Spovedanie

* Mi-e dor de Monica, de discuţiile deschise cu ea față în față, fără ales de cuvinte, fără teama de interpretare, de comunicarea noastră nonverbală.

* Nu am făcut niciodată sarmale, piftie, cozonac şi sper că nici nu voi face vreodată.

* Îmi plac paharele, lenjeriile şi farfuriile desperecheate; culorile mă înveselesc, dar să nu fie pe hainele mele.

* Disprețuiesc oamenii neparoliști, nu stau la cozi nici la medic și nu aștept niciun minut peste ora de întâlnire.

* Îmi plac mult scările abrupte; din lemn sau piatră, metalice sau din beton, ideea de ascendenţă mă vrăjește.

* Mă fascinează pozele alb-negru, paharele translucide și fierul forjat.

* Îmi plac merele și portocalele, bocancii și ținutele sport, ciocolata neagră și vinul alb sec, ustensilele de scris și gadgeturile.

* Am ani de când nu mai port bijuterii și vise recurente; cel mai des mă visam zburând.

Spovedanie

* Mi-ar plăcea să lucrez într-un magazin de mirodenii, dar fără să interacționez cu semenii mei. Să fiu îmbrăcată în mirosuri înţepătoare, să pot închide ochii, visând de unde au venit mirodeniile.
* Sufăr crunt de plictiseală când întâlnesc oameni nevorbiţi care-mi umplu urechile cu truisme sau revarsă asupra mea informaţii pe care, după ce că nu mă interesează, oricum mi le-au mai spus.
* Umblu îmbrăcată în negru şi una lume îmi spune văduva neagră.
* N-aș accepta să mă mut într-o casă mobilată, ori mi s-ar părea fără viață, ori aș simți că mă mut în viața altcuiva.
* Mi se pare o impietate să umbli cu umbrelă când ninge cu fulgi ca de gâscă; sau prin ploile vesele de vară; sau la prima zăpadă serioasă din an.
* Nu vreau ca trupul să-mi fie înhumat, ci incinerat, iar cenuşa să-mi fie împrăştiată în albia pârului Lespezi, mai sus de Cabana Cuca, să-mi petrec eternitatea în drum spre Marea Neagră, via Argeş şi Dunăre.

Schimbări intrinsece după patru ani

* Nu mă mai atrag crâşmele şi nici sindrofiile, fie ele între oameni deştepţi.
* Refuz prezenţa în preajma mea a oamenilor negativişti, încrâncenaţi, nemulţumiţi.
* Mă îmbrac fix cum am chef.
* Prefer mâncărurile cât mai puţin elaborate.
* Nu mai merg la teatru, filarmonică, cinema – sunetul telefoanelor, fâşâitul ambalajelor de snecsuri mă irită.
* Nu mă mai apucă dorul de ducă decât rar şi pe perioade/distanţe mici. Acasă are tot ce-mi trebuie.
* Nu mai ajut pe oricine, ci doar pe cei care consider că merită.
* Refuz lucrări care fie nu-mi plac, fie nu-mi plac oamenii cu care ar trebui să lucrez la ele; binele dinăuntru e mai preţios ca banii.
* Am învăţat că deseori e mai important să ai linişte decât dreptate.
* Tălpile pe pământ mi-au accentuat puternic atenţia pentru detalii şi cred că mi-au rafinat auzul şi gustul.
* Nu mă mai grăbesc; e timp pentru orice.
* Nu-mi mai e frică să greşesc şi am curaj să încerc mai orice. Nimeni nu-i perfect.

Azi împlinim patru ani de când ne-am mutat. Mulţumim.

Perspective de primăvară cu buline de la negru la aproape alb

Gărgăriţă-riţă...

Pe husa gri a canapelei sunt zeci de gărgăriţe colorate de la alb-crem la negru, cu buline impare de la negru la aproape alb, mai mici, mai mari. Igor le mângâie cu lăbuţa; ele fie fac pe moartele, fie se agaţă ca nişte scaieţi de husa gri.

Gărgăriţă-riţă...

