Frumusețe autohtonă

Dacă într-o seară de mai, un oraș...

...împlinește 628 de ani...

Pitești, 20 mai 2016.

Un reportaj despre eveniment, aici.

La Pitești

În piața centrală, pietonală, doi băieți cam de 6 ani se vânează reciproc cu mașinuțele electrice. Unul dintre ei reușește să-l prindă pe celălalt și-i ciocnește mașina.

Puștiul din mașina zdruncinată:

- Da, măăă, că tu ai permis de la Pitești!...

Logică

În fața unui magazin, Fetița – cam 4 ani, rârâită, bâțâindu-se de pe un picior pe altul – și Tatăl.

F.: Hai să inthăm pe-aici în magazin.

T.: Nu putem să intrăm pe aici, pe-ici e ieșirea, se iese din magazin.

...

F.: Atuuuunciii... hai să ieșim hepede de-afahă dihhhhhect în magazin!

Colectare selectivă cu aurolac, carton şi cafea în aşteptare

Zi atipică de ianuarie, umed-primăvăratică. În pasajul-gang din spatele Casei Cărţii, un tânăr îmbrăcat ponosit caută în pubelele colorate. Are lângă ele trei sacoşe din rafie de dimensiuni diferite, murdare, una – cu baierele înlocuite, şi din când în când inspiră dintr-o pungă pe care o scoate din buzunar.

Prima pubelă – cea galbenă; răscoleşte, pune jos cartoane şi hârtie, în sacoşa mare ajung peturile, în cea mică – metalul, iar cea intermediară găzduieşte doze de aluminiu. Aplecat în pubelă, cu mişcări calculate, tânărul caută; ştie exact ce, găseşte imediat, nu ezită o clipă şi le aruncă, fără să se uite în spate, pe fiecare la locul său. Mai trage din punga cu aurolac, o pune cu grijă în buzunar şi continuă să caute.

Tânărul e încercănat şi slab, are nişte pantofi mult prea mari al căror vârf se întoarce, pantalonii îi sunt îndoiţi jos de două ori şi poartă o jachetă din stofă cu mânecile suflecate.

Trece la pubela albastră, păstrând ritualul. E eficient, superspecializat şi mă găndesc că, dacă asta ar fi o meserie, el ar fi deja profesionist.

O pubelă metalică, punga cu auroloac, cea de-a doua pubelă metalică. După ce termină, se aşază pe bordura de ciment, aprinde o ţigară pe jumătate fumată şi evaluează scurt „marfa”.

Se ridică, strânge cartoanele într-o stivă, hârtia – alături, într-un teanc mai mic, ambele – lângă pubela albastră, lipite de bordură, să nu încurce drumul. Pune sacoşa mică în cea medie, pe cea medie în cea mare, scutură sacoşa mare să se aşeze ergonomic conţinutul şi, cu un oftat, şi-o urcă în spate şi pleacă agale.

- Da' p-astea când le iei?

Femeia care îl întreabă e o vânzătoare din zonă, venită să ducă gunoiul.

- Nu le iau, doamnă, poate vine unu' amărât şi-are şi el d-o pâine.

Carton în aşteptare – variantă autohtonă de sospeso caffe.

Mă-ntreb

Merg în piaţa mare, la raionul de brânzeturi. La o tanti în vârstă, brânza de capră – 15 lei kg, în rest 25-28 lei. Gust de la tanti; bună brânza.

- Dar de ce aveţi preţul mai mic ca ceilalţi?

- Of, maică, dac-ai şti ce mă bălăcăresc, că să-mi cumpere ei brânza, da' nu vreau.

- Dar rentează, tanti, dac-o dai aşa ieftină?

- Rentează, mamă, că io nu viu de la Sibiu să plătesc icişa chirie, io plec seara acasă la mine.

În afara pieţei, pe trotuar, mai multe găleţi cu brânză,13-15 lei/kg.

