Romulus şi Remus se bucură de personalitate multiplă; uneori cred că-s unul singur, alteori că-s două persoane distincte şi, ce-i drept, mai rar, că sunt 2x2 persoane. Fiecare dintre acestea poate avea două personalităţi şi tot aşa, în progresie geometrică. Şi-atunci se face o lume locuind într-o garsonieră cu patru camere şi terasă. Nici camerele, nici terasa n-au personalitate deloc din păcate, iar coclaurile din capul lui Papabembe sunt oricum neîncăpătoare.
În capul celor doi prieteni ai mei au venit nişte voci care vorbesc ruseşte. Remus s-a gândit să le ceară tezaurul înapoi, dar Romulus se teme că vor veni cu tancul şi oricum vor spune tovarăşaaaa, am uitat tezaurul acasă. Îi pare rău mai ales de cloşca cu puii de aur, s-ar asorta foarte bine cu cloşca cu ştrumfi, e-hei, cum ar mai cotcodăci ele pe lângă Venus…
Remus poartă o halucinaţie, în fiecare zi şi-o pune pe el şi pleacă la spitalul de vise. E speriat că iar a visat lalele şi vrea să afle: or fi ele oare comestibile?
Romulus e ecologist. El vrea să declanşeze o criză economică mondială care să nu polueze mediul şi pentru asta a strâns două PET-uri bio şi unul ecologic, toate magice. Cu ele poate să dea încălzirea globală pe maxim şi gaura de ozon pe minim, dar nu acum, căci nu se grăbeşte.
Like?:)
luni, 31 mai 2010
Schimb confort urban pe libertate rurală (28). Culturi agricole
„Culturile” veterane o duc bine, sau aşa am eu impresia, cert e faptul că nu emit semnale vizibile sau audibile cum că nu:
* Pătrunjel. Am constatat că am pus de două feluri, unul de frunze, unul de rădăcină (de parcă eu ştiam că-s mai multe soiuri!), ultimul va trebui „presădit”.
* Ţelină. Cică şi ea poate fi de frunze sau de rădăcini, încă n-am aflat de ce fel e a noastră. Dacă o fi ţelină, că am început să am dubii.
* Leuştean. Sunt două categorii, cel moştenit, care mai nou a înflorit! - am trăit o mare minunare, nu mă gândisem niciodată că pentru a face seminţe trebuie să facă întâi flori – şi cel plantat de mine care, culmea, a răsărit! Ce-i drept, mi-a trebuit ceva răbdare să descopăr printre lobodă şi păpădii ce-am pus eu acolo, dar am reuşit! După ce l-am plantat, discuţie x 2 cu cei doi vecini care-mi diferenţiază bălăriile de plantele utile:
- Şi acolo ce aţi pus?
- Leuştean.
- Câte plicuri?
- Unul.
- Aaaa, leuşteanul se prinde greu, trebuia să puneţi 4-5 plicuri să vă iasă câteva fire, uneori nu iese deloc…
Tare mândră am fost când am văzut c-au ieşit multe fire, dar nu m-a ţinut mult. A venit Răzvan şi, zâmbind, mi-a spus: „Norocul începătorului…”.
* Creson. Auzisem eu pe undeva cum că-i o chestie bună la salată. Văd în hipermarket, citesc că-i ceva cu gust cam de hrean şi că are timp de germinare două săptămâni. Cum mai plantasem eu diverse dar încă nu răsărise nimic, mă gândesc: uau, îl iau, o să avem şi noi ceva verde ascendent! A apărut şi crescut repede, acum e un stuf impozant care face flori. Şi culmea e că are şi un gust fain!
* Morcovi, de două soiuri: timpuriu şi de toamnă. Cel timpuriu e mare des şi frumos, cel de toamnă – plăntuţă, gaură, gaură, gaură, plăntuţă şi tot aşa. Dar morcovii cresc în piaţă sau şi mai bine în hipermarket, am învăţat eu asta în ultimii ani.
* Păstârnac. Creşte, cam des, cică, şi el ar trebui mutat. Mă şi gândeam!
* Praz. Sunt nişte delicate fire ca de păr. Şi ele trebuie mutate. Vezi mai sus.
