Sărăcie

 

Sărăcie lucie vs experiențe utile

Cum știam că R. nu va fi funcțional o lungă perioadă, am căutat oameni la lucru; am întrebat, am cerut recomandări, am scris pe facebook. Partea bună: ne ajută un vecin, un prieten și un tânăr frumos de pe o uliță alăturată și în plus avem ceva perspective de găsit oameni pentru muncă ocazională. Au fost mai multe oferte, unii au spus că vin, nici n-au venit, nici n-au mai răspuns la telefon, au fost și variante cu 300 lei pentru 4 ore de muncă – nu, mulțumesc! -, Vin, cum să nu? Știți, nu mai pot, mi-a apărut o afacere... (am apreciat că ne-a sunat și ne-a anunțat). Un domn a venit, a spus că mai vine și... suspectez că l-au ”furat” vecinii de la pensiune.

Înainte de aste demersuri, am vrut să ajutăm un ”amărât”, să ne fie săptămânal în curte, să bazeze pe un venit constant. M. a venit prima dată la coasă, domnul meu l-a plătit cu mult mai mult decât trebuia: îi tăiaseră curentul și avea nevoie de bani. A cosit cu coasă clasică, s-a mișcat repede, nu a trebuit să stau după el, a preferat să-i pun mâncarea la pachet pentru copii: are trei băieți de 8 luni, 5 și 8 ani. Trăim doar din alocația la ăia micii, că am avut ajutor de la primărie și ni l-a tăiat.

A doua oară a venit tot programat, a făcut rapid ce i-am cerut, l-am plătit corect (amintindu-i că încă ne e dator de data trecută), a plecat și cu o sacoșă de mâncare pentru copii. M-a sunat nevasta să iau un chil de ulei, că lu' ăla micu' i se face rău de la untură. I-am dat și ulei, și bani de-o bere la crâșmă. Ne-am întâlnit sâmbătă următoare la biserică, era la cerșit; m-a mirat, mi s-ar fi părut firesc să fie la muncă, n-o fi avut unde...

A treia oară a venit accidental și a strigat la poartă. N-am bani de pâine! Hai, vedem ce găsim de muncă. A făcut ce i-am cerut, am vorbit ca peste câteva zile să mergem la el acasă, să văd dacă mă minte sau nu (asta nu i-am spus-o) că e cumplit de sărac. A fost nemulțumit de banii pe care i-am dat (atât avem cash), i-am explicat că încă ne mai e dator niște ore bune de muncă.

Peste câteva zile am fost cu domnul meu și un prieten (cu un Duster aproape plin cu de toate, de la țesături la plasturi și dezinfectanți, plus mâncare, multă mâncare).

Și am văzut ce înseamnă sărăcie lucie. Pe o coastă aridă peste un pârâu puturos, maximum 200 mp de teren, cu casă cu tot; casa – o cameră (curată), o anexă-bucătărie cu tavanul jos, boltit, un ”hol” făcut din placaje și cu un unic bec cu incandescență, lăsat aprins continuu și mutat unde e nevoie de el. În curte, cam 2 mp de teren cu câteva cuiburi de fasole, rosii, porumb, vreo trei câini și câteva găini, un singur scaun, un closet care stă să cadă.

Stau de vorbă cu soția lui, nu au alt venit decât alocația copiilor, M. nu știe să scrie sau să citească, nu are valoarea banului, el cere cât îi trebuie, nu știe cifrele, iar băiatul cel mic are 2 ani, nu 8 luni. Aduce apă de departe ca să spele, uleiul nu e pentru gătit, ci pentru pus pe pâine, cu sare și ceapă, tot ce au mobilier în casă e primit de pomană, nimic dintre electronice nu funcționează, sunt folosite ca dulapuri, mese.

Le-am adus copiilor dulciuri când am venit și le-am dat lor; înainte de-a termina o țigară, cei doi mai mari le mâncaseră pe toate. Vorbim, M. vine sâmbătă la noi, dar mai devreme, M., nu la 8,30, că e soarele sus deja. Da, vin la 7. Pe drum mi se roteau gânduri multe-n minte, vorbesc cu S. la asistența socială să mă ajute să le facem dosar, știu de unde să luăm o Albalux, îi dăm becuri led, două lenjerii, avem niște pături și o pilotă în pod, nu le folosim, ia să intru și în oale cratițe, pun pe facebook să-i ajutăm... Prietenul: hmmm, șezi domol, e prea devreme, lasă să prindă mămăliga coajă.

Seara, își sună R. un amic, viceprimar în comuna lui M. Vezi-ți de treabă, e lepră, a pierdut ajutorul pentru că nu vine la muncă și mai e și obraznic. Mai vorbim.