- Costă, mamă, masa din piaţă şi te mănâncă ăia, că s-o dai la aceiaşi bani ca ei. Păi ce, io am timp să stau aici?

- Şi dacă vine vreun control?

- Fugim, maică, că ne-amendează. Ăia îi cheamă, să scape de noi.

Şi atunci mă întreb cât de moral e preţul de 28 de lei pentru kilogramul de brânză de capră de Sibiu?

Culori citadine de august

Lângă fântâna arteziană galbenă din piaţa roşie, cu mâinile ude, o copilă cam de patru ani cântă:

Pentru nooooi... ie. O-o-o-o amândoooi...

Pe bordura înaltă, lângă ea, un bărbat încă tânăr stă, cu picioarele adunate incomod, şi priveşte ca prin ea, de parcă fătuca ar fi din sticlă.

Copila se apropie şi îi spune ceva bărbatului în timp ce îşi şterge temeinic mâinile pe pantaloni.

Bărbatul se ridică; fetiţa se uită pe bordură, ezită, ia de pe ea o borsetă şi şi-o pune diagonal. Apoi, cu o piruetă, ia şi un aparat foto şi pleacă în pas săltat. Din spate, bărbatul o urmează agale.

O fetiţă-n roz cu o borsetă neagră şi-un aparat foto la fel, alături de-un tată în negru, trăgând aplecat un mic troller roz cu Barbie.

Iulie cu puştan și Inna în centru urbei

Un puşti de 10-11 ani, parţial camuflat la haine, cu rucsac şi ghete sport lotto, merge agale, uşor ritmat, şi pare a vorbi singur. Are în urechi căşti albe ce le imită pe cele de ipod, iar firele îi sunt încâlcite duios pe piept.

Preocupat, scurtează razant cu privirea drumul şi îşi calculează traiectoria: pe canalul ăla sar, acolo merg pe bordură, mă uit în oglinda de la Audiul negru.

Mă apropii de el; cântă, sigur cântă. Când ajungem unul în dreptul celuilalt, aud şi ce: cu cărţile pe cap mergi singurel pe drum/şi-ai vrea ca cineva să fie lângă tine-acum...

M-a făcut să zâmbesc; un zâmbet trist, de râsu'-plânsu'; unii oameni nu ştiu să citească; unii oameni nu ştiu să gândească; unii oameni nu înţeleg ce aud...

Sinapse

     Opriți dricul!

La ieșirea din intersecția de la Jandarmi, pe panta în curbă strânsă din fața unei firme de pompe funebre, un dric e lăsat în mijlocul benzii pe avarii.

     Mortul vrea să bea un Cico

În față la Cățeaua leșinată, la o masă din sticlă, un tip între două vârste, cu capul sprijinit pe palme, încremenit în fața unui pahar cu ceva portocaliu în el.

     Un Cico dacă ar bea,

Doi tineri în Piața roșie:

- Mi-e o sete de mor!

- Mi-e o sete de-aș bea și apă!

     Mortul poate-ar învia!

Lângă Casa albă, doi indivizi:

- Și jurai că-i viu!

- Dă-l încolo de mort, că până la urmă s-a simțit și el și a accelerat.

     Reclame, reclame, reclame.

Frântură de mai în centrul urbei

După-amiază caldă, cu soare puternic și peste 25 de grade în termometre. Lângă parcarea de la prefectură, pe jardinierele din beton stau la umbră doi bărbați. Unul - cam 30 și un strop de ani, adidaso-saboți + bermude și cămașă strâmte, cu bifă de Nike, care evidențiază depozitele adipoase tipic feminine de pe talie; osatură fină - masculul-femelă. Celălalt, sărit un pic de 35 de ani, tricou bleu tot Nike, blugi decolorați și ochelari de soare D&G, teniși Converse din piele de autobuz neagră; tuns scurt, început de chelie, de gușă, de burtă, bazin sensibil egal cu umerii, picioare scurte și groase.

