Drumul nostru zilnic spre casă străbate cam 3 km din oraș, vreo 5 km de drum național-european, 3 de drum local și un km de drum care nici pe hartă nu e, mai mult o uliță către pădure. A nins și la noi mult - raportat la media anuală, nu la dezastrul din Vrancea și Buzău - și omătul a acoperit în mod nedisciminatoriu întregul nostru drum către casă. Diferențe?
În oraș - străzile principale curățate relativ eficient, utilaje, oameni cu veste reflectorizante și lopeți; străduțele - pline de zăpadă, cu mașini troienite și poteci făcute cu pasul, cu zăpadă gri, tocată. Parcările - cu unele locuri curățate, altele devenite suporturi pentru neaua înlăturată de pe primele. Zona pietonală din centru - curățată până la dalele colorate, aceiași oameni cu veste verde fosfor curățând constant, buldoescavatoare, camionete în care se încarcă și cu care se cară zăpada. Aleile din fața magazinelor - și ele curățate. Aleile din fața și dintre blocuri? Troienite de-a dreptul, un fir de drum făcut la pas și atât. N-am văzut locuitor al orașului cu o lopată sau o mătură în mână, dar am văzut jandarmi și baschetbaliști curățând la spitalul de pediatrie și în curtea unei școli. Și-am auzit comentarii; multe comentarii; niciodată laudative.
Pe drumul național au tot trecut pluguri, s-a împrăștiat material antiderapant - mai mult sare, care a mâncat la greu din asfalt. Lângă borduri (acolo unde sunt, că de obicei lipsesc), maldăre de zăpadă murdară; comercianții ies în fața magazinelor și aruncă direct în drumul curățat zăpada. În fața caselor - ici-colo câte un delușor de nea, dar mai toate intrările curățate.
Pe drumul local - nu mai sunt mașini oprite de-a-mpururea fără poziții sau avarii aprinse (deci, se poate), șoseaua aproape neagră (mai mult de la trafic decât de la excesul de zel al onor consiliului local), în fața porților de la fiecare curte, zăpada curățată și din ea construite forme diverse, în funcție de talentul și inspirația fiecăruia. Am văzut copii, tineri, adulți, bătrâni, la ore diferite - toți curățau zăpadă, cât de des era necesar; n-o aruncau în drum, nici la vecini, doar o depozitau cât să nu încurce.
Pe uliță, fiecare și-a curățat "în dreptul lui"; troienele s-au tranformat fie în oameni de zăpadă, fie în monumente gen semn de piață, pe margine, între gard și șanțul de scurgere. Am văzut vecinii cu lopeți la muncă (uneori ajutați și de cățeii gospodăriei sau de nepoții preșcolari), apoi la o țuică fiartă, sprijiniți în aceleași lopeți.
Aici nu comentează nimeni, nu se plânge nimeni, oamenii știu că trăim într-o țară cu climat temperat continental unde iarna are prostul obicei să vină cu zăpadă, ger, vânt. Așteaptă de la autorități doar să curețe drumurile.
Și-mi amintesc cu câtă bucurie, copil fiind, ieșeam la strîns zăpada de pe aleile din fața blocului, alături de tata, de alți copii cu tații lor. Mai munceam și noi, copiii, nu zic nu, dar în mare tărgeam câte o bătăie cu bulgări, făceam câțiva oameni de zăpadă - se isca o concurență acerbă, al căreia dintre scări e mai frumos -, asiguram și depozitam ager pe zona de spațiu verde materialul de construcție pentru cazemata de-a doua zi. Îmi mai amintesc cum tuturor copiilor ni se rupea sufletul văzând că cineva curăță treptele (adio derdeluș!) sau pune sare pe bunătate de pante.
Dar aveam noi grijă. După ce se întuneca, coboram pe furiș, cu gecile peste pijamale, în papuci și cu mânuși, și puneam zăpada la loc; apoi turnam apă din sticle de lapte de-un litru, cele cu gură mare, peste pante, peste derdelușurile reconstruite pe jumătate din lățimea scărilor, ca să poată totuși coborî și adulții neînțelegători și să nu ni le mai strice iarăși.
Și seara adormeam rugându-ne să ningă mult, să se închidă școala.
(azi am un cititor din Bangladesh)
* text acum o săptămână, programat să-l postez vineri; dar vineri am fost la ortopedie.
Like?:)
joi, 23 februarie 2012
miercuri, 22 februarie 2012
Ce-a fost, ce este şi ce va să fie
La început a fost o hidrartroză cu bursită şi alte minuni (adică apă la genunchi). Au urmat ceva atele ghipsate când şi când.
Acum am trecut la next level: ruptură de ligamente. Două. La genunchiul drept. Precum sportivii de performanţă.:)
Sunt iarăşi cu o mândră atelă ghipsată până marţea ce vine (trebuie să se retragă edemul şi sî se vindece urmele puncţiei), când voi deveni mândra proprietară a unei "imobilizări circulare", adică ghips ca la carte, vreo 4 săptămâni.
