. Hmmm, cred c-aș putea să mă obișnuiesc așa...

3 x negru + 1 x albastru sidef

Seară pe amurgite, treburi terminate, lucruri așezate, timp de liniște. Domnul meu, cu o carte în față, mănâncă în locul de masă; eu, pe terasa din fața bucătăriei, la un tutun. Înainte să sară gardul în curte, Zombie își anunță, ca de obicei, sosirea; vine, îl mângâi un pic și apoi urcă pe cuptor, la locul lui, să mănânce. Imediat se aud de pe cuptor niște balaureli, că mârâituri nu le pot numi, mieunat agresiv, țipete de Zombie, scuipături, iar mieunat. - Iubita, vino te rog, porcul de Jinx iar îl bate rău pe Zombie și nu pot să urc la ei! Domnul meu deja se ridicase înainte să-l strig eu, vine repede cu o mătură (roșie) cu coadă, vrea s-o folosească, dar Zombie sare în viteză și se ascunde după mine. - Jinx, porcule, ieși, ieși am spus! Sus, în cuibul lui Zombie, una bucată mâță neagră cu un gușter mare cu spate albastru sidef, fără cap, în gură. MAȘA! Mașa noastră cea delicată și mofturoasă, Mașa cea năroadă care prinde șoareci din lizieră, îi aduce în casă, se joacă cu ei până se plictisește și apoi pleacă, lăsând prada vie să coabiteze cu noi. Mașa cea veșnic atrasă de Zombie ca un magnet, Mașa cea care ne roagă să-i prindem și ei un fluture, o vrabie, o frunză care zboară. - Mașa? Mârâind agresiv și modulat, mâțuca noastră coboară într-un salt bine articulat purtând în gură prada cea de bătăi generatoare; încearcă s-o ascundă întâi în bocancii lui R., nu, nu e bun locul, apoi în zona unde facem grătarul, nici aici nu-i bine, sub masa de lângă terasă, prea la vedere, mai ales că Hades o urmărește interesat. Niciun loc nu i se pare suficient de sigur așa că pleacă în salturi lungi, mârâind continuu, prin spatele casei. În timp ce ea tot ezită, îl iau pe Zombie, văd că ticăloasa l-a mușcat de ceafă până a dat de sânge și încerc să împac motanul cu o porție de conservă pentru pisici. În două minute, Mașa vine senină, vorbește ea acolo ceva și prostul de Zombie se trage într-o laterală și-o lasă să mănânce conserva lui de împăcare. O cert pe pupăză, o dau afară, pleacă într-o scârbă supremă, de parcă mi-ar face un mare hatâr, se îndreaptă către grădină. Prin geamul de la locul de masă o văd căutând disperată; și căutând iarăși; încă o tură; adulmecă, se uită în dreapta, se uită în stânga. În cușca lui, pe amurgite, Hades cel negru mânca tacticos un gușter albastru sidef.

Macii roz

Domnul şi stăpânul meu e un tip atipic, care ştie şi, când vrea, chiar face „treburi femeieşti”, de la crescut copii la spălat geamuri şi călcat rufe, de la făcut mâncare la curăţenie generală şi asortat materiale şi culori la haine. Însă zilele trecute m-a amuzat copios cu ştiinţa lui în materie de flori.
Eram noi pe şezlonguri, admiram pădurea, ascultam păsărelele şi descântam câte o bere. Facem inventarul la legume – ce dihănii ticăloase ne mănâncă nouă plantele, ar trebui să punem un cordon de praz lângă gard -, fructe – uite, mărul ăsta are un fruct, ziceai că n-are deloc, măi, dar chiar putem spune c-avem producţie de căpşune -, croim nişte ipotetice planuri de cursă lungă în privinţa grădinii şi ajungem la flori. Eu îi spun, printre altele:
- Ai văzut c-au înflorit macii portocalii puşi anul trecut? Ştiam că-s plante anuale, înseamnă c-au apărut din seminţe, săracii, cum de-or fi ieşit, c-am săpat acolo.
El:
- Sunt roz, nu portocalii.
Rămân fără replică. Sunt portocalii toată ziua, chiar şi pe seară, când se închid. În plus, portocaliul este una dintre culorile preferate alei lui R. în materie de tricouri, când încă nu era în trend culoarea îl vedeam prin centrul oraşului de la distanţă, că numai el ce umbla în blugi negri şi tricou portocaliu.
- Eşti sigur vorbim de aceleaşi chestii?
Se ridică domnul meu şi se duce la „macii” de care îmi povestea.
Erau bujori.
Roz.
Măcar a identificat culoarea.

Schimb confort urban pe libertate rurală (131). Troc, mâţe nebune şi copiii spun lucruri trăsnite

Ca mândri posesori de „semănătură”, adică lucernă în cazul nostru, cu care normal că n-avem ce face, oricum mai avem de anul trecut, am găsit soluţii s-o valorificăm (adică să scăpăm de ea): i-am oferit-o, contra muncă fizică ulterioară prestată la noi în curte&grădină, lui Doru săpătorul. Troc, ca-n vremea dacilor, că e mai rentabil decât vânzare-cumpărare. Aşa că Doru a venit cu fratele lui, călare pe biciclete, şi cu două coase agăţate ager de periculos pe ghidoane. Au intrat prin curte, că poarta de la grădină era încuiată, în viteză şi cu inimile exilate în gât, sub stricta supraveghere mârâindă a celor doi câini lupi ai noştri şi cu ochii după dihania mică, neagră, ubicuă şi explicit agresivă. Au purces băieţii la cosit (taie „pala” în sens, fă rânduri, opreşte-te, ascute coasa apoi ia-o de la capăt) şi, când cosiseră cam o treime, a sosit nevasta lui Doru cu fiica lor cea mică. După ele, hărnicuţ şi hotărât să nu se întoarcă singur acasă, Pufi, tentativa lor de teckel, că are o urmă de infuzie de rasă. Ele au intrat pe poarta de la grădină şi numai când mi-am imaginat, pentru o clipă, cât de elegant sare Castor gardurile când are el chef şi cum ar face să vadă câine străin pe teritoriul personal m-am opus brusc şi ferm ca Pufi să intre cu cele două stăpâne, lăsând bietul teckel în plânsete de cealaltă parte a gardului. L-am uşuit pe Hades – a acceptat cam plin de ciudă, dar n-a avut de ales –, însă a venit vajnicul apărător Jinx, cu care degeaba te cerţi. S-a înfoiat tot, s-a făcut omegă, a început să patruleze pe gard, a scuipat de vreo două ori şi apoi s-a aşezat la pândă apărătoare de teritoriu. Când Pufi a încercat să bage boticul pe sub poartă, a sărit mâţa neagră nebună şi l-a zgâriat zdravăn, de-a fugit plângând bietul căţel şi nici că s-a mai apropiat de poartă; dar nici n-a plecat, ceea ce l-a făcut pe Jinx să vrea să îndepărteze mai mult duşmanul, încercând să sară gardul în acest scop. L-a prins la momentul optim Miruna şi l-a închis în casă.
Nevasta lui Doru (Crenguţa) venise cu obiectiv clar – înşirat şi aerat lucerna, ca să se usuce repede. Femeie aplicată, rapidă şi foarte eficientă, mi s-a părut interesant să-i urmăresc graţia, mişcările, ritmul. Denisa – o dulceaţă de aproape şase ani, inocentă, bucălată şi cu ochii albaştri – e delicioasă. Nu-i tace guriţa o clipă, foloseşte expresii de la sora ei mai mare (11 ani), nu pe toate când şi unde trebuie („sau cam aşa ceva”), e genul care spune tot din casă şi mai e şi tare mândră de conversaţia pe care o poartă cu „un om mare”. Aşa am aflat că în viziunea ei animalele care-i plac se numesc fie Andrei, fie Andreea sau, treacă de la ea, Mirela, că mamaiele ei o iubesc şi nu-s mamele nimănui, nici ale lui mami, nici ale lui tati, sunt doar mamaiele ei, că a făcut la grădi un film - adică le-a pus diapozitive -, că prietena ei are două nume, şi Pati şi Patricia, dar ea îi zice Pati, că-i mai frumos aşa, şi surioara ei are tot două nume, Cătă şi Cătălina. Denisa mai are şi o pisică însărcinată cu pui, pe care deja i-a fătat şi acuşi-acuşi le dau ochii, două căpriţe pe care le cheamă – evident – Andreea şi alte multe minunăţii de care e tare mândră. Am stat cu drag de vorba cu ea, cu toate că aveam destule de făcut, am provocat-o întrebând-o despre lucruri de care n-avea habar, dar era categoric de acord cu mine. Miruna era pentru ea „tălică”, eu – „dumneavoastră”, ne-a amuzat tare diferenţierea instinctuală pe care o făcea (părinţilor ei le spune „tălică”, nu „tu”), am stat amândouă cu dulceaţa, ne-a fost drag dar, la final, eram năucite de-atâta vorbă a fetiţei. Şi m-am foarte bucurat gândindu-mă că mi-am făcut copii la fix, că acum zău de-aş mai avea răbdare cu unul. Au şi copiii vremea lor.

