Despre cultura de mall şi de hipermarket, cu tristețe

Am crescut prin librării, dusă de tata, de mică; atunci, fiecare complex de magazine avea şi o librărie, iar la noi în cartier erau trei; nu, nu se putea intra printre cărţi, dar librarii îţi dădeau ceea ce cereai, te consiliau, îți făceau recomandări şi-n plus pe vitrine erau expuse noutăţile.

Mi se păreau mici librăriile de cartier şi când ajungeam în cele din centru era ca un fel de astăzi e ziua mea, acolo mereu găseam câte o carte cu care să-mi înduplec tatăl şi să plec cu ea în braţe acasă. Alte vremuri, alte obiceiuri.

Mă doare că librăriile nu mai sunt o afacere în urbea noastră, azi în cartiere mai găseşti cărţi numai la tarabele de ziare din pieţe. Spațiile comerciale devin mult prea valoroase ca să găzduiască o carte – ce desuet, tipăritură în mileniul III! -, așa că sunt ocupate treptat de bănci, farmacii, magazine de pantofi, iar în rarele cazuri în care librăria nu dispare, ci doar se restrânge, cărțile nu-și mai găsesc loc pe rafturi: rămân doar papetăria și jucăriile.

Din centru, prima care a dispărut a fost Librăria Tineretului, cam în aceeaşi perioadă în care a dispărut şi Ceainăria de lângă ea; cumpăram o carte şi apoi mergeam s-o răsfoiesc în Ceainărie, carte cu aromă de ceai sau de cafea, în murmur de dezbateri literare, cu poeți ai orașului discutând înfocat despre ce s-a mai scris nou, cu adolescenți timizi sorbind vorbele celor mari. Ultimele două dispariții – Diverta, de sus din complexul Fortuna, şi cea de la Casa Cărţii, care a intrat în vară în renovare iar acum are un afiş mare pe geam cu de închiriat – au făcut ca în centrul oraşului (care de fapt e municipiu și are spre 150.000 de locuitori) să rămână o singură librărie: Librăria Eminescu.

Coborând din centru pe Crinului, găsești singura librărie nouă (apărută după 89): La Librărie Mon Cher – Librăria Mea -, unde este şi ceainărie; e cam peste mână, mijloace de transport până acolo nu-s, nici locuri de parcare, dar odată ajuns la ea zău nu-ți mai vine să pleci (sunt și vernisaje, lansări de carte, pe mese găsești ziare și reviste pe care să le răsfoiești la ceai sau cafea și e un aer de liniște caldă și împăcată).

Urbea mai are două anticariate – vânzările nu-s cine știe ce, chiar dacă prețul cărții e mic - , vreo două tarabe cu cărţi vechi şi câțiva comercianţi ambulanţi care-şi aşază marfa pe trotuar. Cărțile noi s-au mutat în standurile din hipermarketuri și se vând la promoție cu 3 lei – ia cultură neamule, preț de damping -, unica Diverta din zonă e în mall și-ți scoate ochii cu bestselăruri americane posesoare de coperte sclipicioase și preț pe măsură, iar dacă întrebi de clasici ruși librarul știe exact unde să-i găsească, asta doar dacă îi dai și nume: cărțile sunt așezate alfabetic, după autori.

Și constat trist cum, uşor-ușor, pentru oameni librărie începe să însemne papetărie.

Despre expatriatul voluntar, cu cinism

De obicei pot spune că sufăr de echilibru, uneori de prea mult, cu tendinţa analitică pe care o posed, cu «de ce?»-ul ce mă bântuie şi dorinţa de a înţelege. Nu trebuie să fiu şi de acord, ci doar să înţeleg mecanismele unei situaţii, să descopăr cum s-a ajuns într-un anume loc. Lupt cu mine să nu judec oamenii, să nu le pun etichete, îmi spun mereu «atâta vreme cât n-am trăit în papucii lui n-am dreptul să fac aprecieri», dar sunt om, imperfect, şi în unele situaţii revolta mă copleşeşte.