Vestea rea e că până marţi nu pot să stau decât în pat sau pentru perioadă scurtă în picioare.
Vestea bună e că durerile s-au diminuat considerabil şi că deja pot să citesc.
Şi e un soare fain afară...
Acum am trecut la next level: ruptură de ligamente. Două. La genunchiul drept. Precum sportivii de performanţă.:)
Sunt iarăşi cu o mândră atelă ghipsată până marţea ce vine (trebuie să se retragă edemul şi sî se vindece urmele puncţiei), când voi deveni mândra proprietară a unei "imobilizări circulare", adică ghips ca la carte, vreo 4 săptămâni.
Vestea rea e că până marţi nu pot să stau decât în pat sau pentru perioadă scurtă în picioare.
Vestea bună e că durerile s-au diminuat considerabil şi că deja pot să citesc.
Şi e un soare fain afară...
joi, 16 februarie 2012
Unde sunt zăpezile de altădat'?!
Cred că așa zăpadă n-am mai văzut din 86, când îmi amintesc că s-au oprit iar școlile, spre bucuria noastră neprecupețită; nu mai mergeam la ore, ci în Ștrand, în pădurea Trivale, cu sănii, patine, fiecare cu ce avea, și mai ales cu pungi "de-un leu", tare eficiente pe pantele din zonă. Eram mari, la Boema și la Grotă ne dădeau vin fiert (acel gust de interzis nici că l-am mai regăsit de-atunci), părinții erau la serviciu, vacanța nesperată era gustată din plin.
Le povesteam cu ani în urmă fetelor cum erau zăpezile copilăriei noastre; ele înclinau din cap înțelept, dar nici nu intuiau cum era atunci. Iarna lui 2009 le-a surprins - așa multă zăpadă nu văzuseră decât la munte - și li s-a părut fain, dar nefiresc. Acum înțeleg și ele cum era și mă distrează că deja nu mai vor zăpadă. Eu încă nu m-am săturat, acasă e frumos ca într-un tablou de iarnă al lui Ion Andreescu, cu o lumină incredibilă, cu nuanțe și umbre fine în peisajul în aparență alb-negru.
A nins liniștit și metodic luni, a nins și marți, s-au mai așternut mai bine de 30 cm de zăpadă, iar rezultatele muncii noastre întru deszăpezire au dispărut cu totul. Plugul local nici nu mai încearcă să urce, merge doar până într-o zonă unde poate întoarce bine, că altfel îl suspectez că nici n-ar intra pe uliță; așa că am renunțat la curățat drumul către sat, mașina rămâne lângă casa englezului iar până acolo am făcut tranșee - că nu se pot numi poteci -, spre bucuria celor care trec dealul către casă, prin pădure.
În curte, zăpadă e stăpână incontestabilă, doar la poartă și la găini ce e stratul mic, aleile au cam 80 cm adâncime (sau înălțime, depinde de unghiul din care privești problema), avem sensuri giratorii, intersecții, troiene, valuri - decor variat -, țurțuri unde nici nu gândești (frumoooși), cușme la stâlpii gardului și pe robinete, iar piticul de grădină manechin Salmonela a trecut cu ținuta la colecția de iarnă.
N-am mai curățat drumul și curtea, nici pomii nu i-am mai scuturat, dar domnul meu a fost tare hărnicuț și a deszăpezit tot cimentul de lângă casă; exeriența anilor trecuți ne face să știm că zăpada va deveni cândva apă și se va refugia în beci, lucru nu tocmai plăcut de altfel, dar care poate fi limitat.
În grădină stratul de omăt e cam de-un metru, doar pomii și gardurile exterioare se mai văd și mă întreb oare cine va supraviețui: smochinul, magnolia, rodonelul, arțarul canadian, tufișul cu flori albe, puieții fructiferi puși în primăvară? Am ceva emoții și pentru conifere, tufele de plante aromatice, iasomii.
Dar toate acestea nu mă împiedică să mă simt ca într-o carte poștală ilustrată, numai bună de trimis de Crăciun.
Le povesteam cu ani în urmă fetelor cum erau zăpezile copilăriei noastre; ele înclinau din cap înțelept, dar nici nu intuiau cum era atunci. Iarna lui 2009 le-a surprins - așa multă zăpadă nu văzuseră decât la munte - și li s-a părut fain, dar nefiresc. Acum înțeleg și ele cum era și mă distrează că deja nu mai vor zăpadă. Eu încă nu m-am săturat, acasă e frumos ca într-un tablou de iarnă al lui Ion Andreescu, cu o lumină incredibilă, cu nuanțe și umbre fine în peisajul în aparență alb-negru.
A nins liniștit și metodic luni, a nins și marți, s-au mai așternut mai bine de 30 cm de zăpadă, iar rezultatele muncii noastre întru deszăpezire au dispărut cu totul. Plugul local nici nu mai încearcă să urce, merge doar până într-o zonă unde poate întoarce bine, că altfel îl suspectez că nici n-ar intra pe uliță; așa că am renunțat la curățat drumul către sat, mașina rămâne lângă casa englezului iar până acolo am făcut tranșee - că nu se pot numi poteci -, spre bucuria celor care trec dealul către casă, prin pădure.
