În spatele blocului de lângă biroul
meu locuiește de ani buni un câine comunitar obez, cu cap ascuțit
și cercel verde în urechea dreaptă, colorat de la bej-jeg la negru
spălăcit. Îi miroase crunt gura, e plin de smocuri, urât cu
spume, nătărău, leneș, cam fudul de urechi și mofturos cât
încape. Are unde să doarmă, are hrană și apă la discreție,
numai la capitolul socializare drăgăstoasă cu oamenii mai are el
oareșce cerințe. Relația între noi doi e fermă: în fiecare
dimineață mă așteaptă la intrarea în gang, îl întreb câine,
ce faci câine?, el vine, își lasă balele ofrandă pe blugii
mei negri și îmi decorează pantofii cu urme de labe când afară e
ud; îl mângâi de două-trei ori pe cap și cam asta e. Uneori îi
mai aduc câte un os de vită fiert; îl ia, îl adulmecă, îl linge
un pic și apoi merge să-l îngroape într-o grămadă de nisip.
În dimineața aceea, câinele
nu mă aștepta în fața chioșcului de ziare. Ies din gang. Câinele
era în plină conversație cu niște confrați ai lui aflați la
distanțe considerabile. Lumina felinarului din bulevard îi proiecta
umbra capului pe gamba mea dreaptă; când el vorbea, umbra părea că
mă mușcă. Ce fain, mi-am zis, o umbră care mușcă.
Era luni, stelele nu se vedeau din
cauza felinarelor stradale și, credeam eu, se întrevedea o
săptămână bună.
