Jinx

(15.10?) 2006 - 10.12.2021

R.I.P.

 

Remember nostalgic

# Serile din prima iarnă când ne-am mutat, când domnul meu spărgea lemne pentru foc, eu citeam de pe foi listate diverse chestii mișto și fetele se prăpădeau de râs.

# Pixurile Parker cu minele lor grăsane și dop albastru din plastic jos, pastele de pix de la librărie pentru pixurile mai speciale cu țac-țac.

# Mirosul ziarelor, când încă se tipăreau pe plumb, al scărilor de bloc în perioada în care se puneau conserve de iarnă.

# Striptisul făcut de Miruna în biblioteca plină de cutii nedesfăcute, în fața sobei, când își arăta galeș piciorul echipat în colanți groși, de sub geaca lungă și grea a lui taică-su.

# Vorbitul la telefonul fix, cordonul creț și sunetul scos de discul întorcându-se  - îmi amintesc atunci când mobilul e la încărcat.

# Mirarea continuă cu care admiram cu Ana, prin grădină, cum merele cresc în sus și atenția cu care verificam unde e verdele ca să plantez bulbii cu verdele-n sus.

Și sunetul de conexiune de la dial-up.  :)

Atipice amintiri din copilărie*

De mâncat: lipiciul la borcan, cu linguriţă; cavit; siropul de tuse; ascolecitina; aluatul de chec de pe castronul golit; sucul de roşii; morcovul ras pregătit pentru ciorbă; rădăcina de ţelină; brânza dulce cu ciocolată amară; eugeniile, întâi desfăcute, râcâitul cremei oribile cu dinții, apoi mâncatul resemnat al biscuiților; cireșele la legătură/chită și vata pe băț, roz, de 1 Iunie; dudele de la blocul 39.

Activităţi: linsul pereţilor de var; colecţiile de pietre frumoase găsite pe drumuri; ferma de insecte, prinse cu aţă de florile mamei din balcon; urcatul pe scările de incendiu, mai ales pe sala de sport din curtea școlii; mormolocii pe care-i aduceam acasă vii, în buzunare; excursiile cu liftul din blocurile turn din preajmă; verificatul cuiburilor de păsări, de la depunerea primului ou la zborul puilor.

Nostalgii: Ciocolățelele cu scufița roșie, lupul, vânătorul, bunica, din a căror hârtie de ambalaj ne făceam ceasuri; trufele de ciocolată ambalte sclipicios - desfăceam bomboana agale, aproape senzual, și prelungeam cât puteam de mult momentul savurării ei, iar staniolul îl întindeam cu unghia și-l puneam la colecția de poleială; unghiile făcute cu petale de cosmos (mărărițe).

Decoruri. Tigăile din cupru, cu spatele acoperit de scene preponderent domestice, realizate – probabil – prin metaloplastie; pendulele și ceasurile cu cuc; seturile persane de pe fotolii, canapea, masă; găleata emailată cu apă, cu capac, din orice bucătărie de apartament; suvenirurile pirogravate aduse de la băi; iluminatul holurilor cu beculețe de instalație de pom prinse cu sârme roșii.

* Astăzi e ziua ei, împlinește o vârstă rotundă.
Ea, care avea în sufragerie un ceas cu cuc și făcea colecție de cărți poștale cu actori.
Ea, alături de care am exprimentat multe.
La mulți ani,C.!

Gusturile copilăriei

* Baton cu mac şi lapte bătut. Corn de 40 de bani cu unt şi cacao cu lapte

* Tartine cu unt şi parizer. Brânză cu roşii - fan r&b

* Frigănele, gogoşi rotunde, prăjitura puturosului, salam de biscuiţi

* Cornuleţe cu magiun, găluşte cu prune, clătite cu pastă de măceşe

* Ciocolata cu rom şi batonul Făgăraş. Bomboane Cip, pufuleţi şi pufarine

* Macaroane cu nucă, orez cu lapte şi dulceaţă de vişine

* Măr ras cu biscuiţi populari; sau sendviş de biscuiţi cu rahat

* Savarina de la cofetăria din colţ, vată pe băţ, sfera roz strident din floricele de porumb glazurate

* Resturile de aluat de chec lins de pe degetul cu care curăţam vasul; ou fiert moale, mâncat cu o coaja de pâine pe post de linguriţă.