În curte, zăpadă e stăpână incontestabilă, doar la poartă și la găini ce e stratul mic, aleile au cam 80 cm adâncime (sau înălțime, depinde de unghiul din care privești problema), avem sensuri giratorii, intersecții, troiene, valuri - decor variat -, țurțuri unde nici nu gândești (frumoooși), cușme la stâlpii gardului și pe robinete, iar piticul de grădină manechin Salmonela a trecut cu ținuta la colecția de iarnă.
N-am mai curățat drumul și curtea, nici pomii nu i-am mai scuturat, dar domnul meu a fost tare hărnicuț și a deszăpezit tot cimentul de lângă casă; exeriența anilor trecuți ne face să știm că zăpada va deveni cândva apă și se va refugia în beci, lucru nu tocmai plăcut de altfel, dar care poate fi limitat.
În grădină stratul de omăt e cam de-un metru, doar pomii și gardurile exterioare se mai văd și mă întreb oare cine va supraviețui: smochinul, magnolia, rodonelul, arțarul canadian, tufișul cu flori albe, puieții fructiferi puși în primăvară? Am ceva emoții și pentru conifere, tufele de plante aromatice, iasomii.
Dar toate acestea nu mă împiedică să mă simt ca într-o carte poștală ilustrată, numai bună de trimis de Crăciun.
Detalii care fac diferența
Cutia pentru chei, ajutor al năucilor ce-și lasă lucrurile pe unde apucă; răgaz colorat; cutia poștală, în așteparea facturii la electricitate (mi-e groază!); clanța cea nouă de la poartă, dușman al câinilor de plimbare neautorizată năzuitori; lampă colorată deszăpezită (între timp am renunțat să le mai eliberez, sunt toate acoperite de omăt generos, de vreo jumătate de metru); suport șerpuitor de cd/dvd-uri, amabil întru servire rapidă, în funcție de preferințele de moment.
Bună dimineața!
Bună dimineața!
luni, 13 februarie 2012
Februarie troienit
De vineri tot ninge. Ușor, fulguit, așezat, gospodărește. Așa că activitatea noastră se concentrează pe împins, strâns, cărat zăpadă, că troienele din curte sunt mult prea mari și nu mai avem unde-o depozita. Dacă inițial am avut grijă să nu punem zăpadă pe zonele unde sunt plantate lalele, ghiocei, zambile, ceapă, usturoi, acum sunt maldăre și acolo; am renunțat și să forez în nămeți ca să eliberez lămpile solare, la toamnă probabil le voi strânge preventiv și vor fi cazate peste iarnă în magazie.
Am pus zilnic cenușă pe alei, gheața rezistă sub stratul de zăpadă, temperaturile au crescut (de dimineață erau -2 gr) și din fericire nu bate vântul. În fiecare dimineața mă întreb dacă vom putea ajunge în oraș; prin sat când și când mai trece câte un plug (nu ajunge până la noi, că-i greu), dar nu ia decât zăpada depusă peste generosul strat de gheață; nici nisipul împrăștiat pe deasupra nu ajută cine știe ce, chair dacă mașina e prevăzută cu lanțuri. DN73 e mai rău ca un drum forestier, sunt cratere și de 25 de cm, se circulă cu 20 km/h, în oraș străzile sunt relativ curățate, dar pe trotuare e jale și codul portocaliu se spune că bate din ce în ce mai mult în roșu. Vedea-vom ce va sa fie.
Găinile sunt suprinzător de active și de vioaie, coclăie prin zăpada mică (le amenajăm teritoriul și de două ori pe zi), câinii sunt tare fericiți, se joacă cu mingi, bulgări, fac canale și gustă fericiți zăpada, iar motanii dorm neclintiți în bibliotecă. Mașa umblă ca bezmetica, își face tuneluri unde nu te aștepți, sare, zburdă și apoi vine în casă unde doarme buștean; bea multă apă, mănâncă un strop și-apoi iar iese la zăpadă.
Ca activitate principală în week-end am avut lupta cu zăpada, spart gheața, făcut poteci pe drum. Mașina de spălat iar a avut alimentarea înghețată dar s-a rezolvat rapid, copilul nr. 2 are ceva probleme cu coloana și B-urile injectabile, copilul nr. 1 e pentru moment captiv în București, pentru că nu circulă nici trenuri, nici autocare către Pitești.
De poze n-am avut chef (cele tocmai puse sunt făcute săptămâna trecută, acum avem vreo 50 cm de zăpadă).
Părți bune? Am bătut covoare pe zăpadă și am parfumat cu fain miros de ger casa (prilej cu care am realizat că de ceva vreme nu mai ornez casa să aduc anotimpurile înauntru, doar deschid uşa şi intră singure), am descoperit că The Money Channel e cam fain și Diva dă Anatomia lui Grey în reluare sâmbăta (vreo patru episoade), iar printre picături am avut vreme să și citesc, pe hârtie, pe net. Ca de exemplu, Zona literară.
De la o vreme mă tot întreb (şi-am întrebat-o şi pe sor'mea M.) cum ar fi primit părinţii mei mutarea la sat a prinţesei lor urbane. Retorică întrebare.
Am pus zilnic cenușă pe alei, gheața rezistă sub stratul de zăpadă, temperaturile au crescut (de dimineață erau -2 gr) și din fericire nu bate vântul. În fiecare dimineața mă întreb dacă vom putea ajunge în oraș; prin sat când și când mai trece câte un plug (nu ajunge până la noi, că-i greu), dar nu ia decât zăpada depusă peste generosul strat de gheață; nici nisipul împrăștiat pe deasupra nu ajută cine știe ce, chair dacă mașina e prevăzută cu lanțuri. DN73 e mai rău ca un drum forestier, sunt cratere și de 25 de cm, se circulă cu 20 km/h, în oraș străzile sunt relativ curățate, dar pe trotuare e jale și codul portocaliu se spune că bate din ce în ce mai mult în roșu. Vedea-vom ce va sa fie.
Găinile sunt suprinzător de active și de vioaie, coclăie prin zăpada mică (le amenajăm teritoriul și de două ori pe zi), câinii sunt tare fericiți, se joacă cu mingi, bulgări, fac canale și gustă fericiți zăpada, iar motanii dorm neclintiți în bibliotecă. Mașa umblă ca bezmetica, își face tuneluri unde nu te aștepți, sare, zburdă și apoi vine în casă unde doarme buștean; bea multă apă, mănâncă un strop și-apoi iar iese la zăpadă.
Ca activitate principală în week-end am avut lupta cu zăpada, spart gheața, făcut poteci pe drum. Mașina de spălat iar a avut alimentarea înghețată dar s-a rezolvat rapid, copilul nr. 2 are ceva probleme cu coloana și B-urile injectabile, copilul nr. 1 e pentru moment captiv în București, pentru că nu circulă nici trenuri, nici autocare către Pitești.
De poze n-am avut chef (cele tocmai puse sunt făcute săptămâna trecută, acum avem vreo 50 cm de zăpadă).
Părți bune? Am bătut covoare pe zăpadă și am parfumat cu fain miros de ger casa (prilej cu care am realizat că de ceva vreme nu mai ornez casa să aduc anotimpurile înauntru, doar deschid uşa şi intră singure), am descoperit că The Money Channel e cam fain și Diva dă Anatomia lui Grey în reluare sâmbăta (vreo patru episoade), iar printre picături am avut vreme să și citesc, pe hârtie, pe net. Ca de exemplu, Zona literară.
De la o vreme mă tot întreb (şi-am întrebat-o şi pe sor'mea M.) cum ar fi primit părinţii mei mutarea la sat a prinţesei lor urbane. Retorică întrebare.
vineri, 10 februarie 2012
Despre zimbrii ţapinari
Scriam zilele trecute despre zimbri - ţapinarii de la care cumpărăm noi lemne, ca să nu încurajăm tăierile ilegale de pădure. Legătura cu ei am făcut-o graţie fostului proprietar, nea Gică, el ne-a recomandat să luăm lemne de la ei, că au exploatare "pe bune" şi-n plus nu-i bine să cumperi de furat şi să bagi ţigan în curte.
Ţapinarul-şef, tatăl băieţilor, are 65 de ani; umblă ferm, cu spatele drept, şi nu-şi arată vârsta, e vorbăreţ, deschis, sfătos. Are cam 1,74 m, vreo 85 de kilograme distribuite bine şi are ceva măreţ în atitudine. Până zilele trecute îi admirasem trei dintre fii - toţi înalţi, drepţi, cu muşchi frumos definiţi, fără a fi opulenţi, oameni muncitori, cinstiţi şi de cuvânt. Acum însă, graţie camionetei care n-a vrut să urce, am descoperit că mai sunt încă doi fii. Are zimbrul-tată opt copii, trei fete, cinci băieţi; fiica cea mare - 38 de ani, fiul cel mic - 22. E supărat că n-are decât cinci nepoţi, că nu toţi şi-au făcut copii, dar mai e vreme; numai că acum e masa goală (numai când mă gândesc cum trebuie să arate o masă cu opt copii mâncând...).
Şi tatăl, şi fii fumează (cel mic, de 22 de ani nu are curajul s-o facă în faţa tatălui, că doar încă locuieşte în curtea lui), nu zic nu la o bere sau la un pahar de ţuică şi nu-i suspectez de vreo confesiune religioasă care să le impună un număr mare de copii.
- De, doamnă, când e mult pământ trebe şi multe braţe...
Băieţii toţi seamănă uşor unul cu celălalt şi toţi cu tatăl, se vede din atitudinea lor respectuoasă care e cel mai mare, care cel mic - pe el au tendinţa cu toţii să-l protejeze -, lucrează ca o echipă sudată, eficientă, fără cuvinte, sincronizandu-se perfect ca într-un dans straniu. I-a luat tatăl lor de la cinci ani la pădure, fiecare era util după puterile lui, i-a pus să planteze puieţi, să cureţe copacii. Au avut mereu de toate în casă, cu şcoala mai uşurel, dar au muncit de mici.
- Am fost la un patron cu carte de muncă, la betoane, îmi dădea 50 de lei pe zi şi la sfârşitu' lunii rămâneam cu două milioane, că de, drumul, mâncarea. Păi tata dă 50 de lei pe zi de om la pădure şi mâncare şi e mai uşor, nu e praf...
Zimbrii iubesc animalele; au câinii liberi, cai îngrijiţi şi răsfăţaţi. Acum au venit cu Doina, iapa albă fătată la ei în curte acum şase ani; pe Doina trebuie s-o priponească dacă au de stat undeva, că altfel n-are răbdare şi pleacă de una singură acasă. E învăţată la mere şi porumb, nu zice nu la zahăr şi trebuie să i se acorde atenţie când doreşte ea.
- Da, mă, da..., şi unul din zimbri o mângâie, că doar Doina dă cu botul şi sforăe uşor.
- Saltă piciorul!, şi Doina ridică piciorul drept. Zimbrul loveşte uşor în laterala potcoavei cu un lemn şi cade o gheată din zăpadă.
- Şi p-ăl'laltul!. Doina ridică şi celălalt picior, gheata din zăpadă cade, dar mai trebuie ceva retuşuri cu un beţişor.
- Stai, mă, că acuşi mergem.
Şi Doina stă, vădit nemulţumită.
- Văd că tractorul stă-n iarnă la grajd, că iapa..., zic eu uitându-mă cu drag la Doina.
- A, păi nu ne înţelegem cu ea, cere la pădure, trebuie s-o scoatem barimi de două ori pe săptămână!
Doina mă studiază cu atenţie; merg şi-i aduc un măr - ştiam din vară că-i plac -, îl mănâncă şi apoi se tot uită în spate, la zimbrii care descărcau lemnele în curte.
- Stai, mă, că treminăm acuşi, scoatem camioneta şi mergem acasă.
Şi-au terminat repede; a plecat întâi camioneta, apoi Doina, fremătând toată, cu căruţa ducând doi zimbri-fii cu feţe aspre, privind drept în vânt.
Ţapinarul-şef, tatăl băieţilor, are 65 de ani; umblă ferm, cu spatele drept, şi nu-şi arată vârsta, e vorbăreţ, deschis, sfătos. Are cam 1,74 m, vreo 85 de kilograme distribuite bine şi are ceva măreţ în atitudine. Până zilele trecute îi admirasem trei dintre fii - toţi înalţi, drepţi, cu muşchi frumos definiţi, fără a fi opulenţi, oameni muncitori, cinstiţi şi de cuvânt. Acum însă, graţie camionetei care n-a vrut să urce, am descoperit că mai sunt încă doi fii. Are zimbrul-tată opt copii, trei fete, cinci băieţi; fiica cea mare - 38 de ani, fiul cel mic - 22. E supărat că n-are decât cinci nepoţi, că nu toţi şi-au făcut copii, dar mai e vreme; numai că acum e masa goală (numai când mă gândesc cum trebuie să arate o masă cu opt copii mâncând...).
Şi tatăl, şi fii fumează (cel mic, de 22 de ani nu are curajul s-o facă în faţa tatălui, că doar încă locuieşte în curtea lui), nu zic nu la o bere sau la un pahar de ţuică şi nu-i suspectez de vreo confesiune religioasă care să le impună un număr mare de copii.
- De, doamnă, când e mult pământ trebe şi multe braţe...
Băieţii toţi seamănă uşor unul cu celălalt şi toţi cu tatăl, se vede din atitudinea lor respectuoasă care e cel mai mare, care cel mic - pe el au tendinţa cu toţii să-l protejeze -, lucrează ca o echipă sudată, eficientă, fără cuvinte, sincronizandu-se perfect ca într-un dans straniu. I-a luat tatăl lor de la cinci ani la pădure, fiecare era util după puterile lui, i-a pus să planteze puieţi, să cureţe copacii. Au avut mereu de toate în casă, cu şcoala mai uşurel, dar au muncit de mici.
- Am fost la un patron cu carte de muncă, la betoane, îmi dădea 50 de lei pe zi şi la sfârşitu' lunii rămâneam cu două milioane, că de, drumul, mâncarea. Păi tata dă 50 de lei pe zi de om la pădure şi mâncare şi e mai uşor, nu e praf...
Zimbrii iubesc animalele; au câinii liberi, cai îngrijiţi şi răsfăţaţi. Acum au venit cu Doina, iapa albă fătată la ei în curte acum şase ani; pe Doina trebuie s-o priponească dacă au de stat undeva, că altfel n-are răbdare şi pleacă de una singură acasă. E învăţată la mere şi porumb, nu zice nu la zahăr şi trebuie să i se acorde atenţie când doreşte ea.
- Da, mă, da..., şi unul din zimbri o mângâie, că doar Doina dă cu botul şi sforăe uşor.
- Saltă piciorul!, şi Doina ridică piciorul drept. Zimbrul loveşte uşor în laterala potcoavei cu un lemn şi cade o gheată din zăpadă.
- Şi p-ăl'laltul!. Doina ridică şi celălalt picior, gheata din zăpadă cade, dar mai trebuie ceva retuşuri cu un beţişor.
- Stai, mă, că acuşi mergem.
Şi Doina stă, vădit nemulţumită.
- Văd că tractorul stă-n iarnă la grajd, că iapa..., zic eu uitându-mă cu drag la Doina.
- A, păi nu ne înţelegem cu ea, cere la pădure, trebuie s-o scoatem barimi de două ori pe săptămână!
Doina mă studiază cu atenţie; merg şi-i aduc un măr - ştiam din vară că-i plac -, îl mănâncă şi apoi se tot uită în spate, la zimbrii care descărcau lemnele în curte.
- Stai, mă, că treminăm acuşi, scoatem camioneta şi mergem acasă.
Şi-au terminat repede; a plecat întâi camioneta, apoi Doina, fremătând toată, cu căruţa ducând doi zimbri-fii cu feţe aspre, privind drept în vânt.
joi, 9 februarie 2012
Lupilor tineri din Guvernul Ungureanu
Acum, cât încă guvernul n-a primit votul de încredere. Pentru că nu mă pot abține:
Scrisorile păţitului priceput către novicii ce vor să vie. Cum convingi o maşină de spălat că-i stă bine îngheţată şi apoi o faci să se răzgândească
Maşina de spălat locuieşte la noi în bucătărie; bucătăria are uşă exterioară către terasă şi este în partea de nord a casei; geamurile tot spre nord dau, că așa fac ele.
Întrucât încălzirea locului de masă şi a bucătăriei se face cu soba din bibliotecă, firesc ar fi fost ca pe timp de noapte să lăsăm uşa în discuţie măcar parţial deschisă. N-am făcut-o şi temperaturile din zonă au devenit uşor negative; sau mai tare, nu ştiu, că acolo oricum n-avem termometre. Am mai lăsat şi hubloul maşinii deschis, nu cumva să prindă cuva vreun oareşce miros şi ca să poată intra bine frigul pe-acolo.
Cum condiţiile necesare şi suficiente au fost îndeplinite aproape o săptămână, fix cea în care temperaturile nocturne au coborât sub -15 grade, a îngheţat apa în maşina de spălat. În primă fază, nu făcea în niciun fel, doar clicul de pornire şi apoi pauză. A dezgheţat domnul meu ţeava de alimentare (trăiască tubina de aer cald) şi doamna maşină a început întâi să tragă apă din reţea, ca apoi s-o scuipe pe la sertarul de detergent.
Am văzut noi că nu e bine şi am luat o pauză să cugetăm. În urma demersului logic liber executat de amândoi, am pus în funcţiune câteva ore caloriferul electric lângă dihania supărată, am scos sertarul de detergent, am încălzit interiorul, apoi am purces la probă.
Buton pornit, alimentare cu apă, ieeee, merge. Și-a mers până la faza de evacuare a apei, când a spus iarăși pas; n-a vrut nici centrifugare, nimic nu-i convenea. Rugăminți, dezmierdări, descântece, amenințări - nimic n-a ținut, așa că am purces la scos rufele din cuvă: desfă ușița, poziționează ager ligheanul dreptunghiular pentru a limita dezastrul generat de inundație, scoate rufele în cădiță, stoarce-le, du-le-n baie. Strânge apa din bucătărie, vezi că s-a insinuat pe lângă aragaz și a început să înghețe, lasă mopul, șterge pe jos cu sfânta cârpă, mai șterge o dată, pune caloriferul în funcțiune, forjează soba din bibliotecă și lasă ușa către locul de masă larg deschisă, cu chestia specială de blocare a ușii fixată, că altfel vin mâțe ticăloase și jucăcioase și o închid. Mergi în baie, spală cu mânuțele-astea două rufele - blugi; zău nu mi-era dor -, stoarce (gata febra musculară şi la palme), întinde rufele în chioșc întru asigurarea zonei personale de patinaj.
Până după-amiază temperatura în bucătărie cred eu c-a fost mai mereu sărită de 30 de grade. Am probat circumspectă mașina și da, a mers; fără fițe, mutre, mofturi, aere. A mers cum știe ea s-o facă de obicei. Acum uşa între bibliotecă şi locul de masă nu mai stă închisă.
În concluzie, copii, voi nu trebuie să lăsați mașina de spălat să înghețe, chiar dacă nu-i asigurați temperatură constantă, măcar spre 10 grade acolo să aibă mereu. Gândiți-vă că e și ea un pui de aparatură electronică, ce, calculatorul l-ați lăsa afară, la - țâșpe grade?!
Întrucât încălzirea locului de masă şi a bucătăriei se face cu soba din bibliotecă, firesc ar fi fost ca pe timp de noapte să lăsăm uşa în discuţie măcar parţial deschisă. N-am făcut-o şi temperaturile din zonă au devenit uşor negative; sau mai tare, nu ştiu, că acolo oricum n-avem termometre. Am mai lăsat şi hubloul maşinii deschis, nu cumva să prindă cuva vreun oareşce miros şi ca să poată intra bine frigul pe-acolo.
