Like?:)

joi, 28 iulie 2011

Visuri. Plante pe care mi le doresc

Goji berry, Pelargonium Citro – plantă antiţânţari , Rhynchospermum Jasminoides – iasomie stelată, planta cameleon - Houttuynia cordata ´Chamaeleon´, Călin, Viburnum farreri – călin de iarnă, Hyppophae rhammnoides - cătină albă, Cătină roşie + Tamarix Tetrandra, Lonicera x purpusii – Mâna maicii domnului de iarnă, Rosa Damascena, Armeria maritima (Limba peştelui), Cerastium tomentosum (Lâna caprelor), Trandafir de dulceaţă, Convallaria majalis – Lăcrămioare, Toporaşi, Margarete de câmp.

Later edit: Cele italice le am deja - iunie 2018. Cele tăiate nu le mai vreau.

Din grădină. Poze






miercuri, 27 iulie 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (151). Ierburi, ploi, recolte şi musafiri

Cred că domnul meu şi stăpânul meu e omul care aduce ploaia, de câte ori stropeşte el roşiile cu piatră vânătă în noaptea următoare plouă, indiferent de prognoza meteo. Aşa s-a întâmplat şi zilele trecute şi n-am avut cum să scoatem restul de ceapă, dar văd că ea, cuminte, continuă să crească, aşa că nu mă supăr. Numai să nu „sece”.
Chiar înaintea începerii ploilor – cuminţi, de vară, fără răsteli şi încruntări majore -, după lupte seculare şi discuţii interminabile cu vecinii ce-şi depozitaseră „până la primăvară” nişte fiare în grădina noastră, locul a fost eliberat şi, ta-dam! – am montat piscina. De astă dată i s-a şi amenajat un loc special – scânduri prinse pe nişte pari, pat de pietriş, vată minerală şi folie sub ea -, loc pe care va fi amplasată şi anii viitori. N-am avut vreme s-o probăm, că iar era nevoie de frizat gazonul, de tăiat bretoane la poteci şi alte coafuri vegetale, aşa că înainte de începerea ploii am apucat doar să strâng iarba cosită şi să mai pun un strat de mulci la trandafiri. Tot la capitolul motocosit, domnul meu a ras de-a dreptul ericele, una are ceva urme fine de şanse de viaţă, ce-a de-a doua mai e doar vag vizibilă. Tare rău îmi pare de ele, ştiu că a fost un accident dar tot regret; a promis că la viitoarea simfonie îmi cumpără el trei, de culori diferite.
Lucerna a crescut ca nebuna şi dom’colonel a venit s-o aranjeze, prilej cu care am văzut şi eu cum arată pirul: e plină zona de semănătură de el, numai că mie mi se părea a fi o iarbă tare frumoasă şi uniformă. Ticălosul! Şi cum există riscul major să invadeze zona de legumicultură, se pare că unica variantă este aratul adânc, în toamnă, şi erbicidatul special; vedea-vom.
Tot după ploaie au apărut găleţi de melci cochilioşi distrugători de plante folositoare omului, un soi de cărăbuşi negri, mici şi tare obraznici, şi păienjeni care au pânze foarte dense, lipicioase şi un pic conice, cam de forma unei pâlnii. Bine o duc în primul rând bălăriile, apoi plantele utile şi la final lada de compost în care se uscaseră tandru biodegradabile depozitate, iar acum începe să împrăştie miasme de fermentare.
Ca „recolte”, pozele îmi sunt martore, am pus două borcane cu castraveţi de vară la murat, am cules primele roşii şi am scos primii cartofi - care mi s-au părut cei mai buni din lume, da, cartofii fără gândaci de Colorado -, iar merele şi prunele încep să fie comestibile, le „rărim” şi le verificăm cu maximă atenţie, zilnic.
La capitolul achiziţii de sezon, R. mi-a cumpărat un fel de covoraş pentru grădină; când l-am văzut în raftul magazinului am crezut că e pentru tocat zarzavat, dar de fapt e din microporos, destul de gros, şi se pune sub genunchiul grădinarului harnic când plantează. Nici pe el nu l-am probat (e încă în ţipla iniţială), dar tare bun cred eu că va fi pe pământ reavăn sau chiar ud.
De azi se deschide oficial sezonul la musafiri şi în cursul săptămânii, oferta fiind valabilă până pe final de august. Abia aştept!

