Marţi după Paşte a venit preotul care nu ne e vecin; a cântat, a stropit şi le-a lăsat pe fetele noastre mască - singure acasă, proaspăt trezite, în pijamale şi cu dezordinea uzuală oricărui adolescent normal în camere. L-au sunat pe domnul meu să-l întrebe ce trebuie să facă ele – cu Botezul, în ianuarie, ştiam că preotul umblă din casă în casă, dar atât, la apartament n-am văzut urmă de preot care să vină „cu Învierea”, cum am aflat după că se practică. Anul trecut ne-au „sărit” de Înviere, când nici nu ştiam că trebuie să-i aşteptăm, anul ăsta n-au venit cu Botezul, deşi îi aşteptam. Am căutat pe net şi am aflat că de patru ori pe an trebuie să vină: de Bobotează, Înviere, Sfânta Maria şi Crăciun. Dacă vin sau nu… necunoscute sunt căile Domnului…
Ieri, pe la 4 p.m., mă sună al doilea preot, care ne e vecin: ştiţi, a venit o maşină, a lăsat pământul în drum, n-am ştiut, n-am fost acolo, mâine e sărbătoare, nu putem face nimic, nu puteţi urca cu maşina până sâmbătă. Am simţit că explodez. Onor mistăr prist de la oraş îşi construieşte o casă cu gard de cazemată mai jos de noi, fix în curbă; una lume din sat spune că şi-a făcut gardul din beton ca să nu-l pună primăria să-l demoleze, c-a intrat cu un metru în drum, ceea ce n-ar fi de mirare, că prea se îngustează brusc. Vara trecută a tot pus în mijlocul drumului pământ, nisip, pietriş, ce avea omul nevoie, de câte ori a avut nevoie, că e aşa deştept pusă poarta lui că n-are cum să intre un camion în curte. Nu conta că nu mai putea să urce nimeni, că noi locuiam efectiv mai sus cu 50 m, că e drum de servitute pentru pădure şi că pe-acolo urcă pompierii în caz de… Nevoile lui au primat mereu. N-are dom’ părinte curent, nu-i nimic, i-am dat noi; are omul de sudat şi s-a ars prelungitorul lui istoric care ne-a pârlit şi nouă o priză, schimbăm priza, îi dăm omului prelungitor de vreo 20 m care se arde şi el, că şi sudatul, şi betoniera au depăşit toleranţa cabului; le trebuie muncitorilor o lopată, apă pentru beton, o atenţie, o măslină, suntem vecini, e normal să ne ajutăm. Dar e normal, se pare, numai din partea noastră, că dom’părinte suferă de misecuvinism cronic şi e dreptul lui să-i încurce pe alţii şi obligaţia noastră să acceptăm. Chiar dacă am avut semnale clare de la început (mistăr prist nu priveşte omul în ochi, e alunecos-zâmbitor, zice mereu da-da şi îşi vede de treabă), am fost pro toleranţă şi am sperat în bunul-simţ elementar; i-am atras atenţia de câteva ori într-un mod mai mult decât decent să nu se mai repete; asta până ieri, când, tot decent, dar cu limba-mi ascuţită nestrunită intenţionat, i-am povestit despre normele elementare de educaţie, despre preotul-model în societate care nu este, de faptul că m-aş lipsi de asemenea vecini, că există modalităţi de constrângere pentru toată lumea, că pietrişul poate fi adus cu elicopterul, eventual se poate încerca o teleportare a materialelor de construcţie. A fost extrem de surprins (ceea ce mă miră, atitudinea mea e fermă de obicei şi nu par omul căruia să i se sufle în ciorbă) şi abia aştept să vină ziua de mâine: va avea parte de o întâlnire de gradul trei cu domnul şi stăpânul meu, mult mai puţin acid ca mine, dar de neclintit când e călcat pe coadă. Pe preot ştiu doar că-l cheamă Florin. Dar când aflu şi numele de familie n-o să ezit să-l fac public. Dixit!
Later edit: FLORINEL TUDOR, aşa îl cheamă pe onor preotul vecin.