Cum condiţiile necesare şi suficiente au fost îndeplinite aproape o săptămână, fix cea în care temperaturile nocturne au coborât sub -15 grade, a îngheţat apa în maşina de spălat. În primă fază, nu făcea în niciun fel, doar clicul de pornire şi apoi pauză. A dezgheţat domnul meu ţeava de alimentare (trăiască tubina de aer cald) şi doamna maşină a început întâi să tragă apă din reţea, ca apoi s-o scuipe pe la sertarul de detergent.
Am văzut noi că nu e bine şi am luat o pauză să cugetăm. În urma demersului logic liber executat de amândoi, am pus în funcţiune câteva ore caloriferul electric lângă dihania supărată, am scos sertarul de detergent, am încălzit interiorul, apoi am purces la probă.
Buton pornit, alimentare cu apă, ieeee, merge. Și-a mers până la faza de evacuare a apei, când a spus iarăși pas; n-a vrut nici centrifugare, nimic nu-i convenea. Rugăminți, dezmierdări, descântece, amenințări - nimic n-a ținut, așa că am purces la scos rufele din cuvă: desfă ușița, poziționează ager ligheanul dreptunghiular pentru a limita dezastrul generat de inundație, scoate rufele în cădiță, stoarce-le, du-le-n baie. Strânge apa din bucătărie, vezi că s-a insinuat pe lângă aragaz și a început să înghețe, lasă mopul, șterge pe jos cu sfânta cârpă, mai șterge o dată, pune caloriferul în funcțiune, forjează soba din bibliotecă și lasă ușa către locul de masă larg deschisă, cu chestia specială de blocare a ușii fixată, că altfel vin mâțe ticăloase și jucăcioase și o închid. Mergi în baie, spală cu mânuțele-astea două rufele - blugi; zău nu mi-era dor -, stoarce (gata febra musculară şi la palme), întinde rufele în chioșc întru asigurarea zonei personale de patinaj.
Până după-amiază temperatura în bucătărie cred eu c-a fost mai mereu sărită de 30 de grade. Am probat circumspectă mașina și da, a mers; fără fițe, mutre, mofturi, aere. A mers cum știe ea s-o facă de obicei. Acum uşa între bibliotecă şi locul de masă nu mai stă închisă.
În concluzie, copii, voi nu trebuie să lăsați mașina de spălat să înghețe, chiar dacă nu-i asigurați temperatură constantă, măcar spre 10 grade acolo să aibă mereu. Gândiți-vă că e și ea un pui de aparatură electronică, ce, calculatorul l-ați lăsa afară, la - țâșpe grade?!
Negru relaxat
miercuri, 8 februarie 2012
Activităţi conexe în februarie
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat. (G. Coşbuc)
Cum e acum pe la noi? Totul-i alb şi liniştit, ireal de frumos aş zice, în grădină mai sunt vreo 40 de cm de zăpadă tasată deja, levăţica e acoperită complet de nămeţi, la fel salvia, rozmarinul, măghiranul şi toate celelalte plante aromatice. Bradul şi molidul (cei mici) au fost curăţaţi de câteva ori, dar acum sunt iar complet acoperiţi, nici smochinului nu i se mai vede nici ambalajul protector, şi el fiind cufundat în zăpadă. Thuia şi molidul albastru sunt înclinaţi (bine că i-am legat acum o lună, că n-ar fi rezistat greutăţii), arțarului canadian i se mai văd doar vârfurile crengilor, tufișul e aproape acoperit, în curte se menţine patinoarul asezonat ici-colo cu urme de tălpi de la bocanci (îi calc pe urme domnului meu la propriu). Țurţurii se refac cu viteza pânzelor de păianjen şterse vara, ereţii zboară jos şi se uită cam interesaţi după pisici, livada e plină de păsărele colorate cărora le place sorgul – ultima marcă de cereale pe care le experimentează domnul meu pe găini -, căprioarele coboară mult spre sat - anul ăsta n-am văzut să mai urce pădurarul cu nutreţ în pădure -, în lizieră s-au plimbat trei iepuri şi-un vulpoi, alternativ, iar Hades n-a mai avut stresuri cu căsuţa lui: intrarea era blocată complet de zăpadă şi el părea chiar fericit că nu mai are unde să se ducă la comanda "la loc".
Am încercat să ies pe poarta de la grădină spre lizieră, am forat în zăpadă şi până al urmă am descoperit lacătul; nu însă şi cheia, care a rămas în continuare sinistrată, așteptăm să se topească zăpada și să răsară singurică. Experienţa anilor anteriori mă face să cred că-n primăvară nenumărate obiecte vor răsări din cele mai nebănuite locuri.
N-am făcut om de zăpadă, când materia primă permitea noi aveam alte priorități legate de supravieţuire; apoi de nicăieri a pornit un vânt subţire rotitor care ne-a pudrat lemnele cu zăpadă; când am avut noi vreme și dispoziție, deja plouase, iar zăpada era prea udă. Așa că eu am purces la o altă plimbare cu mamiferele din dotare după mine, copilul nr. 2 a purces la el știe ce prin zonă, copilul nr. 1 continua să fie plecat din motiv de sesiune, iar domnul meu s-a distrat cu oareșece meștereli: a făcut trei vătraie simple din platbandă, mult mai eficiente decât accesoriile din scumpul set pentru șemineu, a tăiat o ceva prea lungă de la grătarul pentru curăţat încălţămintea de la intrare – graţie căreia pe polei puteam folosi grătarul pe post de skateboard -, a mai sudat o balama la uşa atelierului, şi-a făcut şi el de joacă cum a ştiut.
Apoi ne-am adunat cu toţii în casă; R. la televizor, fericit că se poate uita şi el la altceva decât la ştiri, eu la spălat vase - modalitate foarte eficientă întru încălzirea mâinilor vag îngheţate -, copilul nr. 2 în bibliotecă, la conferinţe telefonice la căşti şi mâncat portocale; portocalele era pe o farfurie albă, farfuria albă - pe doi motani negri dormitori, motanii negri dormitori - pe blana albă de oaie. Că aşa se întâmplă când eşti pisică neagră la noi pe moşie: plimbatul prin zăpadă generează un somn profund, la căldură, pe post de suport de farfurie cu portocale.
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat. (G. Coşbuc)
Cum e acum pe la noi? Totul-i alb şi liniştit, ireal de frumos aş zice, în grădină mai sunt vreo 40 de cm de zăpadă tasată deja, levăţica e acoperită complet de nămeţi, la fel salvia, rozmarinul, măghiranul şi toate celelalte plante aromatice. Bradul şi molidul (cei mici) au fost curăţaţi de câteva ori, dar acum sunt iar complet acoperiţi, nici smochinului nu i se mai vede nici ambalajul protector, şi el fiind cufundat în zăpadă. Thuia şi molidul albastru sunt înclinaţi (bine că i-am legat acum o lună, că n-ar fi rezistat greutăţii), arțarului canadian i se mai văd doar vârfurile crengilor, tufișul e aproape acoperit, în curte se menţine patinoarul asezonat ici-colo cu urme de tălpi de la bocanci (îi calc pe urme domnului meu la propriu). Țurţurii se refac cu viteza pânzelor de păianjen şterse vara, ereţii zboară jos şi se uită cam interesaţi după pisici, livada e plină de păsărele colorate cărora le place sorgul – ultima marcă de cereale pe care le experimentează domnul meu pe găini -, căprioarele coboară mult spre sat - anul ăsta n-am văzut să mai urce pădurarul cu nutreţ în pădure -, în lizieră s-au plimbat trei iepuri şi-un vulpoi, alternativ, iar Hades n-a mai avut stresuri cu căsuţa lui: intrarea era blocată complet de zăpadă şi el părea chiar fericit că nu mai are unde să se ducă la comanda "la loc".
Am încercat să ies pe poarta de la grădină spre lizieră, am forat în zăpadă şi până al urmă am descoperit lacătul; nu însă şi cheia, care a rămas în continuare sinistrată, așteptăm să se topească zăpada și să răsară singurică. Experienţa anilor anteriori mă face să cred că-n primăvară nenumărate obiecte vor răsări din cele mai nebănuite locuri.
N-am făcut om de zăpadă, când materia primă permitea noi aveam alte priorități legate de supravieţuire; apoi de nicăieri a pornit un vânt subţire rotitor care ne-a pudrat lemnele cu zăpadă; când am avut noi vreme și dispoziție, deja plouase, iar zăpada era prea udă. Așa că eu am purces la o altă plimbare cu mamiferele din dotare după mine, copilul nr. 2 a purces la el știe ce prin zonă, copilul nr. 1 continua să fie plecat din motiv de sesiune, iar domnul meu s-a distrat cu oareșece meștereli: a făcut trei vătraie simple din platbandă, mult mai eficiente decât accesoriile din scumpul set pentru șemineu, a tăiat o ceva prea lungă de la grătarul pentru curăţat încălţămintea de la intrare – graţie căreia pe polei puteam folosi grătarul pe post de skateboard -, a mai sudat o balama la uşa atelierului, şi-a făcut şi el de joacă cum a ştiut.
Apoi ne-am adunat cu toţii în casă; R. la televizor, fericit că se poate uita şi el la altceva decât la ştiri, eu la spălat vase - modalitate foarte eficientă întru încălzirea mâinilor vag îngheţate -, copilul nr. 2 în bibliotecă, la conferinţe telefonice la căşti şi mâncat portocale; portocalele era pe o farfurie albă, farfuria albă - pe doi motani negri dormitori, motanii negri dormitori - pe blana albă de oaie. Că aşa se întâmplă când eşti pisică neagră la noi pe moşie: plimbatul prin zăpadă generează un somn profund, la căldură, pe post de suport de farfurie cu portocale.
marți, 7 februarie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)