Sunt vag anesteziate, năuce şi încearcă să găsească un loc de hibernare unde motanul-umbră să nu le mai poată rostogoli.

Gărgăriţă-riţă...

Înainte să bag aspiratorul, le strâng pe făraş şi le scot din casă. Am grijă să nu le calc, iar câte una zboară timid pe hanoracul meu portocaliu.

Nu, fetiţă, nu-i floare.

Sunt gărgăriţe în toată casa şi ştiu că pe majoritatea nu am cum să le văd. Pun câte una pe deget şi-i cânt.

Gărgăriţă-riţă, zboară-n poieniţă...

Poieniţa-i umbrită, arsă de frig şi vânt, e trist umedă şi prevesteşte iarna. În casă-i cald, e lumină şi miros de gutui, sunt locuri ferite de pisici jucăuşe – de ce-ar pleca? - şi ştiu că, după ce dă firul ierbii, de aici vor zbura spre verde buburuze-mămăruţe-gărgăriţe de la alb-crem la negru, cu buline impare de la negru la aproape alb, mai mici, mai mari.

Gânduri alandala

* Regretăm fapte din trecut uitând că, în momentele în care le făceam, erau exact ceea ce ne doream atunci.
* Când ai şi grădină, şi-o bibliotecă pe gustul tău, ce ţi-ar mai putea lipsi?
* Rănile trebuie linse în linişte, dar urmele lor nu trebuie ascunse; cicatricea e o dovadă a faptului că ai luptat.
* Tiparul social în care oamenii trebuie să se încadreze e doar o formă fără fond inventată de mediocri temători camuflaţi în uniforme
* Ne naștem cu certificat de moarte; știm asta, dar ne irosim inteligența, timpul, viața.

Acalmie

        Verweile doch, du bist so schön! (Goethe)

Zi de Paşte, spre după-amiază. Pe chioşc flutură steagul, din chioşc se aud doine muscelene – Vochiţa Stoian. Domnul meu, cu şorţul lui bărbătesc, descântă în curte grătarul; lângă el dorm tolăniţi câinii mari; Hades – răsfirat, pe pământul vag umed de sub un măr.

Pe masă, ouă vopsite: roşii, galbene, verzi şi un albastru turcoaz cum îmi închipuiam eu că-s ouăle sinelii ale lui Teodoreanu. Pe ele sunt urme albe de frunze: trifoi, pătrunjel, zmeură şi-o bălărie spectaculoasă.

Copilul student e desculţ, cu o pălărie pe cap și o carte în mână; merge spre grădină, probabil vrea la umbră. Bunicul e lângă pomi, inspectează evoluţiile verticale ale ultimei zile. Buni, pe terasă, o răsfaţă pe Maşa şi-i admiră progeniturile. Jinx doarme pe o pernă pe capacul puţului. Co-co, co-co - Le Coq şi doamnele lui se răsfață cu coji de ouă vopsite.

Din hamac, privesc un petic de cer; e bleu cyan cu nori din vată de zahăr. Când şi când, câte un erete trece agale. Lângă mine, paharul cu limonadă miroase a mentă.

Pe drumul spre Rai nu-s sensuri blocate, gropi, limitatoare sau radare.

Raiul e aici.

Acceptare

De când ne-am mutat, pe uliță erau ceva copii mici, dar între timp au apărut încă vreo 5-6 și tare mă bucură să-i văd alergând, jucându-se, râzând, cerându-ne atenție. Cu toții sunt volubili și veseli, lumea e toată a lor, sunt firești și plini de energie. D. este una dintre fetițe (doi ani și-un strop). Mi-e dragă, e un copil cu bujori în obraji, crescut în libertate, fără mofturi și pretenții exagerate, hrănit bine, strunit, dar căruia adulții îi acordă multă atenție, îi explică, îi dedică timp. Uneori ne oprim să vorbim cu ea, îi ducem minunățele (de la jucării la prăjituri și trăsnăi diverse), iar ea are mereu ceva să ne povestească (acum chiar înțelegem ce ne spune).