Oamenii de-atunci, plecând de la un album foto

Uitându-mă prin nişte fotografii vechi, constat că pâna în 90 oamenii erau mai eleganţi, mai bine îmbrăcaţi, fiecare avea ceva-ul lui, nu păreau a fi în uniforme sau stil corul Madrigal. Hainele le veneau bine - majoritatea erau lucrate la croitor -, aveau încălţăminte pe comandă, iar accesoriile-bijuterii ale damelor erau fie aur rusesc, fie inedite - coliere din paste făinoase, broşe din oase de peşte, melci, scoici. Purtau haine din piele sau blană, stofe din lână, bumbac şi in, mătase naturală - plasticul nu se prea vedea -, încălţăminte din piele, de Guban, tenişi şi sandale din pânză. Cămăşile chinezeşti cu lalea erau etalon al calităţii – atunci chinezesc însemna pentru o viaţă -, şalurile erau cam din caşmir; nu vedeai blugi la teatru sau la operă, nici bărbaţi în maieuri şi şlapi vara pe stradă, femeile erau frecvent coafate - va mai amintiţi permanentul? -, cremuite, rujate.

Oamenii de până-n 90 erau în afara modei, nu demodaţi, nu în trend; mergeau pe un clasic universal, versatil, aveau în garderobe piese pe care le puteau combina în fel şi chip, aveau haine refuzate la export, de shop, blugi şi stofe de pe piaţa neagră – lurexul, ah cât îmi displăcea -, cosmetice aduse de afară.
Poate greșesc, dar mi se pare că erau mai originali.

Perspective de primăvară cu buline de la negru la aproape alb

Gărgăriţă-riţă...

Pe husa gri a canapelei sunt zeci de gărgăriţe colorate de la alb-crem la negru, cu buline impare de la negru la aproape alb, mai mici, mai mari. Igor le mângâie cu lăbuţa; ele fie fac pe moartele, fie se agaţă ca nişte scaieţi de husa gri.

Gărgăriţă-riţă...

Sunt vag anesteziate, năuce şi încearcă să găsească un loc de hibernare unde motanul-umbră să nu le mai poată rostogoli.

Gărgăriţă-riţă...

Înainte să bag aspiratorul, le strâng pe făraş şi le scot din casă. Am grijă să nu le calc, iar câte una zboară timid pe hanoracul meu portocaliu.

Nu, fetiţă, nu-i floare.

Sunt gărgăriţe în toată casa şi ştiu că pe majoritatea nu am cum să le văd. Pun câte una pe deget şi-i cânt.

Gărgăriţă-riţă, zboară-n poieniţă...

Poieniţa-i umbrită, arsă de frig şi vânt, e trist umedă şi prevesteşte iarna. În casă-i cald, e lumină şi miros de gutui, sunt locuri ferite de pisici jucăuşe – de ce-ar pleca? - şi ştiu că, după ce dă firul ierbii, de aici vor zbura spre verde buburuze-mămăruţe-gărgăriţe de la alb-crem la negru, cu buline impare de la negru la aproape alb, mai mici, mai mari.

Despre cultura de mall şi de hipermarket, cu tristețe

Am crescut prin librării, dusă de tata, de mică; atunci, fiecare complex de magazine avea şi o librărie, iar la noi în cartier erau trei; nu, nu se putea intra printre cărţi, dar librarii îţi dădeau ceea ce cereai, te consiliau, îți făceau recomandări şi-n plus pe vitrine erau expuse noutăţile.

Mi se păreau mici librăriile de cartier şi când ajungeam în cele din centru era ca un fel de astăzi e ziua mea, acolo mereu găseam câte o carte cu care să-mi înduplec tatăl şi să plec cu ea în braţe acasă. Alte vremuri, alte obiceiuri.

Mă doare că librăriile nu mai sunt o afacere în urbea noastră, azi în cartiere mai găseşti cărţi numai la tarabele de ziare din pieţe. Spațiile comerciale devin mult prea valoroase ca să găzduiască o carte – ce desuet, tipăritură în mileniul III! -, așa că sunt ocupate treptat de bănci, farmacii, magazine de pantofi, iar în rarele cazuri în care librăria nu dispare, ci doar se restrânge, cărțile nu-și mai găsesc loc pe rafturi: rămân doar papetăria și jucăriile.

