Joacă în formă continuată

 Cu chat gpt. 

”Prietenii mei imaginari au simţit într-o dimineaţă brusc că trebuie să se întoarcă la natură. Remus a făcut un credit doar cu buletinul ca să poată Romulus să-şi scoată de la amanet priveliştea din faţa dormitorului, dar, cum amândoi se mutaseră de la bloc pe coclauri, au pus-o pe peretele din living unde, între noi fie vorba, priveliştea stă cam înghesuită. În faţa peretelui au pus două plante carnivore din plastic eco-friendly în care au plantat cloşca şi ciorăpiorii; acum aceştia mişună prin privelişte, oricât le-ar spune Venus că n-au voie.

Romulus şi Remus şi-au luat şi o pisică rotundă, lor nu le plac unghiurile drepte, sunt prea aspre, prea logice, mai mult, o pisică pătrată ar fi fost prea artistică. Nu contează că pisica are doar 2,1 MP, ei o iubesc, nu-s ahtiaţi după poze şi-n plus era la superofertă împreună cu o pereche de şlapi cu toc care oricum nu le sunt buni şi până la urmă nici nu le plac.

Au făcut şi-un pârâu zglobiu, care izvora din chiuveta de la baie. Dar cum nu există poveşti reale cu happy end, acesta a secat: din cauza facturilor neplătite la gândire, le-a fost tăiată apa vie, iar cu apă moartă se ştie că niciun pârâu nu funcţionează. Pisica se bucură, ei oricum nu-i place apa, şi sare ca o minge şi ea prin privelişte, printre pomi, parcări şi minute gratuite în reţea. N-o pot opri decât dacă-i nimeresc cu săgeţile-ventuză de la darts o anume zonă din coadă, unde are butonul de on/off.
Cu pârâul clar au pierdut timpul. Măcar l-o fi găsit cineva?!?...”

Că ce-ar fi viața fără joacă

 În cazul dat, cu gemini.

”Romulus şi Remus se bucură de personalitate multiplă; uneori cred că-s unul singur, alteori că-s două persoane distincte şi, ce-i drept, mai rar, că sunt 2x2 persoane. Fiecare dintre acestea poate avea două personalităţi şi tot aşa, în progresie geometrică. Şi-atunci se face o lume locuind într-o garsonieră cu patru camere şi terasă. Nici camerele, nici terasa n-au personalitate deloc din păcate, iar coclaurile din capul lui Papabembe sunt oricum neîncăpătoare.

În capul celor doi prieteni ai mei au venit nişte voci care vorbesc ruseşte. Remus s-a gândit să le ceară tezaurul înapoi, dar Romulus se teme că vor veni cu tancul şi oricum vor spune tovarăşaaaa, am uitat tezaurul acasă. Îi pare rău mai ales de cloşca cu puii de aur, s-ar asorta foarte bine cu cloşca cu ştrumfi, e-hei, cum ar mai cotcodăci ele pe lângă Venus…
Remus poartă o halucinaţie, în fiecare zi şi-o pune pe el şi pleacă la spitalul de vise. E speriat că iar a visat lalele şi vrea să afle: or fi ele oare comestibile?

Romulus e ecologist. El vrea să declanşeze o criză economică mondială care să nu polueze mediul şi pentru asta a strâns două PET-uri bio şi unul ecologic, toate magice. Cu ele poate să dea încălzirea globală pe maxim şi gaura de ozon pe minim, dar nu acum, căci nu se grăbeşte.”

După ani și ani...

 ...S-au aliniat ceva planete și textele cu Romulus și Remus scrise pe blog s-au adunat într-o broșură, mă scuzați, cărticică. 

Verde. :)

Ce-am mai făcut

N-aș sputea spune că acest an e cel mai bun pe care l-am avut vreodată; a debutat cu probleme de sănătate, mama domnului meu, domnul meu, eu. Mama domnului meu s-a dus în iunie, domnul meu – operație pe coloană, în iulie, după mai bine de două luni în care a stat drogat antidurere. Eu, obosită cronic, cu articulațiile pe butuci, carențe de toate, mai ales de somn; ne-am mai revenit, mai avem.