Sâmbătă la 6,30 eram în grădină, descuiasem poarta, băusem cafeaua; la 7,30 îl sun pe M. Sunt la Slatina, cu un băiat, că io am nevoie de bani, doamnă! I-am spus să nu mai vină vreodată la noi. Și mi-am amintit de Doru, de care mă întreba Nea Costică: și de ce n-are, doamnă, dacă are pământ?

Nu e prima dată când sunt credulă (Când ești om cu țăranul nesimțit), dar sper să fie ultima. Am ajuns la concluzia că mai bine îl ajut pe cel care are, dar nu de-ajuns, că cel care nu are n-are pentru că nu face nimic ca să aibă. Vrea ajutor? Întâi să se ajute singur.

Ce-am mai făcut

N-aș sputea spune că acest an e cel mai bun pe care l-am avut vreodată; a debutat cu probleme de sănătate, mama domnului meu, domnul meu, eu. Mama domnului meu s-a dus în iunie, domnul meu – operație pe coloană, în iulie, după mai bine de două luni în care a stat drogat antidurere. Eu, obosită cronic, cu articulațiile pe butuci, carențe de toate, mai ales de somn; ne-am mai revenit, mai avem.

Ciudat an, sau cel puțin așa s-a arătat a fi până acum. A debutat cu asfaltarea drumului dinspre lizieră, lucrau o zi da, nouă ba și s-au lungit în timp cu gunoaie de la muncitori și noroi până la glezne, pe final de martie a ars acoperișul casei de lângă noi, mai bine de-o lună a zburat funingine duios și mi-a blocat respirația. Experiențe inedite: marți înmormântare, duminică botez, calculator decedat definitiv și ireversibil, mers la serviciu cu busul (de pe final de mai nu mai sunt o doamnă, să am mașină cu șofer).

Ca an agricol, a fost cel mai slab ever. Știind că nu vom avea timp, am semănat și plantat urme fine (opt cuiburi de roșii, de exemplu, am cumpărat răsaduri ca fiind de cherry, nu, nu sunt, dar măcar sunt gustoase). Cum domnul meu nu era (și o bună perioadă nu va mai fi) funcțional, cam toate mi-au picat mie în cap, mă bucur că am reușit să ud plantele la timp și n-am ucis niciuna; bine, n-au mai apărut spilcuțele, crizantemele comestibile, albăstrelele și știrul roșu, ele știu de ce.

La capitolul nu faceți ca ei: pavilionul verde de grădină cumpărat în primăvară e prost cu spume, minune dacă va trece iarna (pe cel precedent l-am ținut trei ani), la fel și prelata pe care am pus-o între casă și magazie, ca umbrar – ea ar fi ok, dar capsele sunt jalnice.

După ani de plete, domnul meu s-a tuns regulamentar vârstei (barba și mustața le-a păstrat, dar mai domolite), am primit o masă rotundă de bucătărie pe care mi-o doream de mult (apoi am dăruit-o, că ocupa prea mult spațiu, daaar m-am bucurat o vreme de ea); am avut și motive de zâmbet: am pus o marchiză și e mai utilă decât aș fi crezut, am refăcut o bucată de gard, avem canapea nouă de Ikea.

Bucurii? Bebe-nepot sănătos și delicios (are deja 7 luni), cupil din străinătățuri venit acasă. 

Și viitorul sună dacă nu bine măcar mult mai bine decât până acum.

Raport întârziat despre dihănii

În principiu sunt toate bine, Zăvod îmbătrânește fizic de la zi la zi, dar nu e morocănos și-ar fi dispus des la joacă; se vaită ca o mimoză când mă apropii cu peria de el, vrea atenția tuturor, altfel, doarme la soare cu orele. Urma îmbătrânește și ea vizibil, are probleme articulare (nu mai vreau câini de talie mare), Pepsi e însă vioaie, șmecheră și amuzantă. 

Mașa e și ea vizibil bătrână, e sucită și cu fițe, scuipă ca diperata în formă continuată, a început să i se matizeze blana și nu suportă nicio pisică pe lângă ea. Nu are probleme de sănătate, dar este evident că neurologic nu mai e la fel de funcțională. Frida dă și ea semne de bătrânețe, nu mai are agilitatea sau rezistența pe care le avea, e mai tolerantă, mai indiferentă, dar tot vrea să fie în centrul atenției tuturor. Singurul tânăr e Gizmo - lung, subțire, motanii vagabonzi din oraș arată mai înfiripați ca el, el, care e o gaură neagră la cât mănâncă – și are program zilnic de luat bătaie: îl ajută motanul blond musafir, care îl prinde în livezile din preajmă.

Găinile sunt și ele cam bătrâne, musai în primăvară să cumpărăm ceva puici, pentru moment sunt grase și frumoase, nu se tem de oameni, stau în piciorele cui apucă, fac ouă. Ieri scriam că sper să nu ne moară și cocoșul actual de bătrânețe, iaca a murit.

Tot mai sus

 

Negru-n verde

 

Ca o poartă

 

Răgaz

 

Spre înalt

 

Timizi