Din centru, prima care a dispărut a fost Librăria Tineretului, cam în aceeaşi perioadă în care a dispărut şi Ceainăria de lângă ea; cumpăram o carte şi apoi mergeam s-o răsfoiesc în Ceainărie, carte cu aromă de ceai sau de cafea, în murmur de dezbateri literare, cu poeți ai orașului discutând înfocat despre ce s-a mai scris nou, cu adolescenți timizi sorbind vorbele celor mari. Ultimele două dispariții – Diverta, de sus din complexul Fortuna, şi cea de la Casa Cărţii, care a intrat în vară în renovare iar acum are un afiş mare pe geam cu de închiriat – au făcut ca în centrul oraşului (care de fapt e municipiu și are spre 150.000 de locuitori) să rămână o singură librărie: Librăria Eminescu.

Coborând din centru pe Crinului, găsești singura librărie nouă (apărută după 89): La Librărie Mon Cher – Librăria Mea -, unde este şi ceainărie; e cam peste mână, mijloace de transport până acolo nu-s, nici locuri de parcare, dar odată ajuns la ea zău nu-ți mai vine să pleci (sunt și vernisaje, lansări de carte, pe mese găsești ziare și reviste pe care să le răsfoiești la ceai sau cafea și e un aer de liniște caldă și împăcată).

Urbea mai are două anticariate – vânzările nu-s cine știe ce, chiar dacă prețul cărții e mic - , vreo două tarabe cu cărţi vechi şi câțiva comercianţi ambulanţi care-şi aşază marfa pe trotuar. Cărțile noi s-au mutat în standurile din hipermarketuri și se vând la promoție cu 3 lei – ia cultură neamule, preț de damping -, unica Diverta din zonă e în mall și-ți scoate ochii cu bestselăruri americane posesoare de coperte sclipicioase și preț pe măsură, iar dacă întrebi de clasici ruși librarul știe exact unde să-i găsească, asta doar dacă îi dai și nume: cărțile sunt așezate alfabetic, după autori.

Și constat trist cum, uşor-ușor, pentru oameni librărie începe să însemne papetărie.

Suprarealism de vineri

Vineri, un pic după prânz, mă sună S., un amic drag căruia i-am simţit lipsa în ultima jumătate de an, cât a lucrat el pe alte meleaguri, ca să mă ameninţe că trece zece minute pe la mine în scop de vedere reciprocă şi-o cafea amară (amândoi bem cafeaua fără zahăr). Peste zece minute, intră în birou cu mâinile la spate şi-un vag zâmbet hâtru pe chip, mă salută şi aşteaptă.

- Ce?

- Mmm, nimic, de ce, trebuie să fie ceva?

- Păi te uiţi la mine într-un anume fel.

- ... Ţi-am adus flori.

Şi tace.

Tac şi eu.

- Cum ţieee nu-şi plac florile moarteee... şi mie îmi place mâncarea indianăăă... cafeaua e amarăăă... iar tu eşti o dulceee...

Pe chip i se lăţeşte un zâmbet încântat cu tentă maliţioasă şi scoate de la spate un ghiveci micuţ, amabalat sofisticat cu staniol, ţiplă şi fundiţă sclipicioasă, din care îşi iţesc căpşoarele adrei iuţi în diverse stadii colorate ale evoluţiei: verzi, galbeni, portocalii, roşii.

Mă învăluie un râs sincer şi-l întreb:

- Ok, şi partea acră unde să înţeleg c-ar fi omniprezentă?

Râdem amândoi, tăinim preţ de-o cafea şi la final, când se ridică de pe scaun, scoate de la spate, din cureaua blugilor, o carte şi mi-o oferă.

- De fapt, de-asta am trecut. Am luat una pentru mine şi una pentru tine.

Cărţile cu Apolodor, Gellu Naum, ediţia Ion Creangă 1979, cu ilustratii color de Dan Stanciu - , cu care amândoi am crescut.