Duminică dimineața. Pe terenul de mai jos de noi, A., cu capra și cei doi iezi la păscut, o ține în brațe pe D.; fetița mă vede în curte, se agită și vrea jos. Mă urc pe buturuga specializată întru admirat panorama și munții și intru în vorbă cu fătuca. După explicațiile de rigoare de ce am mânuși că nu e frig și unde e pisica niagă, plus lămurirea altor neliniști existențiale ale ei, o întreb:

- D., cine sunt eu?

- Cocoana din dial.

- Dar el cine e? (și îndrept privirea către domnul meu)

- Veșinu Codisă.

A încercat mama ei să îmi explice că fetița face confuzie, că vorbește despre fosta proprietară a casei (noi ne-am mutat înainte să se nască D.), că așa vorbesc copiii aiurea; pe mine m-a distrat faza copios, mai ales că D., cu hotărârea specifică a copiilor când știu că au dreptate, s-a revoltat continuu și a comentat.

Sunetul telefonului m-a făcut să închei discuția, cu ceva regret, că D. era tare hotărâtă să-mi mai povestească ea știe ce. Pe seară, vorbesc pe tema dată cu domnul meu; știam și că el e Vecinul, și aflasem că i se spune Codiță (când ne-am mutat avea plete strânse în coadă, între timp s-a tuns, dar porecla a rămas), că lumii i se pare că-s domniță - adică mironosiță, că doar port uneori pălărie de soare și am mânuși când intru în grădină -, dar ideea de cocoană m-a amuzat teribil. Dacă e s-o iau după DEX, fiică sau nevastă de domn nu sunt, nu fug de muncă, așa că trebuie să aleg între doamnă bine îmbrăcată, de la oraș sau trufașă, infatuată, mândră, semeață. Și zău nu suspectez că termenul e admirativ necondiționat. :)

După trei ani, nu (mai) sper și nici nu-mi (mai) doresc să mă împământenesc în ochii satului, să fiu altceva decât domnița/cocoana și ştiu că voi fi mereu vinitură, venetic. Nu merg la cafea cu vecinele, nu participăm la sindrofii, nu mergem la biserica din sat – fie ea și monument de secol XVIII. Recunosc riveranii numai dacă-s în zonă și nu știu cum îi cheamă, socializez cu vecinii câte zece minute săptămânal la bancă (domnul meu e mai puțin sălbatic) în drum spre casă, nu ne intră nimeni în curte neanunțat, facem troc, ne ajutăm reciproc, cu dom'colonel ne și vizităm la o bere, o cafea, o discuție (și chiar ne place). În condițiile date, avem niște vecini minunați și nu văd de ce-am schimba datele problemei.

Sunt cocoana din dial și mi-s cam mândră de asta. :)

Ce-mi place din noua mea viaţă, aleator

* perspectiva fără limite din pereţi de beton gri urban

* că ochii mi se protpesc pe nori, cer, pomi, verde, depărtare; cerul inundat de stele cu constelaţii pe care nu le cunosc

* spaţiul vital care mi-a crescut mult (în autobuz am senzaţia că cei care-s lângă mine s-au apropiat ca să-mi spună ceva); că «acasă» începe la 4 km de casa noastră.

* că viaţa-i mai domoală şi categoric mai simplă, că timpul curge altfel şi, chiar de-s multe de făcut, niciodată nu te copleşesc; că mereu e ceva de lucru dacă vreau

* sentimentul de siguranţă, când uiţi şi să închizi uşile, d-apoi să le mai şi încui

* că nu trebuie să închid vreo uşă şi să dau drumul la muzică atunci când vreau să fiu doar eu cu mine, mereu sunt spaţii libere

* avalanşa de culoare care mă covârşeşte, paleta de mirosuri, anotimpurile care intră singure în casă şi mi se gravează pe cerul gurii

* vântul prin plete, senzaţia de libertate, de eu pot să fac totul

* miracolul verdelui apărut din seminţele plantate de mine, mirosul florilor după ce le ud vara seara

* torsul focului în sobă, flăcările jucând pe pereţi şi căldura specială a focului de lemne

* că de obicei dormitorul înseamnă pat/noapte, ziua înseamnă afară, hamac, şezlong

* liniştea plină de cocoşi, vrăbii, lătrături bucuroase; cântec de broscuţe şi concerte de greieri

* că am trecut de la total dependent la interdependent şi sper la independent.

Despre țăranul de azi

"Ţăranul este o categorie socială care se cheamă societate ţărănească, iar a fi ţăran nu este o ocupaţie, este un mod de viaţă. Nu poţi să fii ţăran de unul singur. Dacă eu mă mut la ţară şi cultiv legume, asta nu înseamnă că devin ţăran. Dacă îmi fac o fermă, sunt fermier. Dacă mă duc şi stau la sat, sunt rentier.  Dacă sunt la pensie, sunt pensionar. Ţăranul nu poate exista decât ca membru al unei societăţi ţărăneşti cu un anumit stil de viaţă, care presupune un anumit gen de cunoaştere sătească, un anumit gen de muncă a câmpului, un anumit tip de organizare a muncii în familie. Nu poţi să fii ţăran part time. Poţi să ai nişte comportamente de tip ţărănesc, să mai păstrezi nişte valori de tip ţărănesc. Să îţi aminteşti cu nostalgie de viaţă ţărănească, să o imiţi din când în când. Dar nu mai există ţărani."
De aici.

Wish list

Moșmon - Mespilus germanica
Goji – Goji Berry
Paulownia – Paulownia tomentosa
Castan comestibil – Castanea sativa
Scoruși - Aronia melanocarpa și Sorbus domestica
Corn - Cornus mas
Pelin alb – Artemisia Absinthium
Muştar, linte, bob
Rosa damascena.

Later edit - 14.03 - muştar şi bob am primit de la Adina din Râmnicu Vâlcea.
                   26.02.16/4.03.2020 - ce e italic am deja, ce e tăiat nu mai vreau.

Răzlețe

* Ajustarea aspiraţiilor şi dorinţelor o poţi face doar când eşti mulţumit cu ceea ce ai.

* Religia a fost mereu apanajul bărbaților, femeile - doar un accesoriu între cal și cămilă, uneori mai puțin valoros decât câinele.

* Vrând să trăim mai frumos, ne îmbrăcăm în amintiri, ne punem paltoşe anti-prezent - o vieţuire vegetală.

* Civilizați suntem atunci când vrem să respectăm o regulă, nu când ne temem de pedepse.

* Nu putem lua niciodată numai chestiile frumoase dintr-o întâmplare, ele mereu vin la pachet cu chestii neplăcute - până și trandafirii au țepi.

* Trebuie să facem lucrurile, nu să aşteptăm să vină ele la noi.

* Oricât ne-am dori, nu putem rămâne candizi într-o lume perversă.

Empirice. Omul de la sat

Pe chipul omului de la sat, timpul trece altfel.

La 35 de ani arată deja ca la 50, ridurile de expresie îi sunt brazde de pământ în secetă, pete maronii se insinuează răzleţ, ochii îi capătă o lucire mată.

De la 55 la 85 de ani, pare că se conservă, nu-și schimbă aspectul și e greu să apreciezi câți ani are - vârsta incertă. Doar, în timp, ochii capătă o sclipire aparte pe care o vezi când îţi vorbeşte despre nepoţi, despre pământ, despre Dumnezeu, despre cum a aşezat el lucrurile, băiatului i-a făcut casă, fetei i-a dat pământ şi l-a aşezat şi pe ăla micu' – primul nepot născut, crescut în casa lui -, gata, de-acum poate să plece liniştit.

Omul de la sat nu se plânge de lipsă de timp sau de stres; trăiește, după o anumită vârstă, în enclava sa în care e pe deplin împlinit, chiar dacă aceasta nu e vizibilă public.

