Piatră

Cuca. Și-napoi acasă

Pe drum, oameni la plimbare cu rucsacuri de tură și bețe de trekking, plouă ușurel și insinuant, adie un vânticel doar în aparență inofensiv. Cabana apare dintre brazi; cu tocurile roșii și alt cocârmat în față, cei ai lui Relu s-au dus, cu multe mașini în zonă, motociclete și destui oameni.

E altfel și-i firesc să fie, dar energia e aceeași: cald și zâmbet, timp scurgându-se alene, viață fără ceas sau obligații. În curte a crescut un foișor, s-a extins locul de joacă pentru copii de toate vârstele; o fetiță aleargă fericită, anexa are o culoare stranie și panouri fotovoltaice, nu mai există banca din față, în locul ei tronează liniștit un generator galben.

Cabana are gard, spre râu e unul cu sârmă ghimpată; hmmm, aici se bălăceau fetele și trebuia să fluier ca să mă audă, acolo e locul unde ne spălam, acolo spălam vasele, dincolo stăteam nopțile cu Hagiu la foc, ascultând Cargo - Ziua vrăjitoarelor pe repeat, lângă – locul unde repara Petre mașina. Dor de atunci, nu de aici.

Motoare turate și gaze de eșapament: trei tineri se joacă frumos și urcă nervos spre pădure, doi copii fug râzând după ei; mă miră că nu văd niciun câine, nicio pisică, dar văd pubele: nici urmă de gunoi nicăieri, nici lângă apă, fapt care mă bucură: ajungem să ne surprindă normalitatea.

Curtea e cam plină de chestii fie utile, fie de decor vopsite în roșu, în fața intrării a crescut o aplecătoare unde stau mulți oameni, în foișor arde frumos un foc, înconjurat și el de oameni. Peste 25, toți fără mască, așa că hotărâm să nu mai intrăm să vedem cum arată cabana în interior.

Îmi spunea cineva, cândva, că la Cuca e fain să mergi până spre 40 de ani, apoi vibrația nu mai e pentru tine; acum îi dau dreptate, e fain, e locul unde înveți sau aprofundezi o lecție de solidaritate, de egalitate, de firesc, de liniște, dar, mulțumesc frumos, nu mai e pentru mine.

Plecăm spre casă; prindem de la picături de ploaie la soare plin, oprim să ascultăm apa, să ascultăm pădurea, oprim la poligonul de cățărare, oprim să iau niște pietre, coborâm din toamna de Iezer spre varianta incipientă a noastră de toamnă; drumul e bun, cu ceruri incredibile, zâmbet, mulțumire, poate să vină săptămâna cea nouă.

 

Sunetul liniștii

 

Spre și dinspre Cuca

 

La Cuca. Cabana Cuca

Cu capul în nori

Privind lumea de sus

Drum spre casă, cu munți la orizont

Cu munții la orizont

Crâșme, toamnă și munți înzăpeziți

Unicul bar din comună – la parterul unui bloc, cochet, fain amenajat, cu cafea bună - s-a închis (acum e o agenție bancară), celelalte – nici nu știu cum să le spun, un fel de săli lipite de magazine – sunt deschise numai în caz de nunți, botezuri și alte chefuri programate din timp (la cel mai apropiat de noi – vreo 300 m în linie dreaptă – cam de trei ori pe an, știm după muzică). Tot lângă magazine mai sunt câteva terase – două mese, o umbrelă şi câteva scaune; din când în când, vara mai stau oameni la mese la o bere, la o cafea.

Locuim într-o comună tangetă orașului, fără casă de cultură, non-stop, parc, cinema, crâşmă, dar cu munţi înzăpeziţi la orizont.