Ciudat an, sau cel puțin așa s-a arătat a fi până acum. A debutat cu asfaltarea drumului dinspre lizieră, lucrau o zi da, nouă ba și s-au lungit în timp cu gunoaie de la muncitori și noroi până la glezne, pe final de martie a ars acoperișul casei de lângă noi, mai bine de-o lună a zburat funingine duios și mi-a blocat respirația. Experiențe inedite: marți înmormântare, duminică botez, calculator decedat definitiv și ireversibil, mers la serviciu cu busul (de pe final de mai nu mai sunt o doamnă, să am mașină cu șofer).

Ca an agricol, a fost cel mai slab ever. Știind că nu vom avea timp, am semănat și plantat urme fine (opt cuiburi de roșii, de exemplu, am cumpărat răsaduri ca fiind de cherry, nu, nu sunt, dar măcar sunt gustoase). Cum domnul meu nu era (și o bună perioadă nu va mai fi) funcțional, cam toate mi-au picat mie în cap, mă bucur că am reușit să ud plantele la timp și n-am ucis niciuna; bine, n-au mai apărut spilcuțele, crizantemele comestibile, albăstrelele și știrul roșu, ele știu de ce.

La capitolul nu faceți ca ei: pavilionul verde de grădină cumpărat în primăvară e prost cu spume, minune dacă va trece iarna (pe cel precedent l-am ținut trei ani), la fel și prelata pe care am pus-o între casă și magazie, ca umbrar – ea ar fi ok, dar capsele sunt jalnice.

După ani de plete, domnul meu s-a tuns regulamentar vârstei (barba și mustața le-a păstrat, dar mai domolite), am primit o masă rotundă de bucătărie pe care mi-o doream de mult (apoi am dăruit-o, că ocupa prea mult spațiu, daaar m-am bucurat o vreme de ea); am avut și motive de zâmbet: am pus o marchiză și e mai utilă decât aș fi crezut, am refăcut o bucată de gard, avem canapea nouă de Ikea.

Bucurii? Bebe-nepot sănătos și delicios (are deja 7 luni), cupil din străinătățuri venit acasă. 

Și viitorul sună dacă nu bine măcar mult mai bine decât până acum.

Gluma proastă și bunica abuzatoare

La Auchan, la tejgheaua unei covrigării, doi tineri și o fetiță cu o păpușă în cutie; copila ciripește fericită și țopăie ușor, pe loc. Pe cealaltă parte a tejghelei, două doamne mai coapte, în uniformă roșie. Una dintre ele se aplecă peste tejghea, spune ceva și trage ușor de cutia păpușii; copila izbucnește în plâns și se refugiază, cu păpușa în brațe, în spatele mamei. Din ochii mamei ies flăcări, își protejează puiul, dar nu spune nimic; tatăl, ușor jenat, se uită alertat la fetiță.

Din cuvintele spuse de cucoana 1 am prins: am și eu un nepot acasă. Doamna coaptă nr. 2, peste tejghea, râzând: Hai, mamaie, nu mai plânge, că tanti a glumit, nu-ți ia păpușa. Mda, e soacra, asta a făcut-o pe mama copilei să tacă.

Două cucoane coapte, cărora vârsta ar fi trebuit să le dea și un dram de înțelepciune, abuzează emoțional un copil, pretinzând că glumesc, doar și ele au crescut la fel și așa e normal. Nu, niciodată nu e normal să perpetuezi un comportament abuziv.

O doamnă modernă

Doamna Cici e o femeie împlinită: are familie, mașina ei, casă cu ciubăr și fântâniță, tuia și gazon, teren de sport iar acum soțul îi face și piscină.

Doamna Cici e artistă, cântă muzică populară, umblă prin curte în papuci de cauciuc și ciorapi albi, că nu-și permite să-i crape călcâiele.

Doamna Cici e om bun, iubește florile și mereu le cere vecinilor să-i dea și ei un butaș, o rădăcină; iubește și animalele, dar îi e frică de câini, iar pisicile sunt stricătoare.

Doamna Cici scrie căznit, pictând litere strâmbe – cine mai scrie în ziua de azi? -, nu stăpânește acordul în gen, număr sau persoană – limba evoluează, nu trebuie să ne legăm de amănunte.

Doamna Cici e foarte curată, spală rufe și le întinde pe suport la etaj, spre drum, mătură aleile din dale portocalii zilnic și aranjează încălțămintea în fața casei, că doar n-o să intre cineva încălțat în casă.

Doamna Cici nu are cărți în casa cu etaj, și pentru că ocupă locul și strâng praf, și pentru că cine mai are timp să citească în ziua de azi?

Doamna Cici urăște gunoiul, așa că dacă se strânge mai mult îl scoate în fața porții, chiar dacă e duminică și gunoiul se ridică joi, ea nu suportă să-l vadă.

Doamna Cici e e profesoară la oraș, e împlinită, artistă, om bun, curată, nu se irosește în amănunte culturale. Doamna Cici e o doamnă modernă.

Copiii din ziua de azi

Doamna Rodica deschide ușa și coboară cele trei trepte ținându-și nepoata de doi ani, Ioana, de mânuță.
Of, e greu cu copiii din ziua de azi, nu mai au răbdare, nu mai ascultă, n-ai voie să le faci o observație, d-apoi să-i articulezi un pic.
A ieșit cu copila la plimbarea zilnică, nu poate să țină copilul numai în casă, la televizor sau cu telefonul în mână.
Ajunge în dreptul gardului, își aprinde o țigară, iese în stradă, se uită în sus, în jos, cântărește alternativele și se îndreaptă către casa de vizavi. Intră în curte; Ioana e fericită – acolo sunt pitici de grădină, căruță, căprioară, cal și fântână ornamentală cu apă curgătoare, plus că terenul e drept, cu gazon, nu cu gropi și buruieni, ca acasă.
Ioana, nu acolo, că te lovești! Ioana, nu, că te uzi! Ioana, nu, o să cazi!
E vocea doamnei Flory, proprietara curții cu minuni.
Ioana, nu!
Ioana țipă.
Ioana, nu!
Ioana urlă, nu are cuvinte să-și exprime frustrarea.
În câteva minute se lasă liniște.
După o oră, doamna Rodica și Ioana ies din casa doamnei Flory; mai stau de vorbă un pic în curte, ”n-am avut ce face, vecina, ea a vrut aici, n-am avut cum să mă înțeleg cu ea”, apoi doamna Rodica se îndreaptă, cu nepoata de mânuță, către casă. A plimbat-o și azi, să stea cuminte acum, că ea nu mai poate, are o vârstă, iar copiii din ziua de azi nu mai au răbdare, nu mai ascultă, n-ai voie să le faci o observație, d-apoi să-i articulezi un pic.

Gânduri disparate

 # Mă enervează meschinăria obiectelor noi: cablul de 50 cm la choper, cordonul super-scurt de la halatul de baie, tivul de sub 1 cm la covorul de lână hand-made, ața putredă de la salopetele de bani grei; și ambalajele supradimensionate – 10 semințe în plic de 12/8 cm, 50 ml de apă de toaletă într-o cutie aproape cât una de 1 l de lapte.

# Nu-i înțeleg pe oamenii care își botează copiii cu numele lor proprii (tată - Bogdan, fiu – Bogdan; mamă - Diana, fiică – Diana): adică nu e de-ajuns că-și proiectează visele nerealizate asupra copiilor, trebuie ca aceștia să le poarte și numele?