Vorbesc tare și la intervale regulate scuipă cu boltă sau aruncă mucurile de țigări cu câte un bobârnac în mijlocul zonei pietonale. Se ridică, agită cu mișcări ample smartfonurile, zdrăngăne fiecare setul său de chei de la mașină, se aşază. Femei, mare, pejot, bani, femei, 1 Mai, pejot, fraierul de patron, femei, crâșme, pejot, beții, grătar, femei, Vama Veche. Și pejot.

(Ce-o fi ăla pejot? Și ce femei ar putea să atragă antimasculii ăștia?)

Nike-istul se ridică, merge la un Peugeot argintiu tras perpendicular pe mașinile parcate, click-click telecomanda, deschide portiera din față și scoate o tabletă și-un bidon de 0,5 cu apă. Click-click, apoi se întoarce pe jardinieră.

D&G-istul se ridică şi el, afundă cu greu smartfonul într-un buzunar mult prea strâmt, merge călcând apăsat către dubița albă Peugeot blocată de companionul său (amândouă mașinile sunt de firmă cu număr de leasing). Click-click, deschide portiera (a, pejot-ul e Peugeot!) și din buzunarul ușii scoate un tub de cremă de mâini Neutro Roberts. Își toarnă generos pe palma stângă, închide capacul, pune crema la loc, închide portiera, click-click. Agață cheile în celălalt buzunar și cu mișcări ondulat-lascive se îndreaptă spre jardiniere. Rămâne în picioare lângă amicul său și începe, cu mișcări abrupte, să-și întindă crema pe mâini.

Perfect bărbătesc.

Când modernizarea infrastructurii are gust de atunci

Am mai scris că, de aproape trei ani și jumătate de când ne-am mutat, sunt o doamnă, am mașină cu șofer. În astă perioadă, am mers de vreo zece ori cu maxi-taxi-ul din sat (o singură dată dus, în rest întors acasă, cu trecut pe la dulcegăria italiană) și de vreo zece ori cu autobuzul prin oraș, când vremea era mai ciudată, că-n rest am preferat per pedes-ul pe distanțe rezon sau mașina cu șofer pe cele lungi.

La sfârșitul toamnei trecute, DN 73 – drumul nostru spre job/către casă – a intrat în reparații; trafic gâtuit, benzi închise, dar s-au mișcat nesperat de bine și n-au făcut lucrare de mântuială, ca dovadă că-n primăvară nu crescuseră cratere și gropi obligatorii, în condițiile în care lucrarea nu a fost terminată, șanțurile betonate, turnarea stratului de uzură și montarea bordurilor urmând să fie făcute când se va încălzi vremea. Și cum a dat căldura s-au apucat iarăși de lucru. Ca timp de întârziere – cam 10 minute de drum; până la urmă – tolerabil. Tot când s-a încălzit a demarat și reparația podului de peste Argeș; timp de întârziere – 10-45 de minute, tot de drum, mai mult pe cel de întors. Asta e, o să treacă, gândeam.

De la începutul săptămânii am trecut la next level: sensul de intrare în oraș pe pod e blocat, așa că accesul se face pe o rută ocolitoare, dar ocolitoare mai bine de 15 km, când pe ruta obișnuită aveam 10 km per total. Și, cum domnul meu de curând lucrează mai aproape de casă, iar lucrările vor dura vreo patru luni, am hotărât eu, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să merg cu autobuzul. Mă duce R. printr-o comună limitrofă nouă (Budeasa) până într-o comună limitrofă orașului, unde există o rută de transport în comun (Bascov), și de-acolo, cu busul, la birou.

Ieri a fost prima experiență de gen. Bilet luat de la dozator (după ce-a trebuit să cumpăr o cafea, că n-avem bancnote mici și dozatorul nu dă rest mare, iar comercianții n-aveau să schimbe), așteptat vreo trei minute, urcat la „cap de linie”, stat pe ultimele scaune, cu spatele spre sensul de mers, privit cu ochi mari ce și unde s-a mai schimbat – e cu totul alta perspectiva când privești pe geamul lateral decât când vezi drumul prin parbriz. 11 stații de autobuz, 20 și ceva de minute (da, Piteștiul are și rute de peste 10 stații); oameni prea aproape de mine – deh, mi-a crescut spațiul vital – care credeam că vor să mă întrebe ceva, râsete de liceeni, uau, clădirea asta când a crescut?, rumoare, radio, agitație. La întoarcere, ajungând la locul de întâlnire, am descoperit un depozit de hrană pentru animale, bine aprovizionat și cu prețuri rezonabile.

Azi am repetat experiența, numai că am stat pe partea cealaltă, cu fața spre direcția de mers; altă perspectivă, alte clădiri noi, alte mirări. Îmi lipseau sanvișurile și sticluța cu apă, că-n rest m-am simțit ca atunci când, copil fiind, plecam în excursie. Și mi-a plăcut. Mai vreau.

Răutăcizm >:)

Văd pe luneta unui BMW bleumarin o plăcuță cu ”Asigurat de Isus”. Și mă întreb: Casco sau doar asigurarea obligatorie?

Sursă foto: paulierco.ro.

Suprarealism de vineri

Vineri, un pic după prânz, mă sună S., un amic drag căruia i-am simţit lipsa în ultima jumătate de an, cât a lucrat el pe alte meleaguri, ca să mă ameninţe că trece zece minute pe la mine în scop de vedere reciprocă şi-o cafea amară (amândoi bem cafeaua fără zahăr). Peste zece minute, intră în birou cu mâinile la spate şi-un vag zâmbet hâtru pe chip, mă salută şi aşteaptă.

- Ce?

- Mmm, nimic, de ce, trebuie să fie ceva?

- Păi te uiţi la mine într-un anume fel.

- ... Ţi-am adus flori.

Şi tace.

Tac şi eu.

- Cum ţieee nu-şi plac florile moarteee... şi mie îmi place mâncarea indianăăă... cafeaua e amarăăă... iar tu eşti o dulceee...

Pe chip i se lăţeşte un zâmbet încântat cu tentă maliţioasă şi scoate de la spate un ghiveci micuţ, amabalat sofisticat cu staniol, ţiplă şi fundiţă sclipicioasă, din care îşi iţesc căpşoarele adrei iuţi în diverse stadii colorate ale evoluţiei: verzi, galbeni, portocalii, roşii.

Mă învăluie un râs sincer şi-l întreb:

- Ok, şi partea acră unde să înţeleg c-ar fi omniprezentă?

Râdem amândoi, tăinim preţ de-o cafea şi la final, când se ridică de pe scaun, scoate de la spate, din cureaua blugilor, o carte şi mi-o oferă.

- De fapt, de-asta am trecut. Am luat una pentru mine şi una pentru tine.

Cărţile cu Apolodor, Gellu Naum, ediţia Ion Creangă 1979, cu ilustratii color de Dan Stanciu - , cu care amândoi am crescut.

După 18 ani

- Domnul… Doamna…
O cunoştinţă comună face prezentările. El – un domn distins, îmbrăcat la patru ace, la vremea lui sigur a făcut furori în populaţia feminină fertilă. Eu – în bocanci, blugi, geacă* şi cu rucsac, ca o doamnă ce mă aflu.
- Eu vă ştiu de ani buni, doamnă, de când era fetiţa mică… În oraş dumneavoastră şi încă un domn ce aveaţi pe-atunci hamuri de purtat copiii în spate.
(Recunosc, aveam. Şi mai era un domn care-şi plimba fiul tot în ham, fiu care peste ani a fost coleg de clasă cu fiica noastră.)
- ?!?...
- Da, şi pe soţ îl ştiu. Eraţi singurii din oraş care eraţi foarte tineri, cu copil în căruţ şi cocker black and tan.
- Păi cockerul chiar era singurul din oraş black and tan.
- Probabil, dar eraţi o apariţie remarcabilă, pitoreşti, doi tineri cu un căruţ şi-un câine… Vă vedeam jos la Grotă, sus, în cartier, la terasă, prin centru tot aşa…
Atunci m-a lovit o bruscă revelaţie: doar noi, părinţi responsabili, ce mergeam cu copila din dotare în crâşmă, fie ea şi terasă, de când avea 10 zile. Să ştie fata de mică ce-i bun, ce-i rău.

* Ştiu că în DEX e o giacă, două giace. E opinia Academiei, nu şi a mea.

Crăciun e atunci când îţi cântă Hruşcă-n cap

De mai bine de un deceniu, primul semn că vin sărbătorile e Hruşcă. Ştefan Hruşcă. De obicei, cam de 1 decembrie începe să i se audă vocea colindândă în autobuze, maxi-taxi-uri, magazine, expoziţii, la radio, la tv., urechile îţi sunt scăldate de vocea-i lăcrimândă la munte şi la mare, în orice-mprejurare şi, orice-ai face, nu scapi. Dacă mai ai şi-o doză de empatie, ăla eşti. Toată ziua lălăi Hruşcă, până pe la jumătatea lui ianuarie.
Anul acesta hruşcodiada a început mai devreme, cam prin 5 noiembrie, cu omagiile aduse lui Păunescu. Mă gândeam că va urma o pauză mică până la început de decembrie, dar noo, n-a fost să fie, s-a trecut din „Repatabila povară” în „Ce-aţi văzut păstori”. Ultimii ani mă făcuseră să cred că Hruşcă nu trăieşte decât în decembrie, în restul anului fiind conservat undeva, dar nu, oameni buni, el trăieşte şi în noiembrie!
Zi de Moş Nicolae. De la 10,30 – Hruşcă în târgul de Crăciun, Hruşcă la dugheana de cd-uri şi casete, Hruşcă în magazinul Fortuna, Hruşcă la radio în autobuz, reclamă pe un radio online la concertul de colinde Hruşcă de la Sala Palatului, despre Hruşcă şi Flacăra povesteşte rapid Vadim într-un articol din „Adevărul”. Gata, deja e prea mult!
Ajung acasă şi pe seară îmi creşte chef de-un rebus. Aveam o revistă mai veche, aşa că iau un careu cu metagrame, yammy-yamm, apoi unul tematic. A doua definiţie – „cantautor român…”. Iar Hruşcă? Dap… Mă uit de când e revista – din octombrie.
Şi mă întreb: chiar e oare posibil să trăiască Hruşcă, aşa, tot anul?!

Cântând în stradă *

Îmi place să ascult muzică. Oricând şi oriunde am chef şi pot, dar nu orice. Şi, când îmi place, cânt. Ureche muzicală am, voce – parţial color, de-ajuns cât să identifice eventualul ascultător linia melodică pe care o lălăi. Uneori mă trezesc cu o melodie în cap pe care o cânt fie până seara, fie până mă agaţă altă linie melodică, de obicei din ceea ce tocmai am pe playlist. Nu-s receptivă, din fericire, la cântecele bântuitor-obsesive prezente la radiouri.
Uneori cânt cât mă ţin plămânii, dar în spaţii în care nu pot oripila urechile nimănui. De obicei însă cânt uşor, murmurat, pentru mine, cu versuri cu tot, melodii pe care le cunosc bine şi-mi plac. Acasă, la birou, pe stradă. Se mai întâmplă să văd că se uită lumea mirată, crezând că vorbesc singură, dar nu mă supăr: uneori chiar vorbesc eu cu mine, uneori chiar când sunt pe stradă, cu trecerea anilor însă din ce în ce mai rar.
Cântatul îmi place, are pentru mine valoare terapeutică, mă binedispune, destresează, deconectează şi pentru acestea eu cânt. Cânt de bucurie, cânt de tristeţe, cânt în singurătate, cânt în public, că, deh, cântu-i frate cu românul şi în aglomerările urbane codru nu mai e.
După-amiază de februarie, eveniment cultural în buricul târgului, stres, count-down-uri. Trag o fugă până la un centru foto să duc un film la developat, la modul propriu fugă, pentru că trebuia ca într-o jumătate de oră să înapoiem filmul şi aveam nevoie de pozele de pe el. Cum lucrurile se tot precipitaseră, mie în minte îmi bântuia Alice Cooper cu „Poison”. Duc filmul, aflu că va fi gata în timp util şi, fericită, mă îndrept pe aleea pietonală centrală spre sala unde se desfăşurau ostilităţile. Relaxându-mă parţial, încep să cânt în surdină „Poison”. Şi, cum cântecul merge bine cu dansul, mă mişcam într-un relativ ritm, ceva mai sacadat, gen joc de glezne slab. Din faţa mea, un individ cu privire tulbure şi gesticulaţie amplă venea hotărât în timp ce discuta cu el sau vocile din capul lui, nu ştiu exact cu cine, că parteneri reali nu avea. Mă vede, ezită, mă radiografiază şi-mi zâmbeşte recunoscător, la modul „e de-a mea”. Pe mine mă amuză situaţia, zâmbesc şi eu, apoi mă gândesc ce tablou magnific a fost pentru trecătorii din preajmă: doi nebuni, din sensuri diferite, care vorbesc singuri. Asta e.
La vreo două săptămâni, într-o zonă apropiată, tot în centrul oraşului, tot contra cronometru, dar nu cântam. Din faţă, o siluetă lungă venea cu paşi apăsaţi. Era tipul cu zâmbetul, dar acum avea privirea clară. Se opreşte, mă priveşte insistent, înclină aproape imperceptibil capul, îmi zâmbeşte a recunoaştere şi trece mai departe. Iar eu mă simt într-un fel: mă recunosc şi apreciază nebunii oraşului.
Asta însă nu mă împiedică să cânt în continuare pe stradă.

* Ca argumentaţie la întrebarea Laurei.

Schimbări intrinsece (3). Acasă

Dimineaţa la 7 şi un strop admirăm răsăritul soarelui apoi ne urcăm în maşină să mergem la serviciu (în oraş). Am plecat de acasă de când am ieşit pe poartă. (…)
La întoarcere, acasă începe la 4 km de curte, semnalul e dat de-o curbă la stânga, unde e un indicator albastru. Deschis porţi, intrat, drăgălit un pic câini şi motani, ceva trebăluială plus inventarul a ce s-a mai întâmplat între timp în grădină, discuţii în faţa bucătăriei cine şi ce a făcut peste zi. Şi linişte. O linişte cu împăcare, cu senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Simt că mi s-a ridicat o draperie, nu un voal de pe ochi, e un fel de întoarcere într-un acasă ancestral. Şi-i tare bine.
În oraş mă simţeam acasă numai parţial şi doar după ce închideam uşa apartamentului; asta implica să fim toţi patru acolo şi era un fel de „unde suntem toţi acolo e acasă”. Nu mi se părea firesc, însă mă gândeam că poate România nu-i ţara mea. Dar este. Blocul nu era acasă al meu.

Cele cinci simţuri în august + alte enervări

Ori mi se pare mie că toate îmi merg pe dos zilele astea, ori simţurile îmi sunt atacate la tot pasul.
Mă enervează:
* dârele de transpiraţie intersectate cu cele de parfum de damă ieftin cu miros de prăjitură, şi asta în spaţii deschise; e aşa de greu să te speli, să foloseşti un deodorant?
* soarele care-mi intră-n ochi pe lângă ochelarii de soare, făcându-mă să mă încrunt continuu; mă enervează el şi când intră prin ochelari, dar mai puţin.
* bormaşinile şi picamărele care s-au înmulţit frenetic şi odată cu ele a crescut numărul de decibeli pe stradă; înjurăturile, miuzicile, răsfăţurile ţipate şi motoarele turate nu se pun, că astea-s mereu.
* amăreala de praf urban pe limbă asortată asfaltului care de înmoaie; de ce am senzaţia că şi dalele se lichefiază?
* obiectele care brusc devin posesoare de bioenergie şi se lipesc de mâini când nici nu gândeşti.
* cerşetorii; ieri la o terasă au venit 3 în 5 minute, azi, într-un drum dus-întors de 10 minute m-au agasat 8 buc.
* frunza de la brandul de ţară, populismul băsescian, acalmia de pe bloguri, musafirii mulţi în perioadă scurtă, programul de 2 lei de la tv.
* încălzirea globală, criza apei potabile în Africa şi faptul că nu ştiu ce-o să fie în 2012 (între noi fie vorba, asta nici nu mă interesează, doar mă enervează).
În august cred că nici iarba nu creşte, la ce lehamite am eu acum. August ar trebui să fie timp de linişte obligatoriu, de răgaz, de altceva decât restul anului.
În care să faci nimic.
Plec în vacanţă, ceea ce vă doresc şi vouă.

Constatare

Zilele trecute m-a speriat zgomotul unei maşini de găurit: în blocul din apropierea biroului cineva „amenaja” ceva, fapt absolut banal de care eu uitasem, aşa că am tresărit zdravăn. De o jumătate de an nu mă mai bucur de aste binefaceri ale traiului în comun şi mă mir cum o viaţă nici nu le-am remarcat. Da, auzeam iniţial bormaşina, îmi spuneam ceva de gen „îşi schimbă cineva gemurile” şi-apoi intra în fundalul sonor. N-am simţit mirosul de canal care învăluie cartierele, smogul pe care-l văd din curte plutind peste oraş, praful care sufocă plămânii, n-am văzut decât rar că asfaltul arde, că oamenii sunt încruntaţi. Nu pot să spun că îmi făcea plăcere, dar nici nu mă prea deranja când cineva îşi repara maşina în faţa gemului meu şi intrau gaze de eşapament în casă, când măturătorii trânteau noaptea mesele în piaţă şi ziua conteinerele metalice, când poliţistul comunitar plătit să păzească linişte vorbea tare la staţie cu vreun coleg, la 3 dimineaţa – mi se păreau normale. Mă deranjau, ce-i drept, manelele, grătarele făcute în faţa blocului, înjurăturile în noapte, lenjeria intimă întinsă la uscat între blocuri şi mâncatul de seminţe pe băncile din faţa scărilor.
Acum maşina de găurit o aud numai când o foloseşte domnul meu, niciodată la ore inoportune, mirosul care mă învăluie e de pământ reavăn, de verde, deasupra-i cerul niciodată întunecat, chiar şi când sunt nori, plămânii nu se mai satură de pădure, oamenii îţi răspund zâmbitori la salut, şi nu-i cunoşti, şi nu ştiu cine eşti, în casă intră miros de tei şi de salcâm, zgomotele nopţii sunt calde şi pline de viaţă, rar, de la vreo nuntă, se-aude muzică populară, mirosul de grătar vine numai din locul şi în timpul hotărât de noi, iar seminţele nu mai există deloc.
Parcă brusc mi s-au deschis ochii şi constat contrariată că mă protejam prin autocenzură. Era, ştiu, un mod de adaptare la mediu. Dar pentru ce?!?
Una lume mă întreabă cum de-am putut pleca din oraş. Eu mă întreb cum de-am putut sta acolo atâta vreme. Probabil pentru că abia acum mi-a venit vremea.

Cotele apelor codului portocaliu reloaded

Dunărea: Cernavodă azi, în scădere, cota probabilă 581 cm
Zăpada: Piteşti azi, staţionează (pân-o dă în lapoviţă). Cota probabilă – 11 cm.
Cred că şi izvorul fericirii a îngheţat tot aşteptând primăvara. Robinetul i-a prins ţurţuri de plictiseală şi-aceştia încep să se coloreze, uşor-uşor, în verde primăvară.