Schimb confort urban pe libertate rurală (85). Şi căsuţele de turtă dulce se mănâncă, nu-i aşa?

De Crăciun am primit de peste mări şi ţări o cutie în care se afla o căsuţă de turtă dulce. Înăuntru - piese care trebuiau montate şi ornamente din glazură şi jeleu – om de zăpadă, Moş Crăciun, brăduţ -, iar pe interiorul ei – o schiţă de asamblare, cu locurile unde trebuiau înfipte scobitori pentru fixare. Avea şi mai multe chestii scrise în spaniolă dar, cum o imagine face cât o mie de cuvinte, schiţa e baza.
În ajun, pe la 10 seara, le apucă pe fetele noastre montatul căsuţei, pe masa din locul de masă. Răzvan s-a retras discret în dormitorul conjugal, eu le pregăteam câinilor mâncarea pentru a doua zi, fetele chicoteau amuzându-se fantastic cu turta dulce. Identifică piesele, le pun, rând pe rând, pe poziţie şi încep operaţiunea scobitoriada. Ba una nu stă, ba marginile turtei sunt prea dure, ba alta nu intră. Hărnicuţe şi perseverente, reuşesc să asambleze căsuţa. Apoi iau foarfeca şi încep să taie când una, când alta scobitorile. Care scobitori, nărăvaşe, se transformă în proiectile, pe masă, în păr, pe jos, se înfig în haine. Fetele închid ochii, se feresc, râd, îşi cedează foarfeca reciproc, se distrează copios, mai gustă câte un jeleu-decor.
- Mami, dar n-avem frişcă! Trebuie să punem ornamentele şi să facem zăpadă.
- Cumpărăm mâine frişcă la tub.
De Crăciun mergeam la masa de prânz la bunici şi ştiam că vom găsi un magazin deschis.
Strâng fetele ambalajele, mai mănâncă vreo două-trei jeleuri, plantează strategic căsuţa pe un colţ de masă şi mai aranjează frontul de montare.
Eram în faţa bucătăriei când apare, cu un zâmbet ghiduş, Ana.
- Mami, ştii că avea şi instrucţiuni, nu?
- …
- Da, şi acolo scria că dacă turta dulce are marginile prea dure şi nu se înfig scobitorile trebuie să tai din margini şi apoi trebuie băgate bucăţile la cuptor, cu un vas cu apă dedesubt ca să se înmoaie.
- Dar voi n-aţi citit instrucţiunile?
- Ba da, acum. Şi zice că scobitorile nu se înfig adânc; se ornează căsuţa cu frişcă şi albuş bătut şi se pune apoi la frigider câteva ore să se întărească.
- Cumpărăm mâine frişcă.
- Da, dar după ce se întăreşte frişca scobitorile ar fi trebuit scoase…
Evident că ne-am amuzat copios şi la simpla imagine a recuperării scobitorilor din turta dulce.
A doua zi am cumpărat frişcă, am venit acasă şi s-a purces la ornarea căsuţei. Doar cu frişcă, fără albuş de ou bătut, că dacă tot nu se respectaseră instrucţiunile… Iar râsete, mai ales că de astă dată participa şi domnul meu la operaţiune, mai un jeleu gustat, mai „io nu pun globurile astea că iese sorcovă”, mai „nu pune bradul pe coş, acolo trebuie pus moşul”. Operaţiunea se executa în bibliotecă, unde era cald şi bine, şi frişca se prelingea veridic, caldă, precum zăpada de-afară, unde erau grade bune pe plus.
De atunci căsuţa tronează pe jumătate din raftul de jos al frigiderului. Nu mai are jeleuri, brad, coş şi ceva decoruri, dar ocupă acelaşi spaţiu.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (16). Apendicita