Decodări subiective

Îmi spune de curând una lume cam rudă și cam prea cocoloșitor îngrijorată de soarta noastră rurală:

- Lasă, c-o să ți se ia ție de bucolicul vieții la țară! (...)

Eu desfășor un demers logic cu analiză a exprimării interlocutorului și, la obiect, gândesc cu voce tare:

- A ți se lua e regionalism, e în grai muntenesc. 
- Măi, cu tine nu se poate vorbi, mă omori tu cu stilul ăsta al tău, ție de regionalisme îți arde!? Dar ce-am mai spus după n-ai mai auzit!?

- ...

Nu, n-auzisem. Și cu decență am tăcut concluzia că în acel moment pentru mine a contat ce era mai important: codul mesajului, nu mesajul în sine, de care, de altfel, mi s-a luat.

Yin-yang negru pe fond roșu

Pe țesătura parțial roșie ce acoperă patul din dormitor două mâțe negre stau expandate; soba de teracotă toarce liniștită, umbre valsează timid pe pereți, e seară, cald și liniște.

Mașa, întinsă toată pe spate, cu labele în aer și capul înclinat spre stânga, stă între pernele noastre; Jinx, deșirat pe-o parte, motan la metru, doarme pe locul meu, la picioare.

Nu le place să trebuie să mă strecor printre ei ca să mă pot așeza în pat. Mașa se strânge ca un arc, gârâie ceva a comentariu, apoi se așterne în mijlocul patului; Jinx, vizibil ofuscat, sugerează un mârâit surd și se trage și el leneș spre Mașa. Încep amândoi să se spele metodic, responsabil, calculat. Labele din față, labele din spate, coapsele, în același timp, de parcă ar fi o singură pisică în fața unei oglinzi.

Pornesc televizorul; cele două mâțe negre se uită atente cum schimb programele, nu, nu-i nimic interesant, așa că-și continuă toaleta. Întâi Jinx o spală pe Mașa; pe cap, pe urechi, pe gât, tenace, având grijă la retușuri. Când termină, se oprește și așteaptă. Mașa se ridică, se scutură, gârâie a întrebare și-apoi purcede la spălarea motanului. Pe gât, pe cap, nu, pe urechi nu, că lui nu-i place, până când, mulțumită, se oprește și admiră tandră rezultatul. Jinx stă cu ochii întredeschiși a plăcere, e tolănit, ud și coafat cu țepi. Îmi întind ușor piciorul drept, să nu-l deranjez.

Se deplasează amândoi agale și se așază într-o poziție yin-yang.

Îmmm, oftează Jinx.

Îmmm, oftează Mașa.

Yin-yang pe picioarele mele.

Dacă e post, e spovedanie

• Când împlinesc 40 de ani, femeile îşi cumpără de obicei casete de bijuterii, ceasuri, portvizituri, seturi de manichiură, rame foto. Eu m-am tatuat şi mi-am luat o geacă roşie din piele, croi rocker. Pentru că merit.
• Mănânc merele cu totul şi mi-ar plăcea să pot cumpăra pungi cu seminţe de mere.
• Rar uit mobilul acasă, dar când o fac mă încearcă aşa o libertate că-mi vine uneori să mă fac că-l uit.
• De la o vreme fug de târgurile de carte, mă copleșește abundența de volume colorate și am impresia că târgul în sine mă dojenește că nu-s în pas cu lectura aparițiilor noi.
• Uneori, mănânc singură în oraş; mereu am ceva de citit şi-mi face mare plăcere să citesc când mănânc, ştiu că nu e sănătos, dar tare plăcut e. Nu mă miră că oamenii se uită suprinşi – o tipă care mănâncă singură, uau! -, ci mă suprinde faptul că până de curând n-am văzut asta.
• Nu gust filme indiene și seriale turcești, telenovele de orice cetățenie și filme zise romance; prefer documentarele, fie ele și de război sau despre descoperiri ale tehnicii.
• Mă fascinează scrisul de mână al oamenilor și mi-e dor de-o scrisoare clasică, pe care s-o pot privi, pipăi, adulmeca. Primesc în fiecare an 3-4 felicitări prin poștă și mă foarte bucur, sunt calde, personale, pline de energie și-mi dau o stare de bine pentru mai multe zile.
• Îmi plac fotografiile vechi, îngălbenite de vreme, și mă cufund în poveștile ce cred eu că le ascund.