* Usturoi, ceapă, ceapă roşie - evoluează frumos. Am ridicat din sprâncene când am constatat că ceapa roşie creşte verde, oare ce-mi închipuiam, că are clorofilă roşie?
Lucerna tunsă are iarăşi plete, bujorii s-au îmbujorat cu toţii în roz-acadea-cu-gumă, magnoliile noastre nu-s magnolii, au frunze ca nişte copaci din pădure, pe unul nu ştiu cum îl cheamă, celălalt cred că-i arţar, trandafirii au boboci, arţarul canadian se ruşinează-n roşii frunze, pomi fac fructe (am constatat cu mirare că merele cresc în sus în primă fază), zmeura a înflorit, căpşunele sunt paradoxale: aceeaşi plantă are boboci, flori deschise, flori scuturate şi fructe, dintre care unele chiar coapte. Se coc pe furiş: dimineaţa nu dau niciun semn de intenţie, iar seara sunt roşii toate!
* Pătrunjel. Am constatat că am pus de două feluri, unul de frunze, unul de rădăcină (de parcă eu ştiam că-s mai multe soiuri!), ultimul va trebui „presădit”.
* Ţelină. Cică şi ea poate fi de frunze sau de rădăcini, încă n-am aflat de ce fel e a noastră. Dacă o fi ţelină, că am început să am dubii.
* Leuştean. Sunt două categorii, cel moştenit, care mai nou a înflorit! - am trăit o mare minunare, nu mă gândisem niciodată că pentru a face seminţe trebuie să facă întâi flori – şi cel plantat de mine care, culmea, a răsărit! Ce-i drept, mi-a trebuit ceva răbdare să descopăr printre lobodă şi păpădii ce-am pus eu acolo, dar am reuşit! După ce l-am plantat, discuţie x 2 cu cei doi vecini care-mi diferenţiază bălăriile de plantele utile:
- Şi acolo ce aţi pus?
- Leuştean.
- Câte plicuri?
- Unul.
- Aaaa, leuşteanul se prinde greu, trebuia să puneţi 4-5 plicuri să vă iasă câteva fire, uneori nu iese deloc…
Tare mândră am fost când am văzut c-au ieşit multe fire, dar nu m-a ţinut mult. A venit Răzvan şi, zâmbind, mi-a spus: „Norocul începătorului…”.
* Creson. Auzisem eu pe undeva cum că-i o chestie bună la salată. Văd în hipermarket, citesc că-i ceva cu gust cam de hrean şi că are timp de germinare două săptămâni. Cum mai plantasem eu diverse dar încă nu răsărise nimic, mă gândesc: uau, îl iau, o să avem şi noi ceva verde ascendent! A apărut şi crescut repede, acum e un stuf impozant care face flori. Şi culmea e că are şi un gust fain!
* Morcovi, de două soiuri: timpuriu şi de toamnă. Cel timpuriu e mare des şi frumos, cel de toamnă – plăntuţă, gaură, gaură, gaură, plăntuţă şi tot aşa. Dar morcovii cresc în piaţă sau şi mai bine în hipermarket, am învăţat eu asta în ultimii ani.
* Păstârnac. Creşte, cam des, cică, şi el ar trebui mutat. Mă şi gândeam!
* Praz. Sunt nişte delicate fire ca de păr. Şi ele trebuie mutate. Vezi mai sus.
* Usturoi, ceapă, ceapă roşie - evoluează frumos. Am ridicat din sprâncene când am constatat că ceapa roşie creşte verde, oare ce-mi închipuiam, că are clorofilă roşie?
Lucerna tunsă are iarăşi plete, bujorii s-au îmbujorat cu toţii în roz-acadea-cu-gumă, magnoliile noastre nu-s magnolii, au frunze ca nişte copaci din pădure, pe unul nu ştiu cum îl cheamă, celălalt cred că-i arţar, trandafirii au boboci, arţarul canadian se ruşinează-n roşii frunze, pomi fac fructe (am constatat cu mirare că merele cresc în sus în primă fază), zmeura a înflorit, căpşunele sunt paradoxale: aceeaşi plantă are boboci, flori deschise, flori scuturate şi fructe, dintre care unele chiar coapte. Se coc pe furiş: dimineaţa nu dau niciun semn de intenţie, iar seara sunt roşii toate!