A urmat operaţia de apendicită, la 10 ani. 22 decembrie, vacanţă şcolară, iarnă, mirosea a „sărbători fericite” peste tot. Vorbesc cu Ana la telefon pe la 11 am:
- Ce face Miruna?
- Doarme.
- Doarme???
- Da, a plâns până a adormit, c-o durea burta.
Dimineaţa o lăsasem dormind. Plec în trombă – când Miruna plângea clar nu era de glumă -, mergem la medicul de familie, ne trimite la urgenţe-chirurgie.
Medicul de-acolo vrea s-o interneze ca să o opereze „zilele următoare”, eu îi spun că trebuie să mergem acasă să facem un duş şi să ne luăm jucăriile necesare, el comentează, dar plecăm şi ne întoarcem peste vreo două ore. Nu se aştepta să mai venim, că „de sărbători oamenii nu-şi aduc copiii la spital”. Analize, perfuzii, antibiotice. Ce-am văzut în acele zile la spital… Copii aduşi cu septicemie, în comă, cu peritonite – pentru că părinţii şi-au spus „lasă că-i trece c-un algocalmin şi mergem după sărbători, că şi-aşa nu le face nimeni nimic acolo în perioada asta”.
Pe 24 decembrie dimineaţa, acelaşi medic îmi face o propunere:
- E copil, trebuie să stea lângă brad. Mergeţi acasă, aveţi mare grijă de ea şi ne vedem pe 27 dimineaţa dacă nu se plânge de dureri până atunci.
A venit Moş Crăciun, au fost colindători, Miruna a ţinut cu stricteţe regimul recomandat, dar pe 26 decembrie, la primul „mă doare”, am fost la spital cu brad împodobit cu tot. De Crăciun fusese acasă şi pentru mine era o mare bucurie că i-am putut oferi asta.
Iar perfuzii, iar antibiotice să scadă numărul de leucocite, pe 29 decembrie pe la 11 – operaţia. La 13,30 stătea turceşte în pat şi spunea:
- Fi-mi-ar scârbă, în viaţa vieţilor mele nu mai fac operaţie de apendicită!
- Stai liniştită că n-ai decât un apendice, n-ai cum să mai faci o altă operaţie!
La 17,00 se spăla pe dinţi, seara ne plimbam prin reanimare, pe 31 am mers acasă. Pe 3 ianuarie iar la spital, fire scoase şi în două săptămâni era la şcoală. Ca să nu mai alerge ca bezmetica, să nu se mai urce cine ştie pe unde, i-am spus că timp de un an riscă, făcând efort, să se-aleagă cu o ocluzie intestinală (îi povestisem cu ceva vreme înainte ce înseamnă şi tare scârbă îi fusese). După vreo cinci ani:
- N-am vrut să (…ceva, nu mai ştiu ce) ca să nu fac ocluzie.
- Nu făceai, ţi-am zis eu aşa ca să te mai potoleşti.
- Adică m-ai făcut UN AN să stau ca o babă, fără să fie nevoie???...

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (15). Atipicele boli ale copilăriei

N-a fost un copil bolnăvicios Miruna. Nici clasicul roşu-n-gât nu l-a făcut, bolile copilăriei (rubeolă, rujeolă, varicelă) le-a făcut în regim „repede înainte”, de-am avut noroc să-i observ erupţiile. Din când în când mai agăţa câte o laringită şi, după ce c-avea ea vocea gravă, glasul îi suna ca al unei răţuşte. Noi ne amuzam, ea se supăra…
Însă am ajuns cu ea la spital de mai multe ori. Prima dată – pe la vreo 2 săptămâni, ca să vedem de ce plânge (şi-am aflat că e un copil cu o hiperactivitate kinetică), apoi la un an şi-un strop, când aproape că şi-a retezat un deget cu… caloriferul electric. Caloriferul era pus ager la marginea unei servante, nu-l mai foloseam decât seara. Era mare şi greu, în nici un caz nu mi-aş fi închipuit că-l poate mişca. Ei, a putut, mai mult, şi l-a trântit pe degetul respectiv. Operaţiune derulată în mai puţin de un minut. I-am înfăşurat mâna într-un prosop, am pus pe ea o broboadă din lână (moştenire de familie), am luat-o în braţe şi în 10 minute, cu taxiul, eram la spitalul de pediatrie. Medicul m-a lăudat pentru promptitudine, i-a dezinfectat rana, i-a făcut o injecţie, a pansat-o şi în următoarea săptămână am fost cu ea zilnic la spital, dar a scăpat de cusut. Degetul s-a vindecat frumos, fără cicatrice, şi alte complicaţii n-a avut. Am avut în schimb eu, că plecasem în tricou, vestă, papuci – aşa eram în casă - iar afară era zăpadă.
Altă dată constat, când o pieptănam, că-i cad smocuri mari de păr. Pe scalp – nicio iritare. Mergem la dermatolog: o zoonoză. De unde? De la băgatul capului în găurile de aerisire de sub bloc, în căutarea pisicilor. S-a rezolvat cu aplicat de soluţii şi creme vreo trei săptămâni. Apoi a agăţat un virus pentru negi, dar a fost tare cuminţică la cauterizări.
Pe la vreo 8 ani, sare fata mea de la vreo doi metri înălţime pe o scândură şi se propteşte într-un cui. Avea pantofi sport Training, cu talpă zdravănă, că altfel cred că i-ar fi trecut complet prin talpă. Efecte – trei săptămâni a stat cu piciorul pansat şi nu a avut voie să calce pe el.
Apoi face o mândră alergie care se manifesta ca purpura trombocitară (numai ideea de risc de hemoragie cerebrală… iacs). Investigaţii la greu, zile în şir pe la spital, analize. Din fericire e doar o alergie (a păstrat-o fata!) la nu se ştie ce, dar ştim cum se scapă repede de ea.
Evident că de fiecare dată am ajuns numai la urgenţe şi de preferinţă în week-end, iar oamenii începuseră s-o cunoască pe-acolo. Frumos a fost când a recunoscut-o un medic; cum a văzut-o, a întrebat-o:
- Ce faci, Miruna, ţi-era dor de noi?
Era a treia gardă în care-i venea Miruna.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (14). Negociere pe-nălţime

Primăvară caldă, cam 5 pm. În faţa scării, un pom se înclina primejdios. Din el, se auzea un „cântec”, cum numai copiii de 4 ani pot să răcnească:
„…Că ţi-au ieşit vorbe multe/Las’ să-mi iasă că nu-mi pasă/M-a făcut mama frumoassssăăăăăă”…
Pomul era un zarzăr tânăr, dar înalt, nu putea suporta greutatea unui copil de 10 ani şi, cum Miruna era maimuţică la căţărare, băieţii mai mari o asistau la culesul zarzărelor pe care fata mea le strângea în tricou şi apoi le mâncau la comun. Cântecul era o achiziţie nouă, de la cămin.
Pe la 5 ani ai pupezei am negociat înălţimea până la care are voie să se urce în pom:
- Miruna, dacă vezi în casă la domnul Marinescu eşti prea sus!
- Bine, mami!
Şi nu urca mai sus de etajul I, dl Marinescu stând la II şi având un mândru cireş în faţa geamului.
Într-o zi, vecinul nostru de palier (de la etajul I), îmi spune:
- Era Miruna în cireş, jos erau vreo cinci-şase hăndrălăi, m-am luat de ei! Când am văzut-o, am amuţit. Apoi i-am spus să se dea jos, c-o să cadă.
- Cât de sus era?
- Mai sus un pic de geamul meu.
- Are voie până acolo.
- Daaaa? Aşa mi-a zis şi ea, dar n-am crezut-o. Nu ţi-e frică să nu cadă?
- Mor de frică! Dar dacă-i interzic e mai rău, aşa c-am negociat. A urcat mai sus?
- Nu, le-a şi zis băieţilor că n-are voie.
Deja Miruna crescuse şi nu se mai putea urca în zarzăr. Dar erau în preajmă destui nuci, cireşi, meri, garduri…