Lipsa locurilor de muncă, situaţia economică a ţării, perspectivele profesionale limitate, resursele financiare reduse, corupţia şi sistemul de recomandări, învăţământul parcă din ce în ce mai inadecvat vremurilor – toate sunt motive pertinente pentru care românii vor să plece din ţară. Şi-o fac; de la cel vag alfabetizat la doctori în ştiinţe, de la adolescenţi ce-şi iau viaţa în mâini la pensionari specializaţi ce vor să fie activi profesional în continuare, dar aici nu preau au cum. Exod de creiere, exod de brațe – migrația forței de muncă în pragul mileniului III. 

Dar când dintre cei care au plecat se găsesc unii care vin și critică, vor să dărâme fără ca înainte să încerce măcar să construiască ceva cât de mic, strâmbă scârbiți din nas și încep cu «la noi, în Grecia/Spania/Italia», votează fără să știe realitățile contemporane ale României și-mi hotărăsc prin asta viitorul mă apucă de-a dreptul boala!

Chiar așa, ultimul stinge lumina, stimate expatriat voluntar? N-ai nicio obligație față de sistemul sanitar care te-a ajutat să fii întreg? Nu trebuie să contribui la pensia bunicului, mamei sau la îngrijirea medicală a mătușii care te-a crescut, trebuie s-o fac eu? Nu te simți deloc dator să susții sistemul public de învățământ care te-a format? Cum ai reacționa dacă ți s-ar elibera facturi pentru tot ceea ce-ai primit de la amărâtul ăsta de stat român? 30 de ani ai fost îngrijit, școlit aici, bine, prost, atâta vreme cât ești întreg și cu mințile acasă. Luăm o medie minimală de 1500 de lei pe anul de școlarizare x 16 ani – 24.000 lei școala (dacă ai opt clase iartă-mă, tu nu mai trebuie să dai niciun ban înapoi, mă bucur că ți-e bine acolo unde ești). Apoi alocația ta de copil – 18 ani x 42 lei, peste 9000 de lei. Apoi îngrijirea medicală, plafonul minim de 39 lei/lună – peste 14.000 lei. Tu şi consoarta ta aveţi să daţi statului român înapoi 94.000 lei, adică peste 20 mii de euro, asta dacă nu punem încă vreo 5000 pentru copiii tăi care-și desăvârșesc acum studiile pe meleaguri străine.

Ce-aștepți?

Vaaai, ce mă bucur că ne-am întâlnit, e mică lumea, veeezi, cine se gândea să te găsesc aici, atât de departe de casă! Zici că ai apucat să-ți iei licenţa în relații internaționale la București înainte să pleci, bravo ţie. Ai avansat în funcţie? Păi dacă au văzut că ești tip muncitor, normal că n-ai mai rămas la spălat de vase. Felicitări, e meritul tău! Aaa, și soția ta e deja recepționeră, a fost cameristă? Ea ce-a terminat? ASE-ul, i see... Și ăia mici? Bravo lor că se trezesc dimineața să vândă ziare, copilul trebuie să se învețe de mic cu banul, nu vezi că în ziua de azi școala nu mai contează!?

Știu că postarea asta o să te enerveze, mi-ai mai spus că habar nu am cum se trăiește «afară» și mi-ai mai sugerat că am o mentalitate românească, depășită de vremuri, dar nu încerc să fac altceva în expunerea mea decât un demers logic.

Îți stă foarte bine în uniforma asta, hai, lasă indignarea și mai adă o cafea! A, şi să-mi aminteşti la plecare să-ţi las din salariul meu de român un bacşiş mai mare de 10%.

L.E. Excepția nu e regulă și nici un grup nu reprezintă întregul. Nu scriu că toți fac asta, ci că unii. Când cineva se simte atacat, el muncește cinstit și e onest, civilizat etc., fie n-a citit primele două paragrafe, fie născocește sensuri ascunse în ceea ce am scris clar. Când o situație e prezentată in rem - cu privire la faptă, nu la persoane anume - nu văd de ce lumea o ia în mod personal.
Am scris şi despre altfel de plecat. Acolo nu am primit critici.

(Editare ulterioară, m-am săturat să traduc din română în română. Îmi asum ceea ce am scris, nu ceea ce înțelege cititorul.)

Lupilor tineri din Guvernul Ungureanu

Acum, cât încă guvernul n-a primit votul de încredere. Pentru că nu mă pot abține: