L-am adus acasă în joia neagră din 2014; avea cam 4 luni, era îngrijit, dar l-ar fi așteptat o viață în lanț, păzind porumb.
Metis de ciobănesc de Bucovina, mi-a pus rău creierii pe moațe cu educatul, am ajuns să-i bag mâna în gât ca să-i arăt că eu sunt mai sus ca el în lanțul trofic; după ce l-am convins că eu sunt șeful, ne-am înțeles bine.
De cum a venit, ne-a decorat măiastru moșia: gropi
crescute peste noapte, mușamale dantelate, scule teleportate în alte spații, ne-a cointeresat să înălțăm gardurile pe care le sărea cu grație. Citea mărunt
ziare și reviste, găleți și ligheane, pături, bănci și scăunele, blugi Wrangler
de pe culmea de rufe, vișin, arbuști, arțar.
Iubea peturile și să antreneze pisicile prin alergare
(dar dormea cu ele în brațe), se juca cu găinile până făceau stop cardiac,
mereu a comentat când nu i-a convenit ceva, mai ales când era să-l tund sau
să-l perii. Fan bârfă, frecvent dormea pe cimentul de lângă terasă, doar să ne
audă; altfel, dormea la acareturi, lângă lemne, căsuța lui având doar rolul de
piedestal.
Îi plăceau căprioarele, le certa când plecau de lângă gard și
voia să le strângă în turmă, nu-i plăceau caii și-i lătra până la sufocare, cum
nu-i plăceau zgomotele puternice: le ”înjura” indignat, mai ales petradele, artificiile.
În ultimele două luni l-am tot văzut cum se duce, mergea din ce în ce mai greu,
avea probleme de coordonare, de echilibru, ne temeam că nu trece iarna.
Miercuri n-a prea vrut să mănânce, a luat doar osul pe
care și l-a apărat preventiv de câinuțe; joi l-a găsit domnul meu lângă gard,
nu mai putea să meargă, l-am adus amândoi la adăpost; n-a vrut
să mănânce, a băut doar apă ca să-mi facă un hatâr - avea deja moartea-n ochi. Vineri dimineață mi-a fost teamă să merg la el. Ai fost la Zăvod? Da. Ce
face? A murit.
S-a dus Zăvod. Ză Vodă. Zăvod ot Ciumești (2013-2026). Măi-câinele
meu. Să-ți fie eternitatea lină, măi-câine. Și să știi că doare tare,
boule!
