Like?:)

miercuri, 31 martie 2010

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră - 2

Romulus şi Remus au hotărât să se reunească iar, nu chiar siamezi, dar măcar fraţi. Şi pentru că toate acestea trebuiau să aibă o casă, au ales oraşul de carton din colonie, de pe marginea răului. Au vizitat, au ales, rămânând să culeagă după ce se vor îndeplini condiţiile necesare şi suficiente pentru intrarea în posesia imobilului.
Joi, că e cea mai lungă zi din săptămână, s-au întâlnit tot pe marginea râului, ca să poată petrece mai multă vreme împreună.
Remus a venit primul, el este foarte rapid, poate să termine un lucru chiar înainte să-l înceapă şi-n plus mereu îşi pune ceasul să sune la şi 20. Ceasul lui sună cu fantoma unui strigăt din copilărie.
Romulus, mai leneş, a vrut să ia autobuzul, dar a luat per-pedes-apostolorum-ul, că autobuzul tocmai plecase din staţie şi aşa scăpa de chivuţele care-i ciordiseră mobilul preşedintelui filialei, pe aceeaşi rută.

Pentru ziua de joi, Remus şi Romulus îşi propuseseră să dezbată teme actuale: circuitul datoriei externe în Europa, influenţa şamponului de câini asupra intestinelor umane, premiile USR pe 2009 şi altele.
Din Argeş iese o sirenă, lasă printre PET-urile limitrofe jurnalul intelectual al lui Adrian Marino şi începe să cânte Oooo, viaţa meaaaa…
Ca într-un straniu dans, Romulus culege de pe apă bărcuţe de hârtie trimise de fetele bătrâne cu mesaje de amor pentru Ion Iliescu. Remus se miră, ia cartea. Din ea iese o spirală pătrată vorbind livresc care desenează un curcubeu poliglot. De vis…

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (9). Turnir hibernal şi-o „babă nebună”

Vin de la redacţie într-o după-amiază pe la 5, obosită crunt după ce în ultima săptămână dormisem cam patru ore din 24, imaginaţia mea nu mai putea cuprinde decât întuneric-pat-somn-aruncat deşteptător pe fereastră. Era domnul meu acasă, fetele erau pe mâini bune, deci… somn de voie.

Ajung în capătul blocului şi trei puşti frumoşi şi isteţi (că mulţi nu-s nici, nici) din zonă mă agaţă:

- Tantiii, să vedeţi ce-a făcut Miruna…

Am simţit că (iar) îmi pică cerul în cap.

- Ce-a făcut?

- A înjurat-o pe tanti X şi i-a zis tâmpită, dar ea avea dreptate.

După ce pun o mie de întrebări ajutătoare, aflu ce se întâmplase.

Era jumătatea lunii ianuarie, Miruna avea trei ani şi un strop. În toamna precedentă, mă întrebase puiul meu de ce un pomişor n-are frunze. I-am spus cu multe ocolişuri că a murit. N-a fost nicio catastrofă.

După Revelion, oamenii au scos din casă brazii, iar băieţii de 8-12 ani au început turnirele. Vă amintiţi? Unul pe umerii altuia, două echipe, duel. Cum Miruna era mică, evident că nimeni n-o băga în seamă şi şi-a găsit singură o creangă, a curăţat-o şi se duela cu pomişorul mort. De la scara alăturată, o tanti (care, între noi fie vorba, îmi mâncase şi mie sufletul în copilărie), iese pe geam şi începe:

- Nesimţito, nu ţi-e ruşine, ce faci acolo?

- Mă bat cu copacul, că e mort.

Tanti n-avea timp de auzit.

- Aaaa, eşti şi obraznică, aşa te învaţă pe tine părinţii acasă?

- Numai un om tâmpit crede că părinţii îi învaţă prostii pe copii.

Cucoana evident că explodează în jigniri, înfuriată peste poate şi de faptul că Miruna se duela în continuare, păstrându-şi ritmul constant. O ameninţă că o să coboare ea şi… şi…

Şi Miruna conchide:

- Dă-te-n p…da mătii, că nu e blocul tău.

Ajung la scară. În faţă – cucoana, înfoiată ca un curcan. Din politeţe o ascult vreo trei minute - evident, ea avea o variantă mult diferită de ce-mi spuseseră băieţii, îi promit că voi lua măsuri şi urc în casă, gândindu-mă vinovată ce pedeapsă ar fi luat Miruna dacă aflam întâi varianta madamei.