joi, 27 mai 2010
Schimb confort urban pe libertate rurală (27). Răsădiri, colecţia primăvară-vară 2010
Am fost cu domnul şi stăpânul meu în piaţa mare şi-am văzut răsaduri! Toate colorate în verde, făţoase, ţanţoşe şi misterioase, cum să te poţi abţine?! Am întrebat ce e una, ce e alta (privirile vânzătorilor erau delicioase la faza asta), apoi cum se plantează, cum se îngrijesc (privirile deveneau tulburi, nedumerite şi un pic extraterestre, lucru amuzant de altfel) şi după o şedinţă a familiei restrânse am hotărât: eu – cumpărăm ardei varză busuioc cimbru. Răzvan: nu cumpărăm vinete şi nici roşii c-ai pus o mulţime şi nici varză. Am pus roşii, ce-i drept, ne-a trimis tanti Neta două recipiente cu plăntuţe, din care am plantat doar jumătate, pe celelalte „le las să mai crească” (adică m-am plictisit, ce atâtea roşii, mai trebuie plantat şi altceva, în alt mod). Cele din piaţă erau oricum de zece ori mai mari decât amărăciunile puse de mine. Vinete însă nu pusesem, dar a auzit undeva domnul meu că trebuie drăgălite zdravăn şi n-am mai luat răsaduri; la varză însă nu m-am abţinut..
Am adus plăntuţele acasă, am amenajat pământul (mai mult Răzvan, că sapa continuă să mă urască) şi am pus:
* 10 buc varză sinucigaşă (nu văd alt motiv pentru care să fi ajuns pe mâinile mele, cred că i-a fost frică de iadul veşnic şi-atunci a zis să se sinucidă cu mâna mea) – încă mai trăieşte, seară de seară o resuscitez cu apă, vedem cât rezistă, că una lume spune că-i o plantă rezistentă.
* ardei de mai multe mărci: gras, capia, gogoşar şi iute, 4x10 buc.
- Şi cum le deosebesc?, o întreb eu pe tanti vânzătoarea.
- După frunze!
Îmi venea s-o întreb: „Pe bune? Tu faci diferenţa între un inkjet din 96 şi un multifunction laser? Sau între un mp3 la 32 şi unul la 256?”
Aşa că am făcut diferenţa după… ambalaj, erau strânse ager în nişte reclame de Real, adică le-am plantat pe principiul: grupate, fetiţele, grupate. Nu-s deloc sigură că n-am grupat ardeiul iute în mijlocul celorlalţi, vedem când şi dacă vor comite ceva cât de spicy vor fi. Deocamdată unii sunt viguroşi şi chipeşi, alţii mai anemici şi palizi, în funcţie de circuitul simultan al motanilor negri în natură.
* 10 buc cimbru, asta din vinovăţie. Am pus eu prin primăvară undeva în grădină seminţe de cimbru. Presupun acum unde, dar n-aş putea băga mâna în foc. Acolo au ieşit nişte plăntuţe care semănau a buruieni şi le-am smuls. Majoritatea plantelor folositoare omului pe care le-am pus au fost aşezate „pe rânduri”, numai că la un moment dat m-am plictisit de atâtea linii drepte şi-am simţit nevoia unor curbe duioase, aşa că am început să pun seminţele în forma unui semn de întrebare, am făcut spirale… În ăste cazuri n-a mai mers principiul logic „plantele utile sunt acelea care sunt pe-o linie şi-s mai multe de acelaşi fel”. Cred că la fel am făcut şi cu oregano-ul. Sau oregano n-am pus, e în plicurile întrate într-o falie spaţială? Cine ştie?!... Şi cum mă plimbam eu încântată printre tarabele din piaţa mare, vup! Văd răsad de cimbru pe care îl şi recunosc! Minune!, îmi zic şi brusc îmi revine vinovăţia de care uitasem. Aşa că am cumpărat şi cimbru. Stă ţanţoş unde l-am plantat şi nu dă semne de deces prematur.
* 10 buc busuioc. Am pus şi seminţe, dar n-a ieşit nimic. Fie au fost ele ticăloase, fie le-am pus eu unde curge burlanul, fapt care le-a determinat să mă sfideze. Acum răsadurile sunt frumoase, în vecinătatea leuşteanului.
