Azi e despre ei

«Incendiul din clubul Colectiv a avut loc în noaptea de vineri 30 octombrie 2015, în incinta unui club situat în sectorul 4 din București într-o fostă hală a fabricii Pionierul. (...) A fost cel mai grav incendiu din România dintr-un club de noapte și cel mai grav accident din țară de după anul 1989, depășind după numărul de decese accidentul aviatic de la Balotești din 1995 în care au murit 60 de persoane.» (wikipedia)

«Înainte să trec pragul somnului, îmi dau voie să sper. Să cred că poate nu a fost totul în van. Poate că, măcar în seara asta, nu mă voi mai aprinde. Ochii lor nu mă vor scruta triști, de dincolo de lumi, întrebându-mă „de ce?”. N-aș ști ce să le răspund. Într-o zi, va fi bine. Într-o zi, am să zâmbesc întreg, fără fragmente de foc în inimă, fără cenușă în suflet. Într-o zi, îi voi da groazei un sens. Voi face hărți spre o lume mai bună din cicatricile care îmi împânzesc trupul cu desenele lor piezișe, făurite de flăcări.

Dar nu astăzi. Strâng pleoapele și număr lent, cât de departe:…60, 61, 62, 63, 64, 65, 66.» (Alexandra Furnea)

Au trecut 5 ani degeaba. (sursa foto)

Despre primăvară și coronavirus

Ne apropiem de echinocțiu, în oraș a înflorit forsiția (la noi încă nu), e zumzet de albine, păsărelele sunt gureșe, sunt semne clare de primăvară, dar parcă nu pot să mă bucur de ea.

Nu sunt panicată, nu am făcut rezerve strategice (a, ba da, 12 l de suc de roșii pentru băut - o aroganță, că ne place -, și 12 pastile de nurofen), dar asta nu însemnă că nu sunt îngrijorată.

Săptămâna trecută am fost la cumpărăturile lunare; n-am găsit cafeaua uzuală, nici carne de pui tocată pentru Jinx, la raionul cu mălai erau doar vreo două sortimente complet necunoscute mie, făină – doar 000, mazăre la borcan nu era decât un sortiment, la preț prohibitiv. Erau cozi imense la farmacie, așa că am renunțat (rău am făcut, că acum am rămas fără Aerius – a cumpărat lumea să fie în casă, în caz de -, așa că tușesc mândru, de mi-e nu știu cum să fiu în preajma cuiva).

Planurile de week-end s-au modificat radical, sâmbătă am atacat responsabil clanțe, întrerupătorare, ivăre, lanțuri de prindere; balustradă, cheițe de fermoar, carduri, chei; robineți, telefoane, telecomenzi, brichete; mânere de dulapuri, suprafețe pe care le atingem frecvent (zone de la tocul ușilor, blaturi, rafturi, glafuri). Și am pus la intrările în casă recipente cu dezinfectant chirurgical (îl aveam din vară, pentru musafiri mai mult: când suntem la grătar, în curte, nu se pot abține să mângâie câinii sau pisicile).

Mâinile îmi suferă de la cantitatea de săpun și dezinfectant, am conștientizat cât de des îmi ating fața cu mâinile (de sute de ori pe zi, cred), distanțarea socială nu mi se pare un calvar (oricum nu sunt cea mai sociabilă persoană din lume) și-s mândră că am convins două senioare să nu mai iasă din casă, una chiar mi-a cerut să-i plătesc facturile online.

Aveam deja în casă alcool sanitar și săpun (pentru insecticid la plante), săpun lichid (când ai în curte patru locuri cu apă curgătoare, acolo sunt plantate și recipiente cu săpun lichid, așa că uzual cumpăr la kg), mânuși din latex, tot pentru grădină, drojdie congelată – pentru papa bun la plante -, măști, pentru când stropim pomii – căutându-le, am redescoperit 3 perechi de mânuși de grădină colorate, cu floricele, prilej de bucurie și zâmbet.

Vineri era soare și fain, strada goală, așa c-am făcut o plimbare. Vreo 2 km, 4 persoane întâlnite, toate – pe cealaltă parte a străzii; locuri libere de parcare în buricul târgului, traficul redus, autobuzele mai mult goale. Ceea ce m-a bucurat.

Aveți grijă de voi și, dacă vă pasă, rămâneți acasă.

Greu...

Nu mai pot, Moni, nu mai pot.

Asta îmi tot spunea din vară, de când a căzut.  

Tatăl domnului meu. 

Omul care, de când l-am pierdut pe tata, a încercat să-mi fie și mie tată. 

Tu ești fata mea.

Fata pe care n-a avut-o niciodată, deși și-a dorit-o.

Vine Răzvan cu fetele lui - eu și cele două fiice ale noastre.

O vreme a luptat, apoi n-a mai vrut, n-a mai putut. 

De Crăciun s-a bucurat să fim împreună, înconjurat de cei de aproape, cu poze ale celor de departe pe pat, lângă el. 

Revelionul l-a prins la ATI, cu respirația din ce în ce mai mică.

Avea 83 de ani, dar n-am conceput să plece.  

A vrut să vină Miruna acasă; a venit. 

A vrut mulți preoți; cinci, plus Mircea, fiul său. 

A vrut zăpadă. Când în biserică se citeau dezlegările, afară ningea cu fulgi de gâscă.

Și-a programat eternitatea în sat, în marginea pădurii; acolo e.

I-am scris coroana.