Minunile de roşii. Poze







marți, 26 iulie 2011

Alegere. Paradox.

Să mă laud: suntem oficial părinţi de studentă la Universitatea Bucureşti. Mâine, copilul nostru nr. 1 trebuie să meargă la „înmatriculare” şi există o mare problemă: ce să aleagă? La Litere - Biblioteconomie sau Literatură Universală şi Comparată (rusă)? La Limbi şi Literaturi Străine – Engleză-japoneză sau Studii Americane (hindi)?
A avut patru opţiuni iniţiale ca să poată alege din măcar două. Acum trebuie să aleagă din patru.
Nu-i uşor să alegi între două rele, dar când vine vorba de bine şi ai alternative confortabile e şi mai greu. Ştii că, orice-ai decide, veni-va vremea când vei regreta că nu te-ai oprit altundeva.
Suntem suma hotărârilor pe care le-am luat în viaţă.

Idei pentru brandul de ţară, doamnă Udrea

Via Moshe & Mordechai, via Cabral, via...



Şi ca imagine de brand - Gânditorul de la Hamangia.

luni, 25 iulie 2011

Promisiuni onorate. Poze







Schimb confort urban pe libertate rurală (150). Convertirea cepei la funie, v.1.1

Ca pentru orice gospodar cu grădină, strânsul roadelor este o mare mândrie (mai corect spus mirare) şi pentru noi. „Calendarele poporului român”, „Calendarul grădinarului” stau la loc de cinste şi accesibil, internetul e izvor de sănătate informativă şi cu ajutorul lor ştim ce şi când trebuie făcut. E Sfântul Ilie în preajmă, trebuie scoase ceapa şi usturoiul; le scoatem, dacă aşa zice la carte, dar nu pe toate, ci doar până senzaţia pe plictiseală generată de munca repetitivă îşi face simţită prezenţa.
A rămas de scos ceapa albă cândva, iar ceapa roşie (cam 4 kg), usturoiul (spre 2 kg) şi ceapa 7 fraţi (tot vreo 2 kg - tunsă din start pentru depozitarea în lădiţei) au fost recuperate din pământ cu ajutorul cazmalei (după vreo două zile am citit pe net că indicată ar fi fost furca), coafate de plete şi mustăţi (oare n-am greşit cu mustăţile?) şi puse ordonat la uscat în lăzi pentru o împletire viitoare, termenul nefiind clar definit, că mă gândeam eu că trebuie totuşi să se usuce puţin.
Gând defect, pentru că uscându-se cinci zile şi mama frunzelor se fărâmă (constatare ulterior empirică a mea), logica ar fi trebuit să-mi funcţioneze şi anterior; asta e, logica şi femeile sunt incompatibile. Dar cum la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, a plouat şi umezeala din aer a redat flexibilitatea frunzelor în discuţie. Păi dacă îţi dă Doamne-Doamne, măcar bagă singur în traistă!
Joi pe seară merg cu domnul şi stăpânul meu în chioşc să atacăm, întru împreunarea alternativ-ordonată, liliaceele din recolta personală (îmi făcuseră poftă prietenii mei de net grădinari).
- Ştii cum se fac funiile?
- Nup.
- Ai căutat pe net?
- Nup.
- Da’ ai văzut măcar vreodată cum se face?
- Nup, da’ am văzut funii de-a gata.
Amândoi adulţii atestaţi ai curţii începem să împletim. Am primit şi ceva instrucţiuni via telefon, or fi fost ele bune, dar utile zău nu ne-au fost. Eu, stând răsfirată pe jos, încerc întâi varianta clasică în 3. Nu merge. Apoi „coadă spic”. Nu-i bună nici asta, desfă iarăşi. Copilul nr. 2 încearcă o împletire în 4 ca la brăţările prieteniei. Nu-i bună ideea. Domnul meu – în hamac, că aşa stau domnii - reuşeşte o tricotare aproximativă, nu foarte estetică dar eficientă şi cu obligatoriu 25 de căpăţâni de usturoi per funie, „că aşa se face”. Evident că mă rodea invidia în fel şi chip. Încerc iar, în variantă „împletit în trei”, dar cu mai multe fire de usturoi în acelaşi timp. Mda, e relativ rezistent, însă arată crunt.
Am reuşit până la urmă să împletim duşmanii, au ieşit 6 chestii de usturoi (ale lui Răzvan cu câte 25 de căpăţâni, ale mele inegal artistice, pe principiul „m-am plictisit, deci ajunge”) şi două de ceapă roşie, pe care le-am prins două câte două cu sârme între ele şi le-am agăţat în chioşc întru uscare. Partea de final de la funii n-a vrut nici de nebună să stea înnodată, aşa că am folosit varianta cu randamentul cel mai bun: am prins-o cu elastice de bani, colorate diferit, întru bucurarea estetică a ochiului profan.
Nu m-a bântuit vreo urmă de mândrie la final, „funiile” nu arată ca cele de la vânzare, de pe marginea DN73, dar ceva mulţumire zău c-a fost; şi-o revelaţie: e mai uşor să împleteşti cosiţe, cuvinte…

Flori de iulie. Poze









vineri, 22 iulie 2011

Amalgam de poze








Schimb confort urban pe libertate rurală (149). Raport subiectiv despre puiuţi

V-am mai spus că mă fascinează găinile, ierarhia socială pe care o respectă cu stricteţe – în funcţie de ea se hrănesc, locul pe scara ierarhică impune cine are dreptul să bea primul apă, cine, când şi unde doarme -, îmi place să le privesc timp îndelungat şi să încerc să înţeleg ce le determină să procedeze într-un fel sau altul. În mare parte, sunt previzibile: cele două găini vor, alternativ să clocească – acum e rândul mamei adoptive a puiuţilor – şi ştiu că atunci când nu mai sunt receptive la avansurile lui Gonzales asta urmează; cocoşeii vor să se afirme, dar vine cocoşul alfa şi le arată că în astă curte nu e loc decât de un singur mascul; puicuţele încă nu-s interesate nici de fraţii lor, nici de cocoşul viguros, pentru ele e mai interesant să exploreze, să afle şi să stea împreună dacă se poate; Gonzales patrulează vigilent continuu, se burzuluieşte la ereţii în zbor şi corectează orice abatere de la disciplina din curte. Dar puiuţii, amărăciunile de-o zi aduse de domnul meu pe final de mai, orfanii adoptaţi de-o cloşcă năroadă, sunt absolut imprevizibili. Au crescut incredibil şi sunt monumental de nărozi, astfel încât uneori mi se pare că depăşesc limita legală de prostie. Mănâncă non-stop, răvăşesc boabe, mălai, praf, rumeguş – tot ce prind, se spală pe picioare în apa de băut, se aleargă şi lovesc pui mai mari, se urcă la propriu pe cele două găini, vin disperaţi la orice persoană intră în curte, că deja am început să-i lăsăm liberi în curtea păsărilor, unde găsesc şi încearcă să guste delicatesuri cum ar fi balamalele de la cuşti, coajă de salcie, cauciuc, găletuşe din plastic, papucii şi picioarele noastre. Trecem cu mare grijă printre ei – pe lângă riscul de a-i călca mai este şi riscul de-ai lovi când păşim şi ei sunt pe picioarele noastre -, găinile şi puii mari încearcă în măsura în care pot să-i ocolească, iar când n-au alternativă îi admonestează mai mult sau mai puţin violent, oricum, zadarnic. Tot degeaba mă cert şi eu cu ei când mi se urcă pe picioare ca să ciugulească şnururile de la bermude, bermude care sunt, evident, pe mine. Fură tot ce aterizează în curtea lor (de la coceane de mere la pene de la vrăbiile în zbor şi prune atrase de gravitaţie) şi pleacă anunţând triumfători achiziţia.
Seară, aproape de amurgite, merg în curtea păsărilor pentru o şedinţă foto. Puii colcăiau, găinile mai mult zăceau de căldură, puiuţii, grămadă pe picioarele mele încălţate în şlapi, mă zgâriau cu spor. Fac vreo 20 de poze şi ding!, cardul de poze e plin. Îl scot pe cel suplimentar din buzunarul husei, înlocuiesc cardul din aparat şi, previzibil, îmi scapă din mână primul card. Numai strania mea viteză de reacţie l-a scăpat de un pui hărnicuţ care deja ochise prada căzândă şi se pregătea să plece cu ea, anunţându-şi, prematur, succesul la vânătoare.
În acelaşi timp, puicuţa porumbacă, botezată Coţofana după sunetele pe care le comite, venea gălăgioasă şi tare grăbită spre mine şi puiuţi; Jinx o antrena la porţia zilnică de jogging, desfăşurată în ultima vreme pe seară, că ziua, pe caniculă, orice motan negru care se respectă leneveşte prin casă tolănit pe undeva, după ce în prealabil s-a scăldat în praf şi şi-a îndeplinit norma zilnică de adunat turiţă în blană. De preferinţă în patul conjugal.

În poiată. Poze






joi, 21 iulie 2011

Neliniştitul Adrian Voicu şi nepovestitele trăiri ale templierilor săi




Până mai ieri, „Neliniştitul” Adrian Voicu făcea parte din “prietenii mei imaginari” de internet, la categoria de blogroll “Ce citesc mai rar decât mi-aş dori”, şi asta pentru că nu postează el aşa de des cum mi-ar plăcea mie. Posesor al unui umor autentic şi sănătos, A.V. scrie cu drag şi pasiune, făcând şi dintr-o aparent banală reţetă culinară un spectacol umoristic, are un scris tonic şi optimist şi e o plăcere să-l citeşti. De curând, după două volume de proză care au avut un circuit închis, editura ALLFA i-a publicat romanul “Nepovestitele întâmplări ale templierilor români”, volum cu care au plecat împreună prin ţară în turneu de promovare, fapt nu tocmai banal pe plaiurile noastre contemporane, ci o lăudabilă aliniere, fie ea şi mai târzie, la obiceiurile lumii civilizate.
„Nepovestitele..” este un roman de acţiune în care ficţiunea hâtră rescrie istoria cu revizuiri, adăugiri şi îmbunătăţiri, autorul amuzându-se ca atunci când, jucând Panzer General, vrei să câştige nemţii Al Doilea Război Mondial. Personajele principale sunt trei templieri români - Berilă Vlahul, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz – care au ca scop, dacă nu salvarea de la arderea pe rug, măcar recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale Maestrului Jacques de Molay şi răzbunarea trădării templierilor. În periplul lor ce acoperă mai toată Europa (conturând cu acest prilej o hartă a crâşmelor imaginare ale vremii), întâlnesc personaje ale epocii (la un han îl cunosc pe Dante, care-i face să tragă concluzia că prea multă minte strică), sunt implicaţi în fel de fel de situaţii (îl ajută pe Basarab I să câştige lupta de la Posada), unora chiar le schimbă cursul cunoscut (la Verona împacă neamurile lui Romeo şi ale Julietei (care se căsătoresc), apoi o salvează pe Ana lui Manole de la zidire), în aventurile lor promovând valorile clasice ale epocii: cinste, devotament, onoare, prietenie („tri pentru unu’ şi-unu’ pentru tri”).
Fără a fi licenţios, Adrian Voicu nu are inhibiţii de limbaj şi îşi botează personajele cu nume de un haz nebun: transcrie în alte limbi cuvinte româneşti (gel de duş devine Gell de Douche), fiecare nume fiind legat de un “ceva” ce defineşte personajul, fie el defect, pasiune sau calitate (d’Iscret şi de Scripture sunt preoţi, maestrul Atelle e doctorul Curţii, de Fichique e intendentul regal, Tzo Dau şi Tzo Yei sunt doi fraţi chinezi, d’Obitoque e căpitan de securişti). Securiştii sunt de fapt purtători de securi, în carte apărând şi boschetari (care poartă boschetă la pălărie), SPP – Serviciul Pentru Purtători -, SRI, care înseamnă Solicit Răspuns Imediat. Mai există şi un ordin al Cavalerilor Neuroni, personajele discută poznaş între ele cu proverbe din manualul de latină de clasa a VIII-a („Acvila non capit muscam.”, „De gustibus non disputandum.”, „Philosophum non facit barba.”) şi din când în când acţiunea e condimentată cu poante devenite clasice („Câte? Şase. Ce şase? Ce câte?”, „Un bubuit surd îl urmă. Se crăpa de ziuă.”).
Personajele nu se iau prea tare în serios, schimburile de replici sunt adeseori savuroase şi dacă încerci să-ţi imaginezi dialogurile acestora ţinând cont de micile descrieri ale autorului râzi de unul singur. Din dorinţa de a fi pitoresc cu orice chip cred însă că uneori exagerează (ca în cazul numelor din clanul Matty: Pişta Matty, tatăl său – Dintzy Matty, strămoşii Ghýtu Matty şi Ghýszda Matty), iar alteori lasă impresia că sunt aşa de multe personaje tocmai pentru că autorul a descoperit un alt nume haios la care nu vrea să renunţe şi pentru asta inventează un personaj prevăzut cu povestea aferentă, nu întotdeauna la fel de conturată ca a celor incluse în schema de bază.
Adrian Voicu are o abordare vădit parodică, este un ludic prin definiţie şi îşi construieşte cu măiestrie frazele. Cartea este savuroasă, antrenantă, are sare şi piper şi e scrisă cu ritm alert până către final, după reţete deja consacrate: capă şi spadă, intrigi şi amor destinal cu centură de castitate, iubire şi trădare, moravuri ironizate şi inimă albastră, condimentate cu „şopârle” contemporane (doi puradei sar să şteargă ochelarii cailor, iar moş Gugăl este înţelept al satului Onlain).
Una peste alta, epopeea „istorică” „Nepovestitele întâmplări ale templierilor români” (37 de capitole cu titlu explicativ - „Unde se îngrijeşte un dinte şi se îndreaptă privirile înspre răsărit”) e ca o mirare ce-ţi destinde fruntea în cotidianul încruntat, cu gustul şi savoarea „ţigării de după”. Chiar dacă n-aţi auzit până acum de Adrian Voicu, chiar dacă nu-l cunoaşteţi, acordaţi-i credit: cartea merită măcar răsfoită, pentru că oricum nu o veţi mai lăsa din mână.
Text apărut în revista "Arges" nr.6/2011.

Motani pe caniculă. Poze

Jinx, apoi Zombie şi în a treia poză - amândoi în patul copilului nr. 2; domnul Jinx pe parchet în camera Mirunei (mi se pare că arată ca o jucărie de pluş), Zombie în somn sprijinit alene în extindere, Jinx în mijlocul platformei de la capătul scărilor şi ultimul, dar nu cel din urmă: tablou celebru - Zombel trezindu-se.
Aseară, pe la 6, a început să plouă; metodic şi responsabil, fără furtună sau grindină. Motanii păreau c-au luat ceva energizante iar câinii, în generozitatea lor, au reuşit să termine mâncarea din castroane.







:-D