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (13). Sensibilitate

Era o dulce Minunica noastră, cu trăirile ei intense, de-o emotivitate incredibilă, dacă era s-o judeci după duritatea de băiat de cartier afişată.
* Mergem la teatrul de păpuşi, Capra cu trei iezi. În sală, cam jumătate adulţi, majoritatea ţinând copiii în braţe. Pe culoare, tot adulţi, stând pe jos. Copiii când îşi ţineau respiraţia în funcţie de acţiunea poveştii, când întrebau, cu vocea evident tare (până pe la 5 ani n-au decât varianta „sonor maxim”) câte ceva.
Vine lupul la uşă. Miruna ţâşneşte din braţele mele, se apropie de scenă şi, cu glas foarte hotărât îi spune iedului:
- Nu te du!
Iedul se duce, Miruna, cu vocea din ce în ce mai caldă:
- Nu te du… Nu te duuu… Nu te duuuuuu…
Când am luat-o de-acolo avea obrajii plini de lacrimi.
* Vine într-o zi cu un pui de pisică plin de motorină. O amărăciune de pisoi, cam de 3 săptămâni.
- Mami, ţi l-am adus să-l speli să-l ţinem la noi în casă!
Aveam cockeriţa, pe Hadria, care normal că nu tolera niciun alt animal în spaţiul ei şi deja îşi începuse „numărul” de comentarii.
Iau pisoiul, îl umplu de pudră de talc, scot grosul motorinei şi apoi îl spăl, gândind că a doua zi îi găsesc eu un cămin.
Era noiembrie, deja era întuneric, Hadria se ambala din ce în ce mai tare. Îi explic Mirunei din ce motiv un câine nu acceptă o pisică în teritoriul lui şi ea e de acord să dăm mâine pisoiul altcuiva.
Pe la nouă seara, Hadria începe să urle. Nu puteam duce animăluţul afară, era încă reavăn, temperatura bătea către 0 grade; din fericire aveam vecini iubitori de animale şi am dus puiul unuia dintre ei (cred că şi acum mai are pisoiul). Când m-am întors, Miruna îi explica Hadriei:
- Io n-am vrut să greşesc faţă de tine, dar era mic şi murea altfel. Ce, dacă-l lăsai aici până mâine tu mureai?
* Cununia civilă a fratelui domnului meu. Miruna, vreo 5 ani. Vine momentul „Da”-ului, un zumzet între cei din sală şi-un suspin.
- Miruna, ce s-a-ntâmplat?
- Nimic, mami…
- De ce plângi, pui? Te doare ceva?
- Nu, da’ aşa-mi vine.
- De la ce, mami?
- De la Mircea.
Puiul meu avea lacrimile înnodate în bărbie: simţise bucuria, emoţiile din sală şi era copleşit. A început să râdă numai după ce Mircea a luat-o, amuzat, în braţe.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (12). Toleranţă

Mereu am recunoscut că dacă Miruna era primul copil altul nu mai făceam şi tot mereu am spus că, per total, am doi copii de-o cuminţenie medie: Ana, foarte cuminte şi perseverentă, Miruna – compensatoriu. Adăugând la acestea faptul că fizic sunt diferite – Ana şatenă deschis cu ochii gri-oţel, Miruna, castaniul clasic cu ochi căprui – şi temperamentele le diferă radical, pot spune că mereu am avut o casă „colorată”, uneori prea colorată.
Miruna zilnic o pocnea pe Ana.
- Ana mami, de ce-o laşi să dea în tine?
- Las-o, mami, că e mică şi nu ştie ce face…
Asta până se umplea paharul, la două-trei luni, când toleranta Ana îi trăgea un toc de bătaie soră-sii de era pupăza cuminte chiar şi două zile.
Venea cineva în vizită şi-i dădea Anei o ciocolată. Copila mulţumea frumos, aştepta puţin, să vadă dacă-i dă şi Mirunei una, apoi îşi lua surioara şi plecau să se delecteze cu alimentul oricum interzis. Dacă musafirul îi dădea Mirunei ciocolata, ea i-o dădea Anei şi… aştepta încă una. Dacă nu venea, o auzeai, cu o voce gravă:
- Hai, Ana!
Din acel moment, persoana îşi pierdea complet importanţa.
- Mami, dar a fost o ciocolată mare!
- Şi ce dacă, noi suntem doi copii!
- Şi dacă vă aducea două mici era mai bine?
- Da, că înseamnă că s-a gândit la amândouă!

Din perlele Mirunei*

# Miruna deschide larg frigiderul şi se uită, se uită, se uită.
- Mirună, aia nu e panoramă s-o admiri. Ia ce-ţi trebuie şi închide uşa.
- (indignată şi cu un aer imperinento-scârbit) Nu e lapte!
- Da, şi? Laptele nu creşte în frigider!
- Dar nici ţigările nu cresc pe frigider.

# După ce i s-a făcut morală pentru obrăznicie, Miruna:
- Dacă, parcă nu ştiu eu că în casa asta eu sunt ca negrii şi Ana ca albii! (acuza adusă nouă era, în cazul dat, de politică de apartheid).

# - Miruna, eşti urâtă!
- ...
- Tu mă auzi? Eşti urâtă!
- ...
- Eşti urâtă ca maică-ta!
- ...
- Mami e urâtă?
- Nu, mami e la servici!

# - Îţi plac ghetele mele, buni? Sunt noi, au fost a lu’ Anei!

* Miruna avea 3 ani.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (11). Are mama două fete