Somn lin, tată! Răzvan și fetele lui.

Offf, Doru...

         Nu știu dacă ai aflat, a murit Doru.

Vestea-mi vine de la Târgu Mureș și mă lovește brutal. E vineri seara și Doru a murit de dimineață, în gară, între drumuri – din 1990 numai între drumuri a fost.

Eleodorus Septimius Enăchescu – Doru Grecu -, 49 de ani. Revoluționar autentic, luptător născut, nu făcut, corect și drept, acuzator ferm al imposturii și al veleitarismului.

Offf, Doru...

Vorbesc cu Jean; niciunul nu ştie mai nimic, urmează să ne anunţăm reciproc.

E lungă noaptea, e mai mult albă şi-n mintea mea e Doru. Doru în 89, Doru în librării, Doru în anticariate, Doru la monument, Doru cântându-mi Imnul legionarilor căzuţi, Doru vorbind cu nespus drag de fetele lui.

Coboară s-o vezi. Pe umerii tatălui său, Maria, prunca bălaie în ie înflorată, flutură un steguleț tricolor.

Offf, Doru...

Nu se mai luminează odată. Doru. Și-a iubit neamul și țara, credința și tradițiile, a făcut greva foamei pentru adevăr. Aiud și sfinții închisorilor, CNSAS - ar fi putut să-și scotă viză de flotant la CNSAS.

E sâmbătă dimineaţă și nu știu ce să fac, nimic nu se leagă, calc de zece ori într-un loc.

Offf, Doru...

Mă sună Ionel.

E acasă, l-au adus, înmormântarea e mâine după slujbă.

E mult până mâine.

Ionel, zi-mi te rog adresa și cum ajung. Cam în 20 de minute, te sun eu când sunt acolo.

Nu mai are răbdare Ionel, mă sună – e deja în drum și mă așteaptă.

În surdină, la capul lui Doru se citesc rugăciuni; pe perete, înrămată, o foaie dintr-un ziar al epocii cu Corneliu Zelea Codreanu. Fratele lui îl veghează; alături de el, un tânăr încremenit cu ochii în lacrimi – fiul lui Decebal, prieten al lui Doru. Mulți bărbați în putere - durere pură, chipuri împietrite, nimic formal, ci suflete rupte.

Simona, sunt seacă, Simona, mi-a murit sufletul... Tania, multiubita soție a lui Doru, rămasă acum fără el.

O mamă bătrână purtând sacoul cu care fiul ei fusese la împărtăşit duminica trecută. Ți-aduci aminte, Dorule...

Dan. Alt Dan. Încă un Dan. Mulți oameni pe care nu-i mai văzusem de o eternitate. Ne salutăm tăcut, prin înclinarea capului. Offf, Dorule, voiai să-i strângi pe toți şi uite cum s-au strâns ei acum la tine...

Îl las pe Ionel citind în surdină rugăciuni și plec nu știu încotro.

Vă întoarceți, da? (fiul lui Decebal). Da, mă întorc. Azi, mâine, nu știu.

Se lasă seara și lumea mea e răsturnată. Doru. De la el am aflat de Părintele Cleopa, de părintele Arsenie și de Părintele Iustin, zeci de ore i-am sorbit vorbele despre istoria neamului, despre Căpitan și Legiune, am scanat și prelucrat împreună sute de poze de arhivă. Doru. Autodidact, spirit enciclopedic, iubitor de istorie şi creştin în fiece atom, proaspăt absolvent de Teologie.

Offf, Doru...

Duminică merge și domnul meu cu mine. Ne salutăm tăcuți cu oameni pe care nu i-am mai văzut de-o viață. Și Jean. Și Ionel. Și mulți copii-adolescenți, colegii Mariei.

Biserica e plină; trei preoți slujesc; nu, patru; cinci – nu le mai știu numărul, sunt preoți care au terminat slujba la bisericile lor și vin la Doru; printre oameni, alți preoți. Haine negre, haine verzi. Pentru Doru, care acum e acoperit cu tricolorul cu gaură al revoluției. În mână am o bandă tricoloră; corect, tricolor-doliu pentru Doru.

Offf, Doru...

Maria, prunca bălaie, acum o domnișoară blondă care nu mai poate stăpâni durerea, se scurge pe lângă sicriul tatălui ei. 
Un bărbat masiv prăbuşindu-se sfârşit în hohote, cu coatele pe o masă – nu mai poate, durerea trebuie strigată.

Convoiul pleacă spre Cruce - Monumentul Eroilor Revoluției -, în piața centrală. Doru are altar, cu flori și lumânări, cu tablou în doliu - Doru Enăchescu, simbolul Revoluției din Pitești.

Doru la Cruce, Doru zâmbind pe cruce. Cruce de lumânări încă arzânde pentru Colectiv. Tatăl nostru spus de toți cei prezenţi, ţinându-se de mână.

Drum lin, camarade!

Mama bătrână sărutând poza fiului ei. Fiica blondă încremenită.

Maria, sunt mândră că ți-am cunoscut tatăl!

Bărbat în cămașă populară, bărbați în negru, bărbaţi în verde, bărbați în lacrimi.

Bate vântul peste ape,
        Trece timpul greu,
        Noi mereu te plângem, frate,
        Iar tu dormi mereu.

Suflete grele. Doru Enăchescu. Prezent!

Doru a plecat de ziua Arhanghelului Mihail. Să-ți fie caldă și lină veșnicia, Doru!