Îmi plac mai mult răsadurile decât seminţele, sunt mai spectaculoase: le pui unde-ţi tună şi acolo rămân, nu trebuie să aştepţi jde mii de ani până apar, timp în care uiţi ce-ai plantat. Dar se pare că sezonul de plantare răsaduri s-a cam închis, următorul se deschide la anul. Dar nu-i nimic, până atunci vine colecţia de toamnă, cu seminţe vesele şi zglobii…
Am adus plăntuţele acasă, am amenajat pământul (mai mult Răzvan, că sapa continuă să mă urască) şi am pus:
* 10 buc varză sinucigaşă (nu văd alt motiv pentru care să fi ajuns pe mâinile mele, cred că i-a fost frică de iadul veşnic şi-atunci a zis să se sinucidă cu mâna mea) – încă mai trăieşte, seară de seară o resuscitez cu apă, vedem cât rezistă, că una lume spune că-i o plantă rezistentă.
* ardei de mai multe mărci: gras, capia, gogoşar şi iute, 4x10 buc.
- Şi cum le deosebesc?, o întreb eu pe tanti vânzătoarea.
- După frunze!
Îmi venea s-o întreb: „Pe bune? Tu faci diferenţa între un inkjet din 96 şi un multifunction laser? Sau între un mp3 la 32 şi unul la 256?”
Aşa că am făcut diferenţa după… ambalaj, erau strânse ager în nişte reclame de Real, adică le-am plantat pe principiul: grupate, fetiţele, grupate. Nu-s deloc sigură că n-am grupat ardeiul iute în mijlocul celorlalţi, vedem când şi dacă vor comite ceva cât de spicy vor fi. Deocamdată unii sunt viguroşi şi chipeşi, alţii mai anemici şi palizi, în funcţie de circuitul simultan al motanilor negri în natură.
* 10 buc cimbru, asta din vinovăţie. Am pus eu prin primăvară undeva în grădină seminţe de cimbru. Presupun acum unde, dar n-aş putea băga mâna în foc. Acolo au ieşit nişte plăntuţe care semănau a buruieni şi le-am smuls. Majoritatea plantelor folositoare omului pe care le-am pus au fost aşezate „pe rânduri”, numai că la un moment dat m-am plictisit de atâtea linii drepte şi-am simţit nevoia unor curbe duioase, aşa că am început să pun seminţele în forma unui semn de întrebare, am făcut spirale… În ăste cazuri n-a mai mers principiul logic „plantele utile sunt acelea care sunt pe-o linie şi-s mai multe de acelaşi fel”. Cred că la fel am făcut şi cu oregano-ul. Sau oregano n-am pus, e în plicurile întrate într-o falie spaţială? Cine ştie?!... Şi cum mă plimbam eu încântată printre tarabele din piaţa mare, vup! Văd răsad de cimbru pe care îl şi recunosc! Minune!, îmi zic şi brusc îmi revine vinovăţia de care uitasem. Aşa că am cumpărat şi cimbru. Stă ţanţoş unde l-am plantat şi nu dă semne de deces prematur.
* 10 buc busuioc. Am pus şi seminţe, dar n-a ieşit nimic. Fie au fost ele ticăloase, fie le-am pus eu unde curge burlanul, fapt care le-a determinat să mă sfideze. Acum răsadurile sunt frumoase, în vecinătatea leuşteanului.
Îmi plac mai mult răsadurile decât seminţele, sunt mai spectaculoase: le pui unde-ţi tună şi acolo rămân, nu trebuie să aştepţi jde mii de ani până apar, timp în care uiţi ce-ai plantat. Dar se pare că sezonul de plantare răsaduri s-a cam închis, următorul se deschide la anul. Dar nu-i nimic, până atunci vine colecţia de toamnă, cu seminţe vesele şi zglobii…
miercuri, 26 mai 2010
marți, 25 mai 2010
Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (14). Negociere pe-nălţime
Primăvară caldă, cam 5 pm. În faţa scării, un pom se înclina primejdios. Din el, se auzea un „cântec”, cum numai copiii de 4 ani pot să răcnească:
„…Că ţi-au ieşit vorbe multe/Las’ să-mi iasă că nu-mi pasă/M-a făcut mama frumoassssăăăăăă”…
Pomul era un zarzăr tânăr, dar înalt, nu putea suporta greutatea unui copil de 10 ani şi, cum Miruna era maimuţică la căţărare, băieţii mai mari o asistau la culesul zarzărelor pe care fata mea le strângea în tricou şi apoi le mâncau la comun. Cântecul era o achiziţie nouă, de la cămin.