Ana de la început a fost o minune de copil: cu zâmbetul pe buze mai mereu şi tonică, fără pretenţii exagerate, cuminţică şi ascultătoare când i se explicau cerinţele, înţeleaptă de fel. Ea era pedepsită de cele mai multe ori pentru c-o asculta pe soră-sa, altfel i-am fi putut trece cu vederea rarele greşeli. Perseverentă, responsabilă şi cu spirit justiţiar, de mică a avut tendinţa să corecteze oamenii, atât în vorbe, cât şi în fapte. Ea era mama răniţilor, ea avea grijă de copiii mai mici şi… se lăsa exploatată de Miruna din greu. Nu făcea parte din nici un grup, dar era acceptată în toate.
Miruna era drăguţă şi serviabilă, ca un spiriduş radiografia rapid orice situaţie şi găsea soluţii instantaneu. Spontană în verb şi faptă, lider informal şi inconstant, energică, flexibilă şi plină de mobilitate, a făcut parte dintr-o „gaşcă” de băieţi (era singura fată) până prin ultimul an de gimnaziu, grup în care Ana era tolerată în rarele ocazii în care se apropia de ei din unicul motiv că era sora Mirunei.
Vin într-o zi de la serviciu şi mă opreşte o vecină de la o scară alăturată, care locuia la parter.
- M-a supărat rău fiica dvs. cea mare săptămâna trecută!
- Cea mică.
- Nu, cea mare, Ana, Miruna încerca s-o potolească.
- Ana?
- Da, aşa m-a înfruntat că mi s-a făcut ruşine şi-am intrat în casă.
Respectiva doamnă avea un soţ cu probleme psihice care recidivau periodic. Omul era inofensiv, dar avea nevoie de somn şi, implicit, de linişte. Când fetele erau mici, era o plăcere pentru ele să-l ajute să planteze beţe uscate, să le ude, să ţină cu o sfoară „câinii lui ciobăneşti” – două căţeluşe agăţate de la conteiner -, să caute nu ştiu ce comoară îngropată în faţa blocului. În acel moment crescuseră suficient ca să-şi dea seama că omul nu este întru totul normal, însă li se părea pitoresc.
Vreo zece proaspăt şcolari la scară, îl ajutau pe domn să… ceva. Vine doamna, îl ia în casă şi după câteva minute începe să-i certe pe copii că fac gălăgie. N-ar fi fost o problemă dacă ar fi făcut-o „la comun”, dar ea s-a referit aplicat la Miruna (nu că n-ar fi avut motive de obicei), care în momentul respectiv era ocupată şi, din acest motiv, liniştită. Pupăza îi serveşte ceva gen „vorbiţi prostii”, că de, e fată bine crescută şi foloseşte pluralul de politeţe, tanti se înfurie şi, greşeala greşelilor, îi spune că n-au ştiut părinţii s-o educe. Fază la care Ana explodează şi-i povesteşte că ar fi bine să înveţe să vorbească POLITICOS; pentru că e spaţiu comun, că nu-i oră de linişte şi n-are dreptul să facă judecăţi de valoare vizavi de educaţia unor copii, că fiecare trebuie să-şi ţină problemele în apartamentul lui sau să se mute la casă dacă nu poate.
Când îmi spune doamna, oscilez între două stări: „Face confuzie, era vorba de Miruna” şi „Ana mea? Nu se poate!”.
Ajung acasă, le întreb pe fete, îmi confirmă.
Ana! Ana mea! Nu puteam să cred!
- Ana pui, zi-mi şi mie ce te-a făcut să reacţionezi aşa.
- Păi mami, ea mereu ne ceartă fără motiv şi mereu se ia de Miruna!
- Şi n-are motiv?
- Acum n-avea!
- Şi trebuia să-i vorbeşti urât?! Nu era mai bine să-mi spui mie?
- Da, şi să ne lase în pace numai când eşti tu de faţă! Nici nu i-am vorbit urât, ci frumos şi de-atunci nu s-a mai luat de noi.
Ce-a făcut Miruna în timpul conflictului şi al discuţiei? A încercat s-o pondereze pe Ana şi a apărat-o. Regula oricum era să se apere una pe cealaltă orice s-ar întâmpla, altfel apăreau sancţiuni, dar atunci a fost prima dată când s-au schimbat rolurile: poliţistul rău a devenit poliţistul bun şi viceversa.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (10). „Ia-mă nene” în bazinul olimpic

Faza cu „baba nebună" ne-a edificat: îi trebuie copilei noastre pe timp de iarnă activitate fizică de preferinţă structurată, cu ceva disciplină. Până atunci fuseseră de ajuns turele de alergare în jurul blocului, dar nu mai ţinea. Cum procedam: vedeam că are copilul nostru energie în exces, de obicei când ploua, o puneam să-şi ia treningul de fâş impermeabil şi cizmuliţele de cauciuc şi la cuvântul magic „bagă!” alerga foarte satisfăcută în jurul blocului. Când ajungea în dreptul nostru, o întrebam: „Mai bagi?”. „Da!”. Şi tot aşa până obosea.

Bun, şi ce facem acum? O dăm la ceva sportiv. Unde? Nimeni nu primeşte copii sub 5 ani! Balet? Miruna? No way!

După încercări nenumărate, un antrenor de înot acceptă să ne primească beleaua la el în grupa de preşcolari, cu condiţia ca unul dintre părinţi să fie continuu în preajmă, eventual să intre cu ea în bazin. De Ana nici nu s-a pus problema, ea a fost acceptata necondiţionat, în afara faptului că avea mai mulţi ani, mai era şi un copil ascultător.

Le ducem pe fete la bazinul olimpic de trei ori pe săptămână, n-a fost prea uşor ca timp, a trebuit să facem nişte inginerii, dar per total era linişte în casă şi asta e de bine. Fetele se amuzau tare, mâncau pe rupte, de-a crezut tanti de la pâine că avem musafiri, adunatul papucilor din bazin era ritualic deja şi se făcea într-un clincheţit continuu. Până în primăvară am domnit-o.

Şi vine antrenorul cu o propunere: s-o dăm pe Ana la grupa de performanţă.

- Credeţi dvs. că e făcută pentru asta?

- Performanţa e 10% talent şi 90% muncă. Şi Ana e disciplinată, muncitoare, nu e sensibilă la boli…

- Şi Miruna?

- Miruna are talent, dar e bună şi să-i întărâte pe alţii să nu facă ce li se cere.

Ce noutate îmi spunea el! La începuturile aventurii înot îi povestisem că nu-i bine s-o caute în coarne, s-o ia în braţe, că i se va urca în cap. Tipul m-a privit circumspect (ceva la modul muiere nebună habar n-ai ce dascăl mi-s eu) şi şi-a văzut de-ale lui. Când grupa deja învăţase cât de cât să înoate, se practica „o lungime de bazin, dus-întors” (evident cel de copii, care e ca o cada mai mare). Miruna înota agale până la jumătate şi aştepta să se întoarcă vreo victimă a persuasiunii, de al cărei gât să se agaţe şi ea pentru drumul de întors. Un „ia-mă nene” dar nu pe şosea, ci în bazin. Fapt care îi conserva energia pentru sărit în/din/pe pat, fotolii, dulapuri şi alte chestii pe care le mai are omul prin casă. Of, nu mai vine vremea bună odată, că nici cu înotul nu mai ţine!

Vremea bună n-a venit prea curând, dar a găsit Răzvan o soluţie: a adus de la părinţii lui bara de tracţiuni, cu ajutorul căreia în adolescenţă făcea el bicepşi şi tricepşi şi alţi epşi. A montat-o şi când copilul avea exces de energie se lua una bucată plod din dotare şi se planta pe bară. După tumbe, balansări, pseudo-tracţiuni şi ce mai făcea Miruna pe-acolo până obosea, ne striga s-o luăm, că era prea sus pentru ea ca să sară. A folosit din când în când bara până a intrat în liceu.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (9). Turnir hibernal şi-o „babă nebună”

Vin de la redacţie într-o după-amiază pe la 5, obosită crunt după ce în ultima săptămână dormisem cam patru ore din 24, imaginaţia mea nu mai putea cuprinde decât întuneric-pat-somn-aruncat deşteptător pe fereastră. Era domnul meu acasă, fetele erau pe mâini bune, deci… somn de voie.

Ajung în capătul blocului şi trei puşti frumoşi şi isteţi (că mulţi nu-s nici, nici) din zonă mă agaţă:

- Tantiii, să vedeţi ce-a făcut Miruna…

Am simţit că (iar) îmi pică cerul în cap.

- Ce-a făcut?

- A înjurat-o pe tanti X şi i-a zis tâmpită, dar ea avea dreptate.

După ce pun o mie de întrebări ajutătoare, aflu ce se întâmplase.

Era jumătatea lunii ianuarie, Miruna avea trei ani şi un strop. În toamna precedentă, mă întrebase puiul meu de ce un pomişor n-are frunze. I-am spus cu multe ocolişuri că a murit. N-a fost nicio catastrofă.