Succesiune

Niciodată nu mi-a plăcut să „stau la poze”. Copil fiind nu înţelegeam de ce trebuie să-mi întrerup eu bunătate de ocupaţie ca să-mi facă „nenea” poză, de ce trebuie să las motanul din braţe în acelaşi scop.
Prin clasa a III-a am ajuns la cercul foto de la Casa Pionierilor şi de-atunci mai mereu am fost de cealaltă parte a obiectivului, aşa că acum cu greu găsesc fotografii în care să apar. Mă privesc pe mine cea de-acum ani buni şi constat că timpul a trecut; nu în favoarea mea. Ştiu că „nu arăt bine”-le de-acum va deveni „ce bine arătam” peste ani şi mi se pare firesc. Vremea trece.
N-am ţinut niciodată jurnal. Tentative am avut mai multe, dar mereu le-am abandonat: n-am în mine drăcuşorul ascuns care să mă oblige să scriu; în plus, existau alternative confortabile cu duiumul.
Ar fi fost interesant să pot compara acum seria de femei care am fost de-a lungul anilor. Mereu alta şi în mare parte aceeaşi.

Despre cum am ajuns eu să mă bucur de-un mărţişor cu LOVE

Cosmin e un puşti isteţ şi sfătos, crescut între adulţi. L-am cunoscut cu ceva ani în urmă într-o zi rece de octombrie. Urcam spre biroul meu şi pe palier un proaspăt şcolar tremura vârtos.

- Pe cine aştepţi?

- Pe doamna de la dansuri.

- Ai curs acum?

- Da, la 4.

E două şi jumătate. Nu mă lasă sufletul să-l părăsesc acolo, mai ales că la mine în birou e cald şi bine. Da, dar aveam de lucru! Asta e, îl conving eu într-un fel să stea liniştit.

- Hai la mine, că aici e rece.

Intrăm în birou, copilul se aşază cuminte pe scaun şi tace. Desfac o ciocolată, îl mai întreb eu una-alta şi începe să-mi povestească despre o întreagă lume. Tare drag mi-a fost şi am avut şi spor la lucrat.

Până în iunie, Cosmin a venit aproape săptămânal la mine să mai „tăinim” despre ale lui. Am aflat că-i copil unic la părinţi, că e crescut de bunici şi locuieşte cu ei în continuare, că părinţii vin cât de des pot, şi de două ori pe săptămână, să-l vadă şi că vor să-l ia la Bucureşti, dar el nu vrea, că aici are prieteni. Am vorbit despre prieteni reali sau imaginari, despre animale de companie, despre fiicele mele şi despre cum mă purtam eu cu ele când aveau vârsta lui, despre dacă e normal să… şi să…

De 1 Martie mă trezesc c-un Cosmin agitat, roşu în obraji şi respirând sacadat, descheiat la haină, cu fularul pe ghiozdan. Îmi întinde zâmbind fericit un coşuleţ cu brânduşe ofilite, apoi un mărţişor din plastic cu deja clasica inimă în care scrie cu litere serifate LOVE şi apoi trânteşte un plic pe masă. Arată spre el şi spune cu năduf:

- Ăsta e de la mama, dar a zis să nu vă spun, să spun că-i de la mine!

Apoi, cu un zâmbet larg pe chip, arătând spre inimioară şi brânduşe:

- Dar astea sunt de la mine!

În plic era un lănţic de argint foarte fin, cu un şnur de mărţisor…

- Io i-am spus c-aveţi la gât lanţuri de argint şi la mână brăţări de piele şi că purtaţi tricouri cu rock, da’ mama e doamnă de-aia cu costum şi ei ăsta i-a plăcut!

Zile în şir m-am tot întrebat cât trebuie să-i fi povestit Cosmin mamei lui despre mine de-a gândit că se cuvinte să-mi trimită ceva special...

În toamna următoare Cosmin a plecat la Bucureşti, dar mai trece pe la mine din când în când. Bem un ceai sau mâncăm o îngheţată, ciocolată, prăjiturele făcute de bunica lui. S-a adaptat foarte bine, nici gând să mai meargă la dansuri, că el nu e fată, e deja într-a cincea, nu mai regretă Piteştiul. Dar nu mai vorbim despre prieteni imaginari, despre animale de companie, despre câte în lună şi în stele…