Parentingul modern vs parentingul vechi

Acum: Tuşeşte de trei zile, dacă are TBC? Hai să-i facem o radiografie! / Atunci: Tuşeşte? Sfântul suc de ridiche sau ceaiuri cu muguri de brad, mărar, patlagină, cimbru.

Lasă copilul să facă ce vrea, cum să învețe altfel să se exprime? / Părinții își struneau copiii din priviri; și nu-i abuzau.

Vaaaai, 39 febră? Dacă face convulsii? Dacă se sufocă? Fuga la ATI!/ Piramidon, ceai cald, şosete cu oţet şi la somn cu el. Gât inflamat? Badijonaj cu albastru de metil.

Ce atâtea reguli? Îl băgăm de mic într-un pat al lui Procust? / Copile, mergem la restaurant, mă aștept de la tine să nu țipi, să nu alergi ca un descreierat, că dacă-i deranjăm pe ceilalți va fi obligatoriu să plecăm de-acolo!

Trebuie să-i îndeplinim dorințele, pentru buna lui dezvoltare. / Nevoile sunt asigurate? În rest, mai vedem.

S-a zgâriat, hai să-i facem antitetanosul! / Julituri pe nisip, la cot, pe genunchi, de la căzături cu bicicleta? Dă-i cu scuipat şi lipeşte frunze pe-acolo, nu-i patalgină, merge şi gardul viu. Nu te duce acasă, că te mai și ceartă.

Profesorii? Niște proști, oricum îl dăm la meditație! / Ne-am înțeles, da?, dacă te nedreptățește, vii acasă și-mi spui MIE, la școală te duci ca să înveți. Și i-a zis vreo două profului de mate de nu s-a văzut! / Știu, n-a fost drept, dar nu uita că are mai mulți ani de școală decât ai tu de viață.

Rubeolăăăă? Mvai, hai cu el în spital! / Avea Gigel rubeolă, oreion? Hai să-l ducem şi pe-al nostru să scape mai iute de bolile copilăriei. Și nu ştiu să fi murit niciun copil pe care l-am cunoscut, nici măcar din auzite.

Lasă-l să se exprime prin haine, coafuri, look special. / Un’te duci așa, la bazin/discotecă? Schimbă-te, că doar mergi la școală/teatru.

Vai, s-a lovit la cap când a căzut pe scări, musai radiografie, că şi-a sucit și glezna. / Săream din pomi şi-mi suceam şi mintea, nu numai gleznele; în clasa a patra plecam la şcoală sărind de pe balcon, de la etajul 1, că era complicat să ocolesc blocul. Cap spart? Hai cu mine la cişmea în curtea şcolii să mă speli, că mă opreşte mama în casă.

Mvai, în ziua de azi e obligatoriu să-l lași la calculator, astea-s vremurile! Știi câte de multe învață singur? (de la Five Nights at Freddy’s, eventual) / A fost odată ca niciodată…

Trebuie să fii prieten cu copilul tău, apropiat de el, să-l susții. / Lasă, o să fim noi prieteni după ce treci de 25 de ani, până atunci îți sunt părinte și am obligația să am grijă de tine. Și nu uita că, și de-ai fi criminal în serie, tu tot copilul meu rămâi.

Parentingul modern mi se pare ne-bun: un fel de construcție arhitectonică atent programată – muncă susținută, condiții optime, activități complexe; noi am fost crescuți mai mult în stil haotic-horticol: fă-i copilului, nu muncind, ci iubindu-l, un ecosistem în care să învețe să se descurce în condiții cât mai sigure. 

Noi suntem români,/noi suntem români....

Moş Crăciun mi-a adus anul trecut un steag al României, pentru că ştie el bine că sunt naţionalistă şi, cum de-un steag al comunei n-a avut de unde să facă rost, patriotismul meu local mai are încă de aşteptat (mi-ar fi plăcut să le am pe amândouă). Cum mai e un pic şi se face anul de când plimb drapelul dintr-un raft în altul prin dulap, Moş Nicolae s-a gândit să-mi aducă în avans şi suportul pentru steag, astfel încât pe 1 Decembrie să pot arbora steagul naţional pe moşia personală. În rolul de spiriduş al lui Moş Nicolae – domnul şi stăpânul meu. Domn care a achiziţionat el tablă, profil pătrat şi ţeavă din inox – are o pasiune de mai bine de-o jumătate de an pentru inox -, a măsurat, tăiat, sudat, finisat, lustruit, pus şurub de strângere şi mi-a amenajt un suport cum nici primăriile de municipii n-au în mod cert.

A montat suportul pe chioșc – am ales locul ce oferea perspective de admirare a steagului cât mai numeroase, plus că se vede de la mai bine de un km -, am probat – arată într-un mare fel – și acolo va rămâne steagul până pe 8 decembrie - să vină acasă și copilul nr. 1 -, când, pentru cinci luni, va fi coborât (asta dacă nu mă apucă pe 24 ianuarie să-l urc la loc).

De ce cinci luni? Pentru mine adevărată zi naţională e 10 Mai. Din 10 Mai 1878 – când Carol I a semnat şi promulgat Declaraţia de Independenţă, după discursul din 9 Mai al lui Kogălniceanu – putem vorbi despre România ca stat. Nu, nu-s monarhistă, nu cred că moharhia, fie ea și constituțională, ar fi o opţiune în mileniul trei, democraţia noastră, chiar și de carton presat sau de plastic, cred că este mai potrivită timpurilor pe care le trăim. Nu mă încântă ideea că pot fi redusă la o linuiuţă în testamentul prin care regele/regina mă lasă moştenire fiicei/nepotului, o dată cu ţara asta. Votând din cinci în cinci ani, măcar am speranţa că ceva se va schimba, că aleg sau că măcar iese din urne președintele ales de cei din jurul meu, nu că viitorul meu va fi în mâinile unei persoane al cărei unic merit explicit este că a moştenit genele regești.

Admir Casa Regală a României, ştiu că fără ea altul ar fi fost destinul ţării şi nu mai bun, categoric nu, dar mi se pare desuet să pledăm cu monarhia salvează România, acum, când a trecut mai bine de un secol (ba chiar și un mileniu) de când acest fapt era valabil. Știu că sub mâna regalităţii România a devenit stat, că România modernă e legată indisolubil de monarhie, dar nu, mulțumesc, eu rămân republicană, chiar dacă nu-s de la Ploiești (și visez la o republică parlamentară).

10 Mai are o triplă semnificație: 1866 – când prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul ca domnitor al României – ,1881 - când Carol I a fost încoronat rege al României – și 1878 - de atunci existăm ca stat.

Dar Ziua Națională a României (încă) este pe 1 Decembrie, așa că voi sărbători prin muncă - e singurul cadou pe care i-l pot face - și-o să-i urez, cu ochii la steag, La mulți ani, Românie, oriunde te-ai afla!