După Revelion, oamenii au scos din casă brazii, iar băieţii de 8-12 ani au început turnirele. Vă amintiţi? Unul pe umerii altuia, două echipe, duel. Cum Miruna era mică, evident că nimeni n-o băga în seamă şi şi-a găsit singură o creangă, a curăţat-o şi se duela cu pomişorul mort. De la scara alăturată, o tanti (care, între noi fie vorba, îmi mâncase şi mie sufletul în copilărie), iese pe geam şi începe:

- Nesimţito, nu ţi-e ruşine, ce faci acolo?

- Mă bat cu copacul, că e mort.

Tanti n-avea timp de auzit.

- Aaaa, eşti şi obraznică, aşa te învaţă pe tine părinţii acasă?

- Numai un om tâmpit crede că părinţii îi învaţă prostii pe copii.

Cucoana evident că explodează în jigniri, înfuriată peste poate şi de faptul că Miruna se duela în continuare, păstrându-şi ritmul constant. O ameninţă că o să coboare ea şi… şi…

Şi Miruna conchide:

- Dă-te-n p…da mătii, că nu e blocul tău.

Ajung la scară. În faţă – cucoana, înfoiată ca un curcan. Din politeţe o ascult vreo trei minute - evident, ea avea o variantă mult diferită de ce-mi spuseseră băieţii, îi promit că voi lua măsuri şi urc în casă, gândindu-mă vinovată ce pedeapsă ar fi luat Miruna dacă aflam întâi varianta madamei.

Fetele, circumspecte. Răzvan, la fel. Simţise el că s-a întâmplat ceva de l-au luat odraslele pe sus în casă când de obicei trebuia el să tragă de ele, dar nu ştia încotro să se îndrepte şi asta genera tensiune între ei. Mă duc la Miruna.

- Ia zi, Mulinuţă, ce-ai mai făcut azi?

Miruna brusc devine senină:

- Am înjurat o babă nebună.

Cu mare greutate mi-am strunit zâmbetul. Şi a început puiul meu să povestească. Varianta ei – cumplit de apropiată de cea a băieţilor, la ani-lumină de cea a madamei. Bun, are copilul dreptate, însă îi fac o pledoarie pentru respectul vârstei care înseamnă şi experienţă etc.

- Da’ de ce să vorbesc altfel cu adulţii decât cu copii?

- Mamă, ăsta înseamnă respect.

- Da dacă nu merită respect de ce?

- Păi… e în vârstă, e bolnavă…

- Bolnavii să se ducă la spital nu să enerveze copiii oamenilor!

Şi am luat măsuri: am picat la pace cu Miruna, mai bine spus la compromis - pentru că o rog eu nu se mai ceartă cu adulţii, dacă o supără cineva vine şi-mi spune mie. Ufffff…

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (8). Locuri secrete, apă magică, chiştoace şi înjurături

Mică fiind, Miruna avea câteva „cufere” în care ascundea obiecte pe care nu avea voie să le folosească fie deloc, fie fără asistenţă. Obiectele erau: creioane, brichete, jucării ce puteau fi înghiţite, pungi etc., iar cuferele secrete: guriţa ei, videoplayerul, wc-ul, gura de aerisire şi gaura de sub cadă din baie. În mod normal faptele decurgeau astfel: vedea fata noastră ceva care o ispitea. Lua telecomanda de la tv şi ne-o dădea spăşită, timp în care subtiliza ispitele. Dacă obiectul avea dimensiuni mici, imediat îl băga în gură. Dacă nu, mergea la cel mai apropiat „cufăr” şi-l vâra acolo. Am schimbat nenumărate capete de redare-înregistrare la video. De fiecare dată, acolo găseam de la creioane la cozonac, de la hârtii (facturi neplătite, bancnote etc.) şi jucării la mâncare de câini.

Wc-ul din baie era inutilizabil în scopul pentru care fusese construit: acolo era „izvorul” dătător de apă pentru aranjat freza. Se făcea fata mea frumoasă cu apa magică, apoi spăla tot acolo purceluşii din plastic de la un joc, ferma animalelor. Uneori şi batiste, căciuliţe, ciorapi erau „purificate” în aceeaşi apă magică. Tare încântată era să se urce pe scăunel să apese ea pe butonul de la bazin. Noroc că apartamentul avea şi wc de serviciu.

A renunţat la oliţă o dată cu Ana; ce conta că Ana era cu un cap mai înaltă, era şi Miruna mare cu ocazia asta! Numai că avea nevoie de scăunel să ajungă pe colacul wc-ului. Şi cum n-avea stare deloc, frecvent auzeam „mammmiiii”, „taaaatiiii”. Iar a căzut fata noastră în wc… Îi rămâneau capul, antebraţele şi gambele afară doar. Răzvan i-a spus că într-o zi că n-o s-o mai ridice, ci o să tragă apa. De-atunci fata noastră stătea cuminte.

A avut multe hobbyuri Miruna. Unul dintre ele - strângea mormoloci şi vaca-domnului (gândăceii roşu cu negru care apar primii, în şiruri, când dă primăvara), îi punea în buzunare unde, evident, nu stăteau. Ieşeau ca nişte piei roşii, unul după altul, şi navigau pe braţele, coapsele, gâtul Mirunei. Ea se supăra, îi certa în limba ei şi-i băga la loc în buzunar.

Colecţiona şi chiştoace, împreună cu un băiat din vecini, mai mare ca ea cu doi ani. În aceeaşi perioadă, învaţă Miruna să înjure. Oricât ar fi de puritani unii trebuie să recunoască: atunci când dai cu elan, cu degetele de la picioare eventual, într-un toc de uşă inevitabil îţi scapă printre buze ceva neortodox. La cămin, copiii fac schimburi de experienţă în materie de cuvinte de care „n-ai voie să spui, că nu-i frumos”.

Locuiam la primul etaj. Vară, cald, geam deschis, fetele – afară, la joacă, Ana cu nişte băieţi - la „raţele şi vânătorii”, Miruna cu puştiul colecţionar de mucuri de ţigară bântuiau în zonă. Aud un ferm „dă-te în p…a mătii!” Numai că în cazul dat cuvântul neexistent în DEX are patru litere şi n-are nicio legătură cu sexul feminin, au contraire. N-am putut să-mi stăpânesc hohotul, cu toate că eram antrenată zilnic cu minunile de spuse ale Mirunei, pe care nu trebuia să le încurajez prin râs. Puştiul, indignat:

- Nu aşa se zice, ci aşa …”, şi-i spune Mirunei varianta clasică.

- Dacă io aşa veau aşa se zice!

Principiu pe care a mers Miruna ani de zile, până la şcoală spunând calilofer, zacăr, focătărie (cofetărie)…

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (7). Paşte şi Crăciun

Şi-acum, Răzvan îmi spune uneori că eu sunt „artizanul” năzdrăvanei Miruna: am vrut-o băiat şi i-am dat din ADN-ul meu părţi neindicate. Nu-i el de vină că nu i-a dat cromozom Y, ci eu, c-am vrut-o băiat! La noi nu se practică „fiică-ta” când copilul a călcat pe bec şi „fie-mea” când are cine ştie ce realizări. Când Răzvan spune „fiică-ta” e vorba de Miruna, iar de zice „fie-mea” e despre Ana. Exprimarea nu are niciun fel de conotaţii, nici pe plus, nici pe minus. E pur şi simplu.
Miruna, 3 ani şi ceva, înainte cu vreo trei săptămâni de Paşte. Nu accepta deloc ideea de rochiţă şi am început tactica diversionistă: am lăsat-o pe ea să hotărască ce rochiţă îşi alege din cele trei pe care i le-am prezentat.
Zi de Paşte. Ne îmbrăcăm noi să mergem la masă la bunici. Miruna s-a trezit sucită, nimic nu-i intră în voie. Şi-o aud:
- Io îmi iau bugii şi cămaşa cu căiuţi.
Blugi? Cămaşă cu căluţi? Pentru ce mi-am mâncat eu atâta amar de vreme?
- Îţi iei rochiţa, mami, nu putem s-o purtăm mereu, numai acum…
- Io îmi iau bugii şi cămaşa cu căiuţi!
Vreo 5 minute m-am obosit s-o conving, până m-am plictisit.
- Îţi iei rochiţa! Nu negociem!
Şi-a luat rochiţa, comentând în barbă continuu.
Masa de Paşte a fost un eşec: pupăza mea n-a scos o vorbă, a mâncat un ou şi o jumătate de felie de cozonac. O vânam s-o pedepsesc. Nu mi-a dat niciun motiv explicit.
Merge Miruna la cămin. 4 ani, copil venit „din creşă”, cu disciplină, deprinderi et comp., om de bază pentru educatoare. Una dintre ele, „domnişoara”, a reuşit s-o cucerească repede, cealaltă, „doamna”, niciodată, dar între ele a fost un pact de neagresiune.
Decembrie, serbare de Crăciun. Duc fetele la cămin şi „doamna” Mirunei îmi spune:
- Ştiţi, Miruna e povestitorul care deschide şi închide serbarea, are o poezie grea şi lungă şi e şi Fulguţa în piesa de teatru.
(Auzisem eu pe-acasă copila recitând diverse.)
- Da…
- Şi luaţi dumneavoastră rochiţa asta s-o călcaţi, îi punem coroniţă…
Deja nu mai auzeam ce spune. Mă şi gândeam ce-o să iasă. Rochiţă albă, cu volane! Fie-mea!
- Doamnă, să dea Dumnezeu să n-am dreptate, dar mă tem...
- A, nu, de ce? Miruna e un copil cuminte, o conving eu.
Pupăza îşi alese deja pentru serbare o rochie roşie a Anei (în care arăta ca un refugiat) şi o pereche de ştrampi albaştri, că ăia i-au plăcut ei. Eu mă gândeam că mai am doar s-o conving să-şi ia ştrampi albi, când… Rochiţă albă cu volane?!?
Calc rochiţa. Vine Răzvan de la serviciu, îi povestesc. El:
- N-ai decât să te duci tu, mă face fie-ta de baftă, eu merg la Ana.
(Avea şi Ana serbare în aceeaşi zi.)
Agăţasem o viroză mândră, aveam febră şi n-avem chef de negocieri (plus că ştiam că nici şanse de reuşită n-am). Ok, merg eu la ea.
Ajungem la cămin. Îi arăt Mirunei rochiţa (albă cu volane!), îi povestesc că e de la Albă-ca-Zăpada, că nu-i a noastră şi că numai atunci o poate îmbrăca. Iniţial circumspectă, devine uşor-uşor atrasă. Moment în care vine „doamna”, o îmbracă în rochiţă. S-a opus uşor Miruna, dar a cedat repede.
Intrăm în clasă, mi-era teamă, nu ştiam ce mă poate aştepta.
Îşi ia Miruna scăunelul şi-l pune cu faţa la brad şi cu spatele la public. Orice insistenţă a fost zadarnică, în afară de „nu”, „nu”, „nu”, „îmi curge nasul” n-a spus altceva toată serbarea. Şi nici nu s-a întors cu faţa.
Vine Moş Crăciun. „Domnişoara”:
- Hai Miruna, că ţi-a adus moşul daruri, nu spui nici poezie, du-te şi ia cadoul…
- Mie nu-mi trebuie nimic de la moşul ĂSTA!
Vlad, prietenul ei, o convinge într-un târziu să-şi ia darul. Şi vine Miruna la mine după ce-l ia şi vede ce e înăuntru.
- Acum vreau să spun poezia!
- Ce-mi spui mie? Du-te la „doamna”!
Serbarea se sfârşise. Se duce. Auzim: „Linişte, spune Miruna poezia cu magii!”
Într-adevăr, avusese de învăţat o poezie cu vreo 4-5 strofe, religioasă, pe care o juca de-a dreptul, n-o recita.
Se mai domolesc glasurile şi se-aude o voce caldă:
- Cri, cri cri, toamnă gri/Nu credeam c-o să mai vii…
Râsete instantanee în sală. N-au împiedicat-o să spună clar, până la capăt, „Balada unui greier mic”, pe care o învăţase de la Ana. Hazul a fost general, părinţii au venit să-mi spună că Miruna a fost sarea şi piperul serbării.
Eu fierbeam. Am îmbrăcat-o în hopuri şi-am ieşit. Răzvan, mândru foc de prestaţia Anei, eu, un car de draci. Îi spun în două vorbe ce-a fost, el râde cu hohote, eu mă enervez mai tare.
Am dus-o pe Miruna acasă ţinând-o de gluga de la giacă şi din când în când motivând-o cu câte un impuls.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (6). Bălăceala

A stat Miruna la creşă până la 4 ani. Am avut o tentativă de-a o duce la cămin, dar a eşuat rapid. Una dintre educatoarele grupei – genul de matroană rusă, deţinătoarea adevărului absolut. Nu mi-a plăcut tipa de la bun început, dar am plecat urechea la „o, e bună, o să vedeţi ce rezultate are cu copiii”. Cam ţipa la copii, îi punea la colţ. Evident că Miruna s-a revoltat şi-o ţinea din „nu vreau” în „nu vreau”. Îmi spunea asta educatoarea, vorbind despre odrasla mea ca de-o ciudăţenie complet needucată. O iau pe pupăză într-o zi de la cămin udă pe piept şi pe păr.
- Ce-ai făcut?
- M-am spălat.
- De ce te-ai spălat?
- Că mi-a plăcut.
A doua zi, când s-o iau pe Miruna, vine matroana foarte ofuscată şi-mi spune:
- Ori eu, ori ea! Ori o retrageţi, ori mă mut eu la altă grupă, că n-am fost atâţia ani educatoare să… şi să… bla-bla-bla.
Ce se întâmplase: când fata mea s-a spălat că i-a plăcut, cucoana a început:
- Nesimţito, te-ai bălăcit!
Miruna, fermă, îi răspunde:
- Nu m-am bălăcit!
Dar deja pupăza îşi făcuse planul de bătaie pentru a doua zi. Cum a intrat educatoarea în tură după masă (la cămin erau două educatoare la fiecare grupă, una între 8 şi 12, cealaltă de la 12 la 16), Miruna s-a dus la baie şi şi-a turnat generos apă în cap. Apoi s-a dus la cucoană:
- Na, acum m-am bălăcit!
Femeia de serviciu a fost obligată s-o schimbe complet, şi cu haine de la cămin.
Iar noi am mai dus-o un an la creşă…

