Vineri, un pic după prânz, mă sună
S., un amic drag căruia i-am simţit lipsa în ultima jumătate de
an, cât a lucrat el pe alte meleaguri, ca să mă ameninţe că
trece zece minute pe la mine în scop de vedere reciprocă şi-o
cafea amară (amândoi bem cafeaua fără zahăr). Peste zece minute,
intră în birou cu mâinile la spate şi-un vag zâmbet hâtru pe
chip, mă salută şi aşteaptă.
- Ce?
- Mmm, nimic, de ce, trebuie să fie
ceva?
- Păi te uiţi la mine într-un
anume fel.
- ... Ţi-am adus flori.
Şi tace.
Tac şi eu.
- Cum ţieee nu-şi plac florile
moarteee... şi mie îmi place mâncarea indianăăă... cafeaua e
amarăăă... iar tu eşti o dulceee...
Pe chip i se lăţeşte un zâmbet
încântat cu tentă maliţioasă şi scoate de la spate un ghiveci
micuţ, amabalat sofisticat cu staniol, ţiplă şi fundiţă
sclipicioasă, din care îşi iţesc căpşoarele adrei iuţi în
diverse stadii colorate ale evoluţiei: verzi, galbeni, portocalii,
roşii.
Mă învăluie un râs sincer şi-l
întreb:
- Ok, şi partea acră unde să
înţeleg c-ar fi omniprezentă?
Râdem amândoi, tăinim preţ de-o
cafea şi la final, când se ridică de pe scaun, scoate de la spate,
din cureaua blugilor, o carte şi mi-o oferă.
- De fapt, de-asta am trecut. Am
luat una pentru mine şi una pentru tine.