Noi suntem români,/noi suntem români....

Moş Crăciun mi-a adus anul trecut un steag al României, pentru că ştie el bine că sunt naţionalistă şi, cum de-un steag al comunei n-a avut de unde să facă rost, patriotismul meu local mai are încă de aşteptat (mi-ar fi plăcut să le am pe amândouă). Cum mai e un pic şi se face anul de când plimb drapelul dintr-un raft în altul prin dulap, Moş Nicolae s-a gândit să-mi aducă în avans şi suportul pentru steag, astfel încât pe 1 Decembrie să pot arbora steagul naţional pe moşia personală. În rolul de spiriduş al lui Moş Nicolae – domnul şi stăpânul meu. Domn care a achiziţionat el tablă, profil pătrat şi ţeavă din inox – are o pasiune de mai bine de-o jumătate de an pentru inox -, a măsurat, tăiat, sudat, finisat, lustruit, pus şurub de strângere şi mi-a amenajt un suport cum nici primăriile de municipii n-au în mod cert.

A montat suportul pe chioșc – am ales locul ce oferea perspective de admirare a steagului cât mai numeroase, plus că se vede de la mai bine de un km -, am probat – arată într-un mare fel – și acolo va rămâne steagul până pe 8 decembrie - să vină acasă și copilul nr. 1 -, când, pentru cinci luni, va fi coborât (asta dacă nu mă apucă pe 24 ianuarie să-l urc la loc).

De ce cinci luni? Pentru mine adevărată zi naţională e 10 Mai. Din 10 Mai 1878 – când Carol I a semnat şi promulgat Declaraţia de Independenţă, după discursul din 9 Mai al lui Kogălniceanu – putem vorbi despre România ca stat. Nu, nu-s monarhistă, nu cred că moharhia, fie ea și constituțională, ar fi o opţiune în mileniul trei, democraţia noastră, chiar și de carton presat sau de plastic, cred că este mai potrivită timpurilor pe care le trăim. Nu mă încântă ideea că pot fi redusă la o linuiuţă în testamentul prin care regele/regina mă lasă moştenire fiicei/nepotului, o dată cu ţara asta. Votând din cinci în cinci ani, măcar am speranţa că ceva se va schimba, că aleg sau că măcar iese din urne președintele ales de cei din jurul meu, nu că viitorul meu va fi în mâinile unei persoane al cărei unic merit explicit este că a moştenit genele regești.

Admir Casa Regală a României, ştiu că fără ea altul ar fi fost destinul ţării şi nu mai bun, categoric nu, dar mi se pare desuet să pledăm cu monarhia salvează România, acum, când a trecut mai bine de un secol (ba chiar și un mileniu) de când acest fapt era valabil. Știu că sub mâna regalităţii România a devenit stat, că România modernă e legată indisolubil de monarhie, dar nu, mulțumesc, eu rămân republicană, chiar dacă nu-s de la Ploiești (și visez la o republică parlamentară).

10 Mai are o triplă semnificație: 1866 – când prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul ca domnitor al României – ,1881 - când Carol I a fost încoronat rege al României – și 1878 - de atunci existăm ca stat.

Dar Ziua Națională a României (încă) este pe 1 Decembrie, așa că voi sărbători prin muncă - e singurul cadou pe care i-l pot face - și-o să-i urez, cu ochii la steag, La mulți ani, Românie, oriunde te-ai afla!

Zi mușcată de umbra unui câine

• Îmi plac casele care spun poveşti despre oamenii lor, nu cele care arată în termopane, unghiuri drepte și alb-negru averea proprietarilor.
• Mi-aș dori ca unii oameni să se vadă la fel cum îi văd eu: cei care-mi sunt foarte dragi și cei pe care nu pot să-i sufăr.

• Uneori, copilul pribeag se mută într-o limbă străină unde familie are prea multe consoane și lui acasă îi lipsește un a când e cu chirie. Încă nu crede că viața nu poate fi tradusă sau interpretată de altcineva, ori o înțelegi, ori nu, vrea să-i dea skip și s-o deruleze pe fast forward, nu înțelege că n-o poți arhiva ca s-o trăiești mai târziu.

• Ne cumpărăm de tineri moartea, zi de zi ne plătim ratele mai prompți decât pe cele pentru pensie, ne aprindem țigara de la lumânările de pe tortul aniversar sperând, în secret, că așa vom face și de la cele de pe colivă.
• Când neplăcerile cotidiene și oboseala cotropesc un om, de obicei face o formă de depresie. Eu mă împrietenesc cu insomnia, devin cinică și asocială. Atunci și umbra câinelui mușcă.

Spovedanie de toamnă

* Nu-mi plac cifrele; urăsc să rețin valori default – numere de telefon, număr de pantofi, coduri pin. IP-urile însă le rețin fără efort.

* Îmi plac filmele alb negru, jocul lumină-umbră, cărțile vechi, instrumentele de scris cu peniță sau carbon, hârtia ivoire, agendele cu pagini gălbui și caietele cu foaie velină.

* Nu mă atrag băuturile alcoolice dulci, cocteilurile, vermutul și băuturile numite generic pentru doamne.

* Nu-mi plac bărbaţii cu păr pe gât, cei care cântă muiereşte, sensibili-cu-citate profunde, de statură liliputană sau cu fizic delicat.

* De obicei, sunt o fire optimistă şi una lume zice că şi tonică (off the record, alta lume zice că-s o scorpie), dar am zile în care sunt într-o formă de cozonac de-a dreptul.

* Nu vreau să intru în nicio uniune, în nicio asociație profesionistă, în nicio antologie de cinevauri. Lumea se miră când spun că nu vreau și eu mă mir de mirarea ei.

* Îmi place toamna cu vântul ploile griul şi gustul ei înmiresmat.

Odată...

...purtam la gât, agăţat de o fâşie de piele, un rulment.

...lângă soneria apartamentului am scris „Nu sunaţi! Ies eu din când în când” Oamenii ezitau, apoi băteau sfios la uşă.

...primăvara venea numai după ce umblam desculţă prin ploaie, în centru oraşului, îmbrăcată la patru ace, cu pantofii în mână şi machiajul înşirat stil raton. Tot atunci vara venea pe aripi de licurici sclipicioşi.

...femeile din preajma mea sperau că mă vor învăţa să fiu cochetă.

...am crescut o vară în casă un pui de şarpe de alun; îl chema Căuţă.

...am primit de ziua mea o cratiţă mare cu caraşi de râu vii pe care i-am ţinut în cameră aproape două luni; aveam 18 ani.

Seară de iulie cu pahar crem şi mâţă neagră

În paharul meu crem, de sticlă clară, cu vişinată, o muscă s-a sinucis. N-a suferit mult, a aterizat pe spate, a dat de două ori din picioare şi asta a fost tot.

Eram pe terasa din faţa bucătăriei, pe scaunul pliant de pescar, cu un taburet alb pe post de masă.

De pe scândura-bancă fixată de R. lângă taburet, Maşa se uită interesată în paharul meu. Se apropie, bagă lăbuţa în vişinată, apoi o scoate şi o linge prelung. Lăbuţa neagră văzută prin sticla crem devine maro şi face un unghi nefiresc la buza paharului. Mai încearcă o dată să scoată musca; iar se linge. Şi încă o dată.

Într-un târziu reuşeşte să o apuce cu gheruţele. O mănâncă de pe lăbuţă, se mai linge o dată responsabil, apoi coboară. Întâi se spală metodic, apoi mi se urcă în braţe. Mai bagă de două ori lăbuţa în pahar, se linge bine, oftează adânc şi se răstigneşte a somn pe picioarele mele.

Vânătoarea muştei o epuizase.