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (5). Când înveţi copilul „la prostii”

De când era mică, am spus despre copilul Miruna că e foarte pitoresc, cu condiţia să-l vezi la alţii, nu să-l ai zilnic în casă.
La 2 ani şi un pic avea Minunica noastră un echilibru de mirare şi-o mobilitate de invidiat. Cu vorbitul, însă, mai uşurel. Ştia negaţii, le folosea vehement, în rest ne traducea Ana ce spunea. În schimb, se cocoţa unde n-ai fi crezut c-ar putea ajunge şi folosea diverse ustensile cu o agilitate incredibilă.
Dau să intru într-o zi în baie şi rămân cu clanţa în mână.
- Mirunnnnaaaa!
- Da, mami (senină, ea e mai mereu senină şi-acum).
- Unde e şurubul de la clanţă?
- Ţi-l aduc acum.
Şi mi l-a adus. Seara, îi povestesc lui Răzvan faza. Întrebarea era: unde a găsit pupăza şurubelniţă? După ceva brain storming, domnul meu:
- Lampa de control!
Asta fiind o şurubelniţă galben-transparentă, cu un beculeţ în ea, pusă oricum mai sus decât se putea presupune că ajunge Miruna. Ia Răzvan şurubelniţa, o strigă pe Ana şi i-o dă. Ana, zâmbind, o studiază curioasă, ca pe-un obiect de artă. Pune întrebări ce se face cu ea, îi explică Răzvan ce şi cum. O chemăm pe Miruna. Îi dau şurubelniţa şi spiriduşul nostru începe să evalueze rapid, în timp ce radiografia zona (capul îi era girofar), unde găseşte cel mai apropiat şurub să-l desfacă. N-a mai apucat.
În altă zi, vin de la serviciu, copilul meu cel mic – pe terasa de la intrarea în scară.
- Cum te-ai urcat acolo?
- Pe calilofer.
- Şi pe geam cum ai ajuns?
- Aşa bine.
- Şi cum te dai jos?
- Nu poootttt…
Am certat-o, m-am supărat, am luat-o de pe copertină şi am intrat în casă s-o spăl, doftoricesc şi să-i schimb hainele (era plină de var şi de zgârieturi). Când să coboare din nou, constat că puiul meu se urcă pe balustradă şi-şi dă drumul, prin alunecare. Am încremenit. Era cu capul în jos, n-avea nici un stres şi pe chip i se lăfăia un zâmbet de satisfacţie. Am prins-o, am zguduit-o bine şi-am pedepsit-o să stea în casă.
Până la urmă, peste o lună a trebuit s-o învăţ şi cum să se dea pe balustradă cu picioarele înainte şi cum să coboare de pe terasă pe ţeava susţinătoare. Oricum Miruna continua şi aşa măcar creşteam şansele să nu i se întâmple ceva rău.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (4). Hadria

Primele cuvinte ale Mirunei? „Nu”, „Du-te”, „Eşi” (ieşi), „Mpace” (nu-mi place). Aveam o cockeriţă, Hadria, cu ea se certa de obicei fiica noastră, dar tot cu ea împărţea mâncarea.
Într-o zi rămân fetele acasă cu cele două bunice (cred că unica dată). Vine Ana:
- Unde-i Miruna?
Sar amândouă bunicele. Miruna era la castronul Hadriei, din care mânca mămăligă, sub black-and-ten-a privire a cockeriţei. Pentru Hadria, mămăliga era un fel de cozonac, mânca foarte rar şi-o aprecia ca atare (nici acum nu-s sigură că ştiu să fac mămăligă) şi chiar m-a mirat c-a lăsat-o pe pupăză la bunătăţile ei.
Relaţia fete-Hadria era oricum specială, copilele s-au născut cu câinele în casă şi pentru ele era de la partener de joacă, la prieten, frate, câine, cal, păpuşă, în funcţie de necesităţi. Hadria mânca de la ele hârtii, frunze, beţe, accepta să-i fie băgată pompiţa de mucozităţi în nas, să fie pieptănată, să i se pună baticuri, să fie înhămată la camion… De fapt, ce n-accepta? Inutil mă răţoiam eu la copile, zadarnic o luam de lângă ele, Hadria o tulea englezeşte şi tot cu ele o găseam. Dacă i-aş fi făcut eu a mia parte din ce-i făceau fetele cred c-ar fi auzit un cartier „comentariile” câinelui mea, că a mea era…
Într-o zi, Miruna, supărată foc, comenta ceva în bucătărie. Mă apropii tiptil şi-aud:
- Nu aşa, ai luat prea mult!
Mâncau şi ea, şi Hadria din acelaşi cornet de îngheţată, pe principiul „o limbă eu, o limbă tu”. Dar Hadria avea limba mai mare.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (3). Cum se intră la creşă prin cămin

Nu mă pot plânge de cum le-a fost fetelor la creşă, ba pot spune că experienţa le-a fost foarte utilă. Din start au fost în grupe diferite, nu de-alta dar niciodată n-am acceptat ca Ana să răspundă de ce-a făcut Miruna. Dacă una era mică era şi cealaltă şi fiecare trebuia să-şi asume faptele. Au învăţat să-şi facă paturile, să strângă masa, să… multe, la vârste la care nu mi-ar fi dat prin cap că sunt capabile. Noi n-a trebuit decât să le menţinem deprinderile.
Miruna era cel mai mic copil din creşă şi, ca atare, avea regim preferenţial. Ea nu era pedepsită că se bătea, că scuipa, era luată în braţe când avea chef, a cam fost răsfăţată. La vârsta ei ar fi trebuit să aibă două porţii de somn între orele 8 şi 16, însă nu dormea deloc. La prima tură, o duceau la grupa mare, că ei nu dormeau, la a doua – în sala de sport. În timpul cât colegii ei dormeau, fie-mea se juca pe saltele supravegheată de unica femeie de serviciu a grupei sau era plimbată prin curte, dacă vremea era frumoasă, motiv pentru care a trebuit să deparazitez cei 3 câini care-şi făceau veacul acolo. Pupăza stătea cu mâinile în gura oricărui câine, îl pleznea dacă voia să-i ia mâncarea din mână (altfel, oricum ea i-o dădea pe toată, dar când voia ea).
Ce puteam face? Să chem hingherii? Nici gând! Aşa că am deparazitat câinii. Prima dată când le-am băgat pastilele pe gât a fost ok, a doua oară… Cu aportul neprecupeţit al lui Ursu am învăţat să intru în creşă… pe la cămin. Se îneca de lătrat când mă vedea şi aşa a ţinut-o vreo 2 ani.
Oricum, cu regimul Mirunei de creşă noi eram avantajaţi: recuperam copiii la 4 pm, mergeam cu ei în parc până pe la 5 şi un pic, apoi – acasă, spălat, hrănit şi Miruna – somn de voie de la 6 seara la 6 dimineaţa…