Fetele, circumspecte. Răzvan, la fel. Simţise el că s-a întâmplat ceva de l-au luat odraslele pe sus în casă când de obicei trebuia el să tragă de ele, dar nu ştia încotro să se îndrepte şi asta genera tensiune între ei. Mă duc la Miruna.

- Ia zi, Mulinuţă, ce-ai mai făcut azi?

Miruna brusc devine senină:

- Am înjurat o babă nebună.

Cu mare greutate mi-am strunit zâmbetul. Şi a început puiul meu să povestească. Varianta ei – cumplit de apropiată de cea a băieţilor, la ani-lumină de cea a madamei. Bun, are copilul dreptate, însă îi fac o pledoarie pentru respectul vârstei care înseamnă şi experienţă etc.

- Da’ de ce să vorbesc altfel cu adulţii decât cu copii?

- Mamă, ăsta înseamnă respect.

- Da dacă nu merită respect de ce?

- Păi… e în vârstă, e bolnavă…

- Bolnavii să se ducă la spital nu să enerveze copiii oamenilor!

Şi am luat măsuri: am picat la pace cu Miruna, mai bine spus la compromis - pentru că o rog eu nu se mai ceartă cu adulţii, dacă o supără cineva vine şi-mi spune mie. Ufffff…

marți, 30 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (8). Locuri secrete, apă magică, chiştoace şi înjurături

Mică fiind, Miruna avea câteva „cufere” în care ascundea obiecte pe care nu avea voie să le folosească fie deloc, fie fără asistenţă. Obiectele erau: creioane, brichete, jucării ce puteau fi înghiţite, pungi etc., iar cuferele secrete: guriţa ei, videoplayerul, wc-ul, gura de aerisire şi gaura de sub cadă din baie. În mod normal faptele decurgeau astfel: vedea fata noastră ceva care o ispitea. Lua telecomanda de la tv şi ne-o dădea spăşită, timp în care subtiliza ispitele. Dacă obiectul avea dimensiuni mici, imediat îl băga în gură. Dacă nu, mergea la cel mai apropiat „cufăr” şi-l vâra acolo. Am schimbat nenumărate capete de redare-înregistrare la video. De fiecare dată, acolo găseam de la creioane la cozonac, de la hârtii (facturi neplătite, bancnote etc.) şi jucării la mâncare de câini.

Wc-ul din baie era inutilizabil în scopul pentru care fusese construit: acolo era „izvorul” dătător de apă pentru aranjat freza. Se făcea fata mea frumoasă cu apa magică, apoi spăla tot acolo purceluşii din plastic de la un joc, ferma animalelor. Uneori şi batiste, căciuliţe, ciorapi erau „purificate” în aceeaşi apă magică. Tare încântată era să se urce pe scăunel să apese ea pe butonul de la bazin. Noroc că apartamentul avea şi wc de serviciu.

A renunţat la oliţă o dată cu Ana; ce conta că Ana era cu un cap mai înaltă, era şi Miruna mare cu ocazia asta! Numai că avea nevoie de scăunel să ajungă pe colacul wc-ului. Şi cum n-avea stare deloc, frecvent auzeam „mammmiiii”, „taaaatiiii”. Iar a căzut fata noastră în wc… Îi rămâneau capul, antebraţele şi gambele afară doar. Răzvan i-a spus că într-o zi că n-o s-o mai ridice, ci o să tragă apa. De-atunci fata noastră stătea cuminte.

A avut multe hobbyuri Miruna. Unul dintre ele - strângea mormoloci şi vaca-domnului (gândăceii roşu cu negru care apar primii, în şiruri, când dă primăvara), îi punea în buzunare unde, evident, nu stăteau. Ieşeau ca nişte piei roşii, unul după altul, şi navigau pe braţele, coapsele, gâtul Mirunei. Ea se supăra, îi certa în limba ei şi-i băga la loc în buzunar.