# Când ești mai inteligent decât limita legală: pui telefonul la încărcat în priză lângă unitate și te miri că nu vezi dcim-ul în explorer. Pui pe aragaz, în oală, apă la fiert ca să te speli și te oprești milimetric înainte să-i pui și sare. (Aici A. e autorele, nu eu, dar aș fi putut fi lejer.)

# Privitor la plictiseală, ca “boala secolului”: nu trebuie să ne umplem timpul sau viața, ba chiar trebuie să le eliberăm, să ajungem la cât mai simplu, la liniște.

# Mi-am dat seama că tocmai am făcut 25 de ani de când lucrez în presă. Și am făcut rapelul la vaccinul anticovid.

+ / - în pandemie

+Am început să mănânc dimineața și am revenit la băut ceaiuri, nu zilnic.

-Când trebuie să plec de-acasă, mă schimb din trening în pijama (singurele ținute pe care le folosesc zi de zi), nu cu hainele deja pregătite.

+Cheltuiesc mai puțin pe mâncare – fac comandă online, nu mai merg în market, unde mi se mai agață câte ceva de mâini. Am realizat câte chestii inutile -  sau să le spunem neobligatorii - cumpăram, în condițiile în care mergeam oricum cu listă clară.

-Au crescut considerabil cheltuielile casei, cu accent pe încălzire.

+Am randament crescut al muncii și am și timp simultan.

-Pisicile și câinii s-au obișnuit cu mine acasă și sunt disperați când ies pe poartă.

+ și - Cum nu sunt tocmai un animal social - îmi plac oamenii, dar nu prea aproape de mine, nici prea mulți simultan – distanțarea socială îmi vine mânușă; dar constat că-s mai asocială pe zi ce trece.

Unde stă bucuria

# În cele 10 minute când fumezi o țigară și vezi cum de la primul fulg se transformă în ninsoare responsabilă.

# În redescoperirea unor bocanci de care uitaseși ca de rele.

# În trosnetul zăpezii sub tălpi și-n gerul ce-nțeapă ușurel fața.

# În aerul curat și fumurile înălțându-se pe coșurile din sat

# În mocheta albastră pusă pe terasă, când plouă și e noroi.

Despre vaccinul antigripal, covid 19 și turma hidrosolubilă

 -   Mâine dacă vreți veniți la vaccin după-amiază.

-  Venim, mulțumesc, la ce oră?

-  Îl iau la 12, veniți când puteți, că avem deja programări făcute.

-   Pe la 4 e bine? Vă dau mesaj când ajungem.

-   Nu, nu mesaj, sunați.

Conversație pe whatsapp cu Hermina, asistenta de la cabinetul medicului de familie.

Mergem la cabinet, găsește domnul meu un loc de parcare liber - Piteștiul are o aplicație unde apar locurile de parcare libere și cele închiriate. Sun – ocupat; sun iar – ocupat; încă o dată – la fel.

Plouă ușurel, în fața dispensarului, sub copertină, buluc de oameni unul într-altul, vreo 10 în sub 8 mp, aproape toți săriți de 70 de ani.

Iese Hermina, se uită dreapta-stânga, amândoi suntem cu măști, ochelari și glugi cu cozoroc, recunoaște pe cineva dacă poți în condițiile date. Cobor gluga, mă vede, îmi zâmbește:

-   Haideți.

Verificat temperatură, dezinfectant, o încăpere pe care n-o mai văzusem.

-   Haideți să completez fișele acum, între timp țineți fiolele în mână să se încălzească.

-   Câți pacienți cu covid aveți acum în supraveghere?

-    40. Doamna doctor vorbește mult la telefon.

Hermina e cumplit de obosită; facem vaccinul antigripal – pentru prima dată în viață -, salutări doamnei doctor, aveți grijă de dvs., să ne vedem sănătoși, ieșim.

În fața dispensarului, grupul a crescut și e mai compact. O asistentă, pe hol.

-   Doamnă, uitați-vă cum stau, nici urmă de distanțare socială, spuneți-le dvs., vă rog.

-    Le spun de fiecare dată, degeaba.

-   Ok, le zic și eu.

Asistenta strigă pe cineva, noi ieșim.

-   Oameni buni, distanțare socială, nu mai stați atât de aproape unul de celălalt, aveți loc!

-   Păi plouă, cum să stăm în ploaie?  (o doamnă sărită de 80 de ani, cu atitudine de țață)

-   Ei, cum să stăm în ploaie?/Dacă răcim? (în cor, vreo patru cuconeturi, una dintre ele cu masca murdară de ruj)

-   Puteați să vă luați umbrele de-acasă, în plus văd că aveți glugi, căciuli.

Câteva doamne se retrag de sub copertină, au umbrele sau geci cu glugă.

-    Nici animalele nu le ții în ploaie, că se udă. (un domn spre 70 de ani, fără dinți, virulent-indignat)

-   Haina se usucă, răceala trece, sicriul și moartea rămân.

N-au mai spus nimic până ne-am îndepărtat, apoi au început să comenteze iritați, ele în mod special.

Să-i protejăm, zic, că sunt în zona de risc.

Decembrie, mai la-nceput

 # E frig, dar încă nu a nins, chiar dacă așa a fost prognoza, bine că măcar a plouat, pădurea s-a dezbrăcat de galben, e-n tonuri cărămizii-rugină, grădina e cam gata de iarnă, în curte e parțial dezastru, noroc că ceva crizanteme rezistă eroic și-s pline de culoare, deturnând privirea.

# A venit a doua tură de lemne frumos mirositoare, domnul meu a strâns furtunuri, dușuri și alte accesorii, a închis și aerisit conductele de apă de pe moșie; Jinx e mai bine, câinii mănâncă mult, semn că s-a răcit zdravăn vremea, pisicile beau apă precum cămilele din castronul pus pentru Boris, în extindere.

# Am făcut listă cu semințele existente, mai trebuie să cumpăr vreo 4 plicuri; altfel, mânuși turcoaz cu touch și spart gheața dimineața din apa câinilor, mere din beci și saboți prietenoși cu fleece, compot, ulei esențial de portocale și ciocolată rom, corespondentă generoasă cu C. și cald, foarte cald în casă.

# Că tot e un an năuc, sărbătorile vor fi altcum: cadou de Crăciun în ajunul lui 25, dar noiembrie, chestii utile, ce ne trebuie, nu trăsnăile uzuale. După un mileniu, e prima dată când finalul de an nu-mi mai e aglomerat și haotic, lucrurile se așază domol și firesc și tare-mi place. Îmi cântă sărbătorile în cap mai devreme ca niciodată, mă așteaptă un concediu mai lung și mă bucur. 

Vreau zăpadă de trei metri și cazemată kilometri.

Noiembrie-n pandemie

 

# Diminețile-s cu ploaie cernută fin, cafea proaspăt râșnită făcută la ibric, cu căprioare în fața geamului de la bucătărie și mere-decor în livada de alături. Aprind focul în bibliotecă, pornesc calculatorul – două pisici pe două fotolii, lumină caldă de la lampadar, flăcări dansând pe pereți.

# Ziua e așezat-liniștită, de parcă timpul se dilată, orele trec mai fără grabă și munca-mi e bucurie. Din cana de porțelan sfârâie niște sifon, mă uit la focul din sobă ca la un ecran magic, Jinx doarme în coșul de lemne. Ies spre lizieră să aștept un curier, mereu însoțită de Igor, care mă ceartă că am ieșit în drum.

# Serile-s fără ceas și încep cu Piața Victoriei la Europa FM, cu miros de lophantus în bucătărie și de tămâie în bibliotecă; hrănim câini și pisici, pregătim cina și mâncăm în dormitor. HBO Go și Flavours of Romania, Six Feet Under, Colectiv și Planeta Petrila, youtube și videoclipuri despre astm, compost, agricultură sustenabilă.

Flashuri

# Slujba de Sfântul Ilie la catedrala din centru; oameni cu măști, în reculegere, singuri, și oameni fără măști, buluc pe băncile din zonele umbrite.

# Aceeași slujbă, la biserica Sf. Ilie, sute de oameni se îmbulzesc pentru 500 de pachete de pomană.

# Adolescenți buluc în piața centrală, fără să respecte spațiul vital, umăr la umăr oameni la coadă la intrare pentru permise auto, măști folosite pe jos, pe bănci.

# Faceți loc, faceți loc/Argeșul pe primul loc. Ei, nu chiar, mai e Bucureștiul în față; la număr de infectați zilnic.

Iau o pauză de blog.

La ce mă gândesc?

Mă gândesc că să ai bucățica ta de pământ, unde să poți ieși să privești cerul, a devenit mult mai valoros zilele astea decât cel mai tare bemveu. Să lucrezi afară, în cântec de păsărele vs. să lucrezi de la et. 8 dintr-un bloc cu vedere la un bulevard poluat. Să te plimbi cu bicicleta în curte vs. să pedalezi în sufragerie pe bicicleta de fitness.

Mă gândesc la copiii captivi în apartamente cu balcon minuscul, care dă în strada circulată, plină de gaze de eșapament, și la cei doi copii din vecini, frați, care au urcat zi de zi prin livada lor până spre pădure; râsete și alergături, cățel fericit și minge, liberatate și bucurie.

Mă gândesc că avem nevoie de soare-n ochi și vânt în plete, de verde să ne clătim privirile, de spații ample unde să putem socializa de la distanță. Mă gândesc că se va schimba standardul în construcțiile civile, că vor apărea terase, balcoane mai generoase, că mai mulți oameni vor opta pentru case pe pământ, nu pentru apartamente.

Mă gândesc la adepții parentingului (pseudo)modern (lasă copilul să facă ce vrea, nu-i spune niciodată nu, că-i inhibi personalitatea, du-l la pian, karate, pictură, actorie, informatică, engleză, hai că-l ia bona de la școală, în week-end îl lăsăm la bunici). Ce-au făcut ei acum captivi în casă cu odraslele educate modern. (Să fie primit, zic.)

Mă gândesc cum s-a trecut într-o lună de la secolul XIX la XXI; ceea ce nu se putea în martie, iaca s-a putut în aprilie; cum de la cu creionul pe hârtie o păpuș-am desenat s-a ajuns la învățatul de la distanță, cu zoom și live-uri, cum de la dosarul cu șină plătim impozitele pe internet, cum nu mai e nevoie de stat ore la coadă la medicul de familie pentru rețeta uzuală, că acum vine pe mail.

Mă gândesc la elevii din clasele a VIII-a și a XII-a, la banchetul lor care nu va mai fi, la studenții din ultimul an care nu vor mai cânta Gaudeamus igitur. Mă gândesc cât de frumos s-a făcut cultură pe internet, cum de la cuvântul tipărit s-a trecut la cuvântul online. Mă gândesc că astă experiență va lăsa urme; cred că ne vom raporta cu ante și post covid, ca la războaiele mondiale.

Mai cu liliac, privighetori și covid 19

E mai și-i cald, a și plouat un pic și totul e verde nerușinat în preajmă; liliacul e cam anemic, cu miros slab (cele trei ture de temperaturi negative nu prea i-au plăcut), privighetorile au început și ele timide spectacolul, focul încă arde jucăuș în sobe.

Stranii vremuri trăim, când nu ne putem face planuri de azi pe mâine, când lucururi banale ne sunt acum inaccesibile; de când cu autoizolarea, am plecat de acasă o singură dată, ritualul de dimineață s-a ajustat un pic: înainte să verific biziday sau wheater.com citesc știrile pozitive ale dimineții la Orlando Nicoară, apoi verific raporatele oficiale. Mi-am schimbat din deprinderi, de la spălatul compulsiv pe mâini, la dezinfectat orice suprafață (mai am un pic și dezinfectez dezinfectantul), schimbat încălțări de casă/afară, dezinfectat tălpi; am realizat surprinsă cât de des îmi atingeam fața cu mâinile, mă scărpinam la nas, îmi dădeam părul din ochi, plus că nu știam că stau cu barba-n palmă când sunt concentrată.

Mereu am spus că fac parte din categoria norocoșilor care sunt plătiți să facă ceea ce ar face și gratis, pentru că le place; am lucrat cu drag (prilej cu care mi-am dat seama că biblioteca va trebui reconfigurată), am trăit chestii inedite (mai trece cineva pe lângă tine în timpul unui apelul video, ți se mai urcă o mâță în fața monitorului sau în brațe, cum e mai vizibilă), am intrat cu drag în grădină. Timp lin și fain, o experiență nouă: nu sunt în concediu, nu sunt la serviciu, fac ce vreau, cu drag și cu randament. Și dorm, după o lungă vreme nu mai am carență de somn.

Mi s-au schimbat dorințe și planificări (concediul la Ozun s-a amânat în toamnă), parcă filtrul prin care văd și-a schimbat culoarea, prioritățile sunt altele, multe-mi par mofturi acum; lista de cumpărături s-a ajustat: măști refolosibile (crem, bej, kaki, roșu, negru, grena, verde închis), dezinfectante de la Farmec cu preț de parfum de fițe (și pentru mâini, și pentru suprafețe), Furminator (perie pentru pisici, are dreptate Mihai Vasilescu, e Ferrari-ul periilor de pisici, am scos din Frida păr de încă o mâță).

Contrar așteptărilor, n-am pornit deloc netflix sau hbo go (doar ultimele episoade din Anatomia lui Grey ce le-am văzut), când mai prind vreun film la tv. mă contrariază să văd oameni îmbrățișându-se, copii târându-se în piețe publice printre porumbei (îmi imaginez noi lumi și civilizații dezvoltându-se pe mânuțele lor), să nu mai spun cât de straniu mi se pare să văd oameni fumând în restaurante, baruri.

Pensiunea de lângă noi e centru de carantină, m-a mirat și m-a bucurat decizia proprietarilor: oamenii sunt în izolare într-un peisaj de carte poștală cu căprioare, iepuri, fazani și alte nenumărate păsări, au terasă generoasă, sunt departe de lumea dezlănțuită. În dimineața de 1 Mai fumul de la grătarul de la pensiune m-a făcut să zâmbesc și mi s-a părut tare drăguț să le ofere grătar oamenilor aflați în carantină.

Și mă tot gândesc la Fahrenheit 451.

Cum să atingi un vis

Casa mea de vis nu are balcoane și coloane sculptate, balustrade din inox și trepte din marmură, jaluzele verticale și sisteme de supraveghere video. Nu are garduri din beton și alei sinusoidale placate cu piatră, conifere simetrice și grădini trase la vinclu, padocuri generoase pentru câini și mulci din piatra concasată.

Casa mea de vis e caldă și luminoasă, e locul de viață, nu depozit de obiecte, fie ele şi de artă, e învăluită în cer și înconjurată de verde luxuriant, cu flori haos zen și poteci pe pământ, cu câini fluturându-și urechile peste tot și cu pisici gravând infinituri printre picioarele mele.

Ca să obții ce-ți dorești, trebuie întâi să știi ce nu-ți dorești.

Chestii pe care nu le înțeleg

# De ce mulți tineri își pun fațete din porțelan la dinți, ucigându-și dinții sănătoși. De ce toate vedetele tv au dantură impecabil-simetrică nefiresc de albă.

# Ea – două prenume, el – două prenume, se căsătoresc și păstrează ambele nume de familie.

# De ce să îmbraci un prunc la botez în sacou, cămașa și papion sau în rochiță de prințesă plină de tul.

# De ce să faci dulceață din legume (gen gogonele), când există fructe, și zacuscă de fructe (gen gutui), când există legume.

Fericirea de toamnă și unde locuiește ea

# Card Revolut și broscuță țestoasă din scoici, skecherși negri și ibric din cupru, Think, Aloha și Dreams come true pe terasă.

# Torsul domol a Mașei, seara, în dormitor, dublând torsul sobei de teracotă, boilerul nou din inox, cu sunetele și căldura lui blândă.

# Râsetul cristalin al puștiului de patru ani cu cămașă roșie, la 7 dimineața, în drumul meu spre birou; fața zâmbitoare făcută cu sprayul pe o jardinieră din centrul urbei.

# Pădurea multicoloră și roșul impertinent al măceșelor și frunzelor de sânger, tufănicile trufașe care se dau în spectacol, timpul relaxat al dimineții de duminică.

# What a feeling (Flashdance) – Irene Cara – la radio, iar eu aștept să sară acul ca-n înregistrarea de vinil; sunetul telefonului unui domn venerabil în magazinul Home depot: Pink Panther.

# Calendarul magnetic de pe ușa frigiderului, freshul de mere cu un prieten drag, la terasă-n oraș, gluga de la hanorac pe cap și mâinile în buzunare.

# Luna, ca o seceră stingheră pe cerul cețos și înserarea devreme cu liniște și ulei de cuișoare.

Raport de octombrie cald

# Scade ziua, scade iară, soarele răsare după ce plecăm noi și apune la puțină vreme după ce ajungem acasă; e cald încă, lumina de octombrie – incredibilă, galben-lăptoasă, domoală, caldă, cum numai în octombrie poate fi - mă înnebunește și abia aștept ora de iarnă.

# Pădurea se colorează de la zi la zi, urmele fine de ploi au fost o binecuvântare pentru pământul crăpat, mirosul aerului s-a schimbat, pe drum trec căruțe cu lemne, în curți cresc grămezi de lemne, lumea încă nu a eliberat grădinile de vegetale - mai e până la iarnă.

# Dihăniile moșiei sunt ok, găinile sunt grase și au cam luat pauză la ouat, pisicile revin în casă pe timp de noapte, ziua ne ceartă că-s ușile închise, Jinx îmbătrânește pe repede înainte, câinii trec la ținuta de iarnă și-au început să mănânce mai mult, Pepsi și Urma, în duet, au mai rezolvat un gard ca să poată evada.

# Grădina e aproximativ goală (am strâns cam toate roadele până-n 3 octombrie), moșmoane și ceva plante aromatice ce mai sunt, plus un ardei iute care se încăpățănează să rodească. Am început să strângem strugurii, gutuile cad cu spor (sunt locuite), trandafirii înfloresc cu elan, chiar dacă nu le mai tai florile, ca să știe și ei că vine iarna.

# Tot pe 3 octombrie (când ploua) am făcut primul foc în sobă (în bibliotecă, nu c-ar fi fost nevoie, ci de drag – mi-era dor de flăcări jucând pe pereți), între timp facem măcar un foc zilnic, chiar dacă s-a încălzit, că nopțile sunt deja reci (prima brumă a căzut pe 9 octombrie) și cer geacă și pantofi.  

# Pentru prima dată, am avut tigri de platan – am scuturat compulsiv rufele uscate -, avem și ceva ploșnițe urât mirositoare, revin șobolanii de pe coclauri, doar că acum merg și la F., noul nostru vecin, nu vin doar la noi; am băgat ghivecele în casă de vreo săptămână, am pus protecțiile la geamuri și covoarele, aștept cu interes ceva ploi să pot demara operațiunea mutat a n-a oară plante, după care să strângem unelte băncuțe șezlonguri și alte cele de pe moșie.

 # În casă ard bețe parfumate și e miros de mosc, avem gutui pe pervaz în locul de masă - toamnă la purtător -, pe coșurile caselor din sat ies fumuri parțial paralele, aleea din față e plină mereu de frunze de viță: călcăm toamna în picioare la propriu.

V-am spus cât iubesc luna octombrie?