Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (13). Sensibilitate

Era o dulce Minunica noastră, cu trăirile ei intense, de-o emotivitate incredibilă, dacă era s-o judeci după duritatea de băiat de cartier afişată.
* Mergem la teatrul de păpuşi, Capra cu trei iezi. În sală, cam jumătate adulţi, majoritatea ţinând copiii în braţe. Pe culoare, tot adulţi, stând pe jos. Copiii când îşi ţineau respiraţia în funcţie de acţiunea poveştii, când întrebau, cu vocea evident tare (până pe la 5 ani n-au decât varianta „sonor maxim”) câte ceva.
Vine lupul la uşă. Miruna ţâşneşte din braţele mele, se apropie de scenă şi, cu glas foarte hotărât îi spune iedului:
- Nu te du!
Iedul se duce, Miruna, cu vocea din ce în ce mai caldă:
- Nu te du… Nu te duuu… Nu te duuuuuu…
Când am luat-o de-acolo avea obrajii plini de lacrimi.
* Vine într-o zi cu un pui de pisică plin de motorină. O amărăciune de pisoi, cam de 3 săptămâni.
- Mami, ţi l-am adus să-l speli să-l ţinem la noi în casă!
Aveam cockeriţa, pe Hadria, care normal că nu tolera niciun alt animal în spaţiul ei şi deja îşi începuse „numărul” de comentarii.
Iau pisoiul, îl umplu de pudră de talc, scot grosul motorinei şi apoi îl spăl, gândind că a doua zi îi găsesc eu un cămin.
Era noiembrie, deja era întuneric, Hadria se ambala din ce în ce mai tare. Îi explic Mirunei din ce motiv un câine nu acceptă o pisică în teritoriul lui şi ea e de acord să dăm mâine pisoiul altcuiva.
Pe la nouă seara, Hadria începe să urle. Nu puteam duce animăluţul afară, era încă reavăn, temperatura bătea către 0 grade; din fericire aveam vecini iubitori de animale şi am dus puiul unuia dintre ei (cred că şi acum mai are pisoiul). Când m-am întors, Miruna îi explica Hadriei:
- Io n-am vrut să greşesc faţă de tine, dar era mic şi murea altfel. Ce, dacă-l lăsai aici până mâine tu mureai?
* Cununia civilă a fratelui domnului meu. Miruna, vreo 5 ani. Vine momentul „Da”-ului, un zumzet între cei din sală şi-un suspin.
- Miruna, ce s-a-ntâmplat?
- Nimic, mami…
- De ce plângi, pui? Te doare ceva?
- Nu, da’ aşa-mi vine.
- De la ce, mami?
- De la Mircea.
Puiul meu avea lacrimile înnodate în bărbie: simţise bucuria, emoţiile din sală şi era copleşit. A început să râdă numai după ce Mircea a luat-o, amuzat, în braţe.