Colecţiona şi chiştoace, împreună cu un băiat din vecini, mai mare ca ea cu doi ani. În aceeaşi perioadă, învaţă Miruna să înjure. Oricât ar fi de puritani unii trebuie să recunoască: atunci când dai cu elan, cu degetele de la picioare eventual, într-un toc de uşă inevitabil îţi scapă printre buze ceva neortodox. La cămin, copiii fac schimburi de experienţă în materie de cuvinte de care „n-ai voie să spui, că nu-i frumos”.

Locuiam la primul etaj. Vară, cald, geam deschis, fetele – afară, la joacă, Ana cu nişte băieţi - la „raţele şi vânătorii”, Miruna cu puştiul colecţionar de mucuri de ţigară bântuiau în zonă. Aud un ferm „dă-te în p…a mătii!” Numai că în cazul dat cuvântul neexistent în DEX are patru litere şi n-are nicio legătură cu sexul feminin, au contraire. N-am putut să-mi stăpânesc hohotul, cu toate că eram antrenată zilnic cu minunile de spuse ale Mirunei, pe care nu trebuia să le încurajez prin râs. Puştiul, indignat:

- Nu aşa se zice, ci aşa …”, şi-i spune Mirunei varianta clasică.

- Dacă io aşa veau aşa se zice!

Principiu pe care a mers Miruna ani de zile, până la şcoală spunând calilofer, zacăr, focătărie (cofetărie)…

luni, 29 martie 2010

Case la Muzeul Golesti







D'ale simpozionului

Simpozionul Naţional Mircea Eliade şi mitul eternei reîntoarceri, ediţia a IV-a. În spatele meu, două doamne la a doua tinereţe. Se vorbeşte despre operă mai bine de două ore. Doamnele tac. În expunerea sa, un vorbitor face referiri privitoare la La ţigănci. Din spate:
- Da, am citit-o. Mi-a plăcut!
Celaltă doamnă aprobă înţelept din cap.
Până la finalul simpozionului, în spatele meu a revenit liniştea.

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră - 1*

Nu pot scrie ce-am făcut la sfârşitul săptămânii în casă & curte pentru că nu a fost week-end, a fost simpozion. Eliade. Ediţia a IV-a.
Dar pot scrie din aberaţiile premeditate postate de mine pe blogul lui Remus.


Romulus şi Remus sunt prietenii mei imaginari. Ei au fost fraţi siamezi, făcuţi de o vulpe, dar viaţa i-a despărţit, acum sunt veri de-al doilea. Mama lor vine la mine în fiecare dimineaţa şi ne bem cafeaua împreună. Când erau mici, cu cafea îi alăpta, fapt care a dus probabil la dezinvoltura lor dezvoltată şi cred că şi la umor.
Romulus e chel, dar ştiu eu că la origine a avut păr, nu are o mână şi un picior, în locul lor fiind două circumvoluţiuni, fapt care-l face şi mai deştept, şi mai răutăcios. Remus are barbă roşcată şi e doctor de suflete. De fapt, încă nu e, că n-a dat licenţa, acum e doar asistent. Dar ştim cu toţii ce bună e o asistentă pricepută la casa omului!
De Crăciun, cei doi prieteni ai mei imaginari s-au întâlnit la mine după multă vreme, în faţa bradului pe care-l făcusem special pentru ei din sticle goale de bere, dar numai din cele verzi. N-au vrut să se întâlnească şi cu vulpea mama lor, pe motiv că pantofii ei cu toc au umbreluţele defecte şi zăpada se insinuează printre spiţe.

Prietenii mei imaginari Romulus şi Remus au fost aseară în extaz: pe Facebook-ul lor au văzut că Angelina Jolie şi Catherine Zeta Jones le-au dat acceptul de prietenie. De dimineaţă însă, divele nu mai erau pe lista lor de prieteni, ceea ce dovedeşte că s-a produs o halucinaţie mistică, semicolectivă şi selectivă, explicabilă prin faptul că suntem pe finalul postului Paştelui.

Remus ştie programul stagiunii pe dinafară. Romulus cunoaşte termeni ca impromptu, a cappela, scherzo, legato şi-i foloseşte bine. Şi Romulus, şi Remus cred că aste le-au fost şoptite de o păsărică. Ce nu ştie niciunul din ei e că păsăricile nu vorbesc, iar vocile din capul lor dansează frenetic din mâini strigându-şi reciproc „give me five”.

Romulus vorbeşte cu o vertebră proprie, îi spune Eva-din-coasta-