Pe la 5 ani ai pupezei am negociat înălţimea până la care are voie să se urce în pom:
- Miruna, dacă vezi în casă la domnul Marinescu eşti prea sus!
- Bine, mami!
Şi nu urca mai sus de etajul I, dl Marinescu stând la II şi având un mândru cireş în faţa geamului.
Într-o zi, vecinul nostru de palier (de la etajul I), îmi spune:
- Era Miruna în cireş, jos erau vreo cinci-şase hăndrălăi, m-am luat de ei! Când am văzut-o, am amuţit. Apoi i-am spus să se dea jos, c-o să cadă.
- Cât de sus era?
- Mai sus un pic de geamul meu.
- Are voie până acolo.
- Daaaa? Aşa mi-a zis şi ea, dar n-am crezut-o. Nu ţi-e frică să nu cadă?
- Mor de frică! Dar dacă-i interzic e mai rău, aşa c-am negociat. A urcat mai sus?
- Nu, le-a şi zis băieţilor că n-are voie.
Deja Miruna crescuse şi nu se mai putea urca în zarzăr. Dar erau în preajmă destui nuci, cireşi, meri, garduri…
„…Că ţi-au ieşit vorbe multe/Las’ să-mi iasă că nu-mi pasă/M-a făcut mama frumoassssăăăăăă”…
Pomul era un zarzăr tânăr, dar înalt, nu putea suporta greutatea unui copil de 10 ani şi, cum Miruna era maimuţică la căţărare, băieţii mai mari o asistau la culesul zarzărelor pe care fata mea le strângea în tricou şi apoi le mâncau la comun. Cântecul era o achiziţie nouă, de la cămin.
Pe la 5 ani ai pupezei am negociat înălţimea până la care are voie să se urce în pom:
- Miruna, dacă vezi în casă la domnul Marinescu eşti prea sus!
- Bine, mami!
Şi nu urca mai sus de etajul I, dl Marinescu stând la II şi având un mândru cireş în faţa geamului.
Într-o zi, vecinul nostru de palier (de la etajul I), îmi spune:
- Era Miruna în cireş, jos erau vreo cinci-şase hăndrălăi, m-am luat de ei! Când am văzut-o, am amuţit. Apoi i-am spus să se dea jos, c-o să cadă.
- Cât de sus era?
- Mai sus un pic de geamul meu.
- Are voie până acolo.
- Daaaa? Aşa mi-a zis şi ea, dar n-am crezut-o. Nu ţi-e frică să nu cadă?
- Mor de frică! Dar dacă-i interzic e mai rău, aşa c-am negociat. A urcat mai sus?
- Nu, le-a şi zis băieţilor că n-are voie.
Deja Miruna crescuse şi nu se mai putea urca în zarzăr. Dar erau în preajmă destui nuci, cireşi, meri, garduri…
vineri, 21 mai 2010
Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (13). Sensibilitate
Era o dulce Minunica noastră, cu trăirile ei intense, de-o emotivitate incredibilă, dacă era s-o judeci după duritatea de băiat de cartier afişată.
* Mergem la teatrul de păpuşi, Capra cu trei iezi. În sală, cam jumătate adulţi, majoritatea ţinând copiii în braţe. Pe culoare, tot adulţi, stând pe jos. Copiii când îşi ţineau respiraţia în funcţie de acţiunea poveştii, când întrebau, cu vocea evident tare (până pe la 5 ani n-au decât varianta „sonor maxim”) câte ceva.
Vine lupul la uşă. Miruna ţâşneşte din braţele mele, se apropie de scenă şi, cu glas foarte hotărât îi spune iedului:
- Nu te du!
Iedul se duce, Miruna, cu vocea din ce în ce mai caldă:
- Nu te du… Nu te duuu… Nu te duuuuuu…
Când am luat-o de-acolo avea obrajii plini de lacrimi.
* Vine într-o zi cu un pui de pisică plin de motorină. O amărăciune de pisoi, cam de 3 săptămâni.
- Mami, ţi l-am adus să-l speli să-l ţinem la noi în casă!
Aveam cockeriţa, pe Hadria, care normal că nu tolera niciun alt animal în spaţiul ei şi deja îşi începuse „numărul” de comentarii.
Iau pisoiul, îl umplu de pudră de talc, scot grosul motorinei şi apoi îl spăl, gândind că a doua zi îi găsesc eu un cămin.
Era noiembrie, deja era întuneric, Hadria se ambala din ce în ce mai tare. Îi explic Mirunei din ce motiv un câine nu acceptă o pisică în teritoriul lui şi ea e de acord să dăm mâine pisoiul altcuiva.
Pe la nouă seara, Hadria începe să urle. Nu puteam duce animăluţul afară, era încă reavăn, temperatura bătea către 0 grade; din fericire aveam vecini iubitori de animale şi am dus puiul unuia dintre ei (cred că şi acum mai are pisoiul). Când m-am întors, Miruna îi explica Hadriei:
- Io n-am vrut să greşesc faţă de tine, dar era mic şi murea altfel. Ce, dacă-l lăsai aici până mâine tu mureai?
* Cununia civilă a fratelui domnului meu. Miruna, vreo 5 ani. Vine momentul „Da”-ului, un zumzet între cei din sală şi-un suspin.
- Miruna, ce s-a-ntâmplat?
- Nimic, mami…
- De ce plângi, pui? Te doare ceva?
- Nu, da’ aşa-mi vine.
- De la ce, mami?
- De la Mircea.
Puiul meu avea lacrimile înnodate în bărbie: simţise bucuria, emoţiile din sală şi era copleşit. A început să râdă numai după ce Mircea a luat-o, amuzat, în braţe.
* Mergem la teatrul de păpuşi, Capra cu trei iezi. În sală, cam jumătate adulţi, majoritatea ţinând copiii în braţe. Pe culoare, tot adulţi, stând pe jos. Copiii când îşi ţineau respiraţia în funcţie de acţiunea poveştii, când întrebau, cu vocea evident tare (până pe la 5 ani n-au decât varianta „sonor maxim”) câte ceva.
Vine lupul la uşă. Miruna ţâşneşte din braţele mele, se apropie de scenă şi, cu glas foarte hotărât îi spune iedului:
- Nu te du!
Iedul se duce, Miruna, cu vocea din ce în ce mai caldă:
- Nu te du… Nu te duuu… Nu te duuuuuu…
Când am luat-o de-acolo avea obrajii plini de lacrimi.
* Vine într-o zi cu un pui de pisică plin de motorină. O amărăciune de pisoi, cam de 3 săptămâni.
- Mami, ţi l-am adus să-l speli să-l ţinem la noi în casă!
Aveam cockeriţa, pe Hadria, care normal că nu tolera niciun alt animal în spaţiul ei şi deja îşi începuse „numărul” de comentarii.
Iau pisoiul, îl umplu de pudră de talc, scot grosul motorinei şi apoi îl spăl, gândind că a doua zi îi găsesc eu un cămin.
Era noiembrie, deja era întuneric, Hadria se ambala din ce în ce mai tare. Îi explic Mirunei din ce motiv un câine nu acceptă o pisică în teritoriul lui şi ea e de acord să dăm mâine pisoiul altcuiva.
Pe la nouă seara, Hadria începe să urle. Nu puteam duce animăluţul afară, era încă reavăn, temperatura bătea către 0 grade; din fericire aveam vecini iubitori de animale şi am dus puiul unuia dintre ei (cred că şi acum mai are pisoiul). Când m-am întors, Miruna îi explica Hadriei:
- Io n-am vrut să greşesc faţă de tine, dar era mic şi murea altfel. Ce, dacă-l lăsai aici până mâine tu mureai?
* Cununia civilă a fratelui domnului meu. Miruna, vreo 5 ani. Vine momentul „Da”-ului, un zumzet între cei din sală şi-un suspin.
- Miruna, ce s-a-ntâmplat?
- Nimic, mami…
- De ce plângi, pui? Te doare ceva?
- Nu, da’ aşa-mi vine.
- De la ce, mami?
- De la Mircea.
Puiul meu avea lacrimile înnodate în bărbie: simţise bucuria, emoţiile din sală şi era copleşit. A început să râdă numai după ce Mircea a luat-o, amuzat, în braţe.
Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră - 3
Romulus şi Remus amândoi sunt de o mamă, de-o făptură şi de-o samă, în plus au acelaşi suflet. Sufletul e bicameral, mobilat cu multe sertare, că, deşi au sufletul mare, spaţiul locativ e limitat. Sertarele au sentimente şi în ele sunt adăpostiţi oameni. Eu stau la 248B.
Remus îşi ia, când şi când, câmpii. El are trei câmpi, dar îi mai ia şi pe-ai lui Romulus, fapt care-l enervează pe acesta din urmă şi, ca atare, îşi ia şi el munţii. Şi-i ia şi pe-ai lui Remus, în compensaţie. Cu toţii ştim că şi câmpii, şi munţii sunt necesari prozei absurdului.
În astă dimineaţă, Remus s-a trezit buimac: a visat că etajul 3 s-a mutat la etajul 6; între etajele 3 şi 6 nu era scară, nu era lift, nici măcar un scripete; între 3 şi 6 fie a.m., fie p.m., nu era accesul permis, fapt ce l-a făcut să înţeleagă că ar trebui să-şi schimbe orientarea patului.
Tot în astă dimineaţă, Romulus a realizat că iubeşte orice femeie de alt sex decât al lui şi că în alergarea sa către viitor a uitat să trăiască prezentul.
Şi cum amândoi uitaseră că vulpea n-a fost vulpe de la început - la început a fost cuvântul, au hotărât să se mute împreună pe coclaurile verzi din capul lui Papabembe. Acolo să pună o cloşcă pe ouă Kinder din care să iasă mai mulţi ciorăpei care să umble printre circumvoluţiuni, printre neuroni, pe lângă statuia lui Venus din Milo la 78 de ani, cu evantai.
Azi, steaua chiar toarnă apă-n râu şi e cinică: ştie preţul oricărui gest, dar nu şi valoarea lui.
Remus îşi ia, când şi când, câmpii. El are trei câmpi, dar îi mai ia şi pe-ai lui Romulus, fapt care-l enervează pe acesta din urmă şi, ca atare, îşi ia şi el munţii. Şi-i ia şi pe-ai lui Remus, în compensaţie. Cu toţii ştim că şi câmpii, şi munţii sunt necesari prozei absurdului.
În astă dimineaţă, Remus s-a trezit buimac: a visat că etajul 3 s-a mutat la etajul 6; între etajele 3 şi 6 nu era scară, nu era lift, nici măcar un scripete; între 3 şi 6 fie a.m., fie p.m., nu era accesul permis, fapt ce l-a făcut să înţeleagă că ar trebui să-şi schimbe orientarea patului.
Tot în astă dimineaţă, Romulus a realizat că iubeşte orice femeie de alt sex decât al lui şi că în alergarea sa către viitor a uitat să trăiască prezentul.
Şi cum amândoi uitaseră că vulpea n-a fost vulpe de la început - la început a fost cuvântul, au hotărât să se mute împreună pe coclaurile verzi din capul lui Papabembe. Acolo să pună o cloşcă pe ouă Kinder din care să iasă mai mulţi ciorăpei care să umble printre circumvoluţiuni, printre neuroni, pe lângă statuia lui Venus din Milo la 78 de ani, cu evantai.
Azi, steaua chiar toarnă apă-n râu şi e cinică: ştie preţul oricărui gest, dar nu şi valoarea lui.
joi, 20 mai 2010
Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (12). Toleranţă
Mereu am recunoscut că dacă Miruna era primul copil altul nu mai făceam şi tot mereu am spus că, per total, am doi copii de-o cuminţenie medie: Ana, foarte cuminte şi perseverentă, Miruna – compensatoriu. Adăugând la acestea faptul că fizic sunt diferite – Ana şatenă deschis cu ochii gri-oţel, Miruna, castaniul clasic cu ochi căprui – şi temperamentele le diferă radical, pot spune că mereu am avut o casă „colorată”, uneori prea colorată.
Miruna zilnic o pocnea pe Ana.
- Ana mami, de ce-o laşi să dea în tine?
- Las-o, mami, că e mică şi nu ştie ce face…
Asta până se umplea paharul, la două-trei luni, când toleranta Ana îi trăgea un toc de bătaie soră-sii de era pupăza cuminte chiar şi două zile.
Venea cineva în vizită şi-i dădea Anei o ciocolată. Copila mulţumea frumos, aştepta puţin, să vadă dacă-i dă şi Mirunei una, apoi îşi lua surioara şi plecau să se delecteze cu alimentul oricum interzis. Dacă musafirul îi dădea Mirunei ciocolata, ea i-o dădea Anei şi… aştepta încă una. Dacă nu venea, o auzeai, cu o voce gravă:
- Hai, Ana!
Din acel moment, persoana îşi pierdea complet importanţa.
- Mami, dar a fost o ciocolată mare!
- Şi ce dacă, noi suntem doi copii!
- Şi dacă vă aducea două mici era mai bine?
- Da, că înseamnă că s-a gândit la amândouă!
Miruna zilnic o pocnea pe Ana.
- Ana mami, de ce-o laşi să dea în tine?
- Las-o, mami, că e mică şi nu ştie ce face…
Asta până se umplea paharul, la două-trei luni, când toleranta Ana îi trăgea un toc de bătaie soră-sii de era pupăza cuminte chiar şi două zile.
Venea cineva în vizită şi-i dădea Anei o ciocolată. Copila mulţumea frumos, aştepta puţin, să vadă dacă-i dă şi Mirunei una, apoi îşi lua surioara şi plecau să se delecteze cu alimentul oricum interzis. Dacă musafirul îi dădea Mirunei ciocolata, ea i-o dădea Anei şi… aştepta încă una. Dacă nu venea, o auzeai, cu o voce gravă:
- Hai, Ana!
Din acel moment, persoana îşi pierdea complet importanţa.
- Mami, dar a fost o ciocolată mare!
- Şi ce dacă, noi suntem doi copii!
- Şi dacă vă aducea două mici era mai bine?
- Da, că înseamnă că s-a gândit la amândouă!
Din perlele Mirunei*
# Miruna deschide larg frigiderul şi se uită, se uită, se uită.
- Mirună, aia nu e panoramă s-o admiri. Ia ce-ţi trebuie şi închide uşa.
- (indignată şi cu un aer imperinento-scârbit) Nu e lapte!
- Da, şi? Laptele nu creşte în frigider!
- Dar nici ţigările nu cresc pe frigider.
# După ce i s-a făcut morală pentru obrăznicie, Miruna:
- Dacă, parcă nu ştiu eu că în casa asta eu sunt ca negrii şi Ana ca albii! (acuza adusă nouă era, în cazul dat, de politică de apartheid).
# - Miruna, eşti urâtă!
- ...
- Tu mă auzi? Eşti urâtă!
- ...
- Eşti urâtă ca maică-ta!
- ...
- Mami e urâtă?
- Nu, mami e la servici!
# - Îţi plac ghetele mele, buni? Sunt noi, au fost a lu’ Anei!
* Miruna avea 3 ani.
- Mirună, aia nu e panoramă s-o admiri. Ia ce-ţi trebuie şi închide uşa.
- (indignată şi cu un aer imperinento-scârbit) Nu e lapte!
- Da, şi? Laptele nu creşte în frigider!
- Dar nici ţigările nu cresc pe frigider.
# După ce i s-a făcut morală pentru obrăznicie, Miruna:
- Dacă, parcă nu ştiu eu că în casa asta eu sunt ca negrii şi Ana ca albii! (acuza adusă nouă era, în cazul dat, de politică de apartheid).
# - Miruna, eşti urâtă!
- ...
- Tu mă auzi? Eşti urâtă!
- ...
- Eşti urâtă ca maică-ta!
- ...
- Mami e urâtă?
- Nu, mami e la servici!
# - Îţi plac ghetele mele, buni? Sunt noi, au fost a lu’ Anei!
* Miruna avea 3 ani.
luni, 17 mai 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)