Mirări

* Există şi femei gropar; cea pe care-am văzut-o avea cam 30 de ani, trup fain, tonus impecabil, bronzată, cu plete şi şapcă, îmbrăcată într-un maieu din care se vedeau braţele perfecte.

* Unii oameni le pun copiilor lor prenume diminutiv; e drăguţ să-l cheme pe bebe Mugurel, dar cum sună de-a dreptul pur şi simplu moş Mugurel.

* Multe persoane scot toţi banii de pe card şi plătesc cash facturi, cumpărături la supermarket.

* Există bărbaţi cu plete şi chelie mascată c-o şapcă sau o bandană; folkeri la 60 +.

* Unii oameni locuiesc acasă la părinți la 30+ de ani.

De ce oare unele cupluri îşi vorbesc alintat?

Când modernizarea infrastructurii are gust de atunci

Am mai scris că, de aproape trei ani și jumătate de când ne-am mutat, sunt o doamnă, am mașină cu șofer. În astă perioadă, am mers de vreo zece ori cu maxi-taxi-ul din sat (o singură dată dus, în rest întors acasă, cu trecut pe la dulcegăria italiană) și de vreo zece ori cu autobuzul prin oraș, când vremea era mai ciudată, că-n rest am preferat per pedes-ul pe distanțe rezon sau mașina cu șofer pe cele lungi.

La sfârșitul toamnei trecute, DN 73 – drumul nostru spre job/către casă – a intrat în reparații; trafic gâtuit, benzi închise, dar s-au mișcat nesperat de bine și n-au făcut lucrare de mântuială, ca dovadă că-n primăvară nu crescuseră cratere și gropi obligatorii, în condițiile în care lucrarea nu a fost terminată, șanțurile betonate, turnarea stratului de uzură și montarea bordurilor urmând să fie făcute când se va încălzi vremea. Și cum a dat căldura s-au apucat iarăși de lucru. Ca timp de întârziere – cam 10 minute de drum; până la urmă – tolerabil. Tot când s-a încălzit a demarat și reparația podului de peste Argeș; timp de întârziere – 10-45 de minute, tot de drum, mai mult pe cel de întors. Asta e, o să treacă, gândeam.

De la începutul săptămânii am trecut la next level: sensul de intrare în oraș pe pod e blocat, așa că accesul se face pe o rută ocolitoare, dar ocolitoare mai bine de 15 km, când pe ruta obișnuită aveam 10 km per total. Și, cum domnul meu de curând lucrează mai aproape de casă, iar lucrările vor dura vreo patru luni, am hotărât eu, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să merg cu autobuzul. Mă duce R. printr-o comună limitrofă nouă (Budeasa) până într-o comună limitrofă orașului, unde există o rută de transport în comun (Bascov), și de-acolo, cu busul, la birou.

Ieri a fost prima experiență de gen. Bilet luat de la dozator (după ce-a trebuit să cumpăr o cafea, că n-avem bancnote mici și dozatorul nu dă rest mare, iar comercianții n-aveau să schimbe), așteptat vreo trei minute, urcat la „cap de linie”, stat pe ultimele scaune, cu spatele spre sensul de mers, privit cu ochi mari ce și unde s-a mai schimbat – e cu totul alta perspectiva când privești pe geamul lateral decât când vezi drumul prin parbriz. 11 stații de autobuz, 20 și ceva de minute (da, Piteștiul are și rute de peste 10 stații); oameni prea aproape de mine – deh, mi-a crescut spațiul vital – care credeam că vor să mă întrebe ceva, râsete de liceeni, uau, clădirea asta când a crescut?, rumoare, radio, agitație. La întoarcere, ajungând la locul de întâlnire, am descoperit un depozit de hrană pentru animale, bine aprovizionat și cu prețuri rezonabile.

Azi am repetat experiența, numai că am stat pe partea cealaltă, cu fața spre direcția de mers; altă perspectivă, alte clădiri noi, alte mirări. Îmi lipseau sanvișurile și sticluța cu apă, că-n rest m-am simțit ca atunci când, copil fiind, plecam în excursie. Și mi-a plăcut. Mai vreau.

Cum mușcă umbra unui câine

În spatele blocului de lângă biroul meu locuiește de ani buni un câine comunitar obez, cu cap ascuțit și cercel verde în urechea dreaptă, colorat de la bej-jeg la negru spălăcit. Îi miroase crunt gura, e plin de smocuri, urât cu spume, nătărău, leneș, cam fudul de urechi și mofturos cât încape. Are unde să doarmă, are hrană și apă la discreție, numai la capitolul socializare drăgăstoasă cu oamenii mai are el oareșce cerințe. Relația între noi doi e fermă: în fiecare dimineață mă așteaptă la intrarea în gang, îl întreb câine, ce faci câine?, el vine, își lasă balele ofrandă pe blugii mei negri și îmi decorează pantofii cu urme de labe când afară e ud; îl mângâi de două-trei ori pe cap și cam asta e. Uneori îi mai aduc câte un os de vită fiert; îl ia, îl adulmecă, îl linge un pic și apoi merge să-l îngroape într-o grămadă de nisip.

În dimineața aceea, câinele nu mă aștepta în fața chioșcului de ziare. Ies din gang. Câinele era în plină conversație cu niște confrați ai lui aflați la distanțe considerabile. Lumina felinarului din bulevard îi proiecta umbra capului pe gamba mea dreaptă; când el vorbea, umbra părea că mă mușcă. Ce fain, mi-am zis, o umbră care mușcă.

Era luni, stelele nu se vedeau din cauza felinarelor stradale și, credeam eu, se întrevedea o săptămână bună.

Minune minunată

Ce-am văzut eu luni seara, în marea metropolă Pitești, la Podul viilor?



Poate nu era modelul ăsta, dar era de Poliție și cu polițiști în ea. N-aș fi văzut-o, dar așa frumos cânta motorul...
(Sursă foto)