Suprarealism de vineri

Vineri, un pic după prânz, mă sună S., un amic drag căruia i-am simţit lipsa în ultima jumătate de an, cât a lucrat el pe alte meleaguri, ca să mă ameninţe că trece zece minute pe la mine în scop de vedere reciprocă şi-o cafea amară (amândoi bem cafeaua fără zahăr). Peste zece minute, intră în birou cu mâinile la spate şi-un vag zâmbet hâtru pe chip, mă salută şi aşteaptă.

- Ce?

- Mmm, nimic, de ce, trebuie să fie ceva?

- Păi te uiţi la mine într-un anume fel.

- ... Ţi-am adus flori.

Şi tace.

Tac şi eu.

- Cum ţieee nu-şi plac florile moarteee... şi mie îmi place mâncarea indianăăă... cafeaua e amarăăă... iar tu eşti o dulceee...

Pe chip i se lăţeşte un zâmbet încântat cu tentă maliţioasă şi scoate de la spate un ghiveci micuţ, amabalat sofisticat cu staniol, ţiplă şi fundiţă sclipicioasă, din care îşi iţesc căpşoarele adrei iuţi în diverse stadii colorate ale evoluţiei: verzi, galbeni, portocalii, roşii.

Mă învăluie un râs sincer şi-l întreb:

- Ok, şi partea acră unde să înţeleg c-ar fi omniprezentă?

Râdem amândoi, tăinim preţ de-o cafea şi la final, când se ridică de pe scaun, scoate de la spate, din cureaua blugilor, o carte şi mi-o oferă.

- De fapt, de-asta am trecut. Am luat una pentru mine şi una pentru tine.

Cărţile cu Apolodor, Gellu Naum, ediţia Ion Creangă 1979, cu ilustratii color de Dan Stanciu - , cu care amândoi am crescut.

Ce-am (mai) citit – Varujan Vosganian – „Cartea şoaptelor”

Cartea este o saga a armenilor, un roman-cronică din care istoria năvăleşte la fiecare pas de-ţi vine să te întrebi cum a putut un singur om să scrie despre atâtea lucruri.
Romanul este asumat autobiografic, iar autorul este cronicarul subiectiv, depozitar al unei istorii de familie şoptite - oamenii vorbesc cu glas domol despre genocid, despre destin, pentru că şoapta e caldă şi lipsită de resentimente.
Itinerarul istoric al romanului nu este unul liniar, ci apare în spirale, în cercuri succesive, cu o acţiune structurată pe mai multe planuri ce se intersectează, în care evenimentele sunt reconstituite din mărturiile numeroaselor personaje ca din piese de puzzle.
V.V. scrie cu nefirească lumină despre lucruri întunecate, scrie cu seninătate despre vremuri grele, despre nedreptăţi şi exil, scrie în şoaptă printre rânduri, scrie limpede şi într-o limbă clară, lirismul poetului făcând ca în ochii cititorului să explodeze în mii de culori o lume apusă.
„Cartea şoaptelor” are foşnetul şi culoarea pieţelor armeneşti, e o carte fermecătoare, imposibil de rezumat. O lecţie de echilibru în viaţă, o poveste ce n-ai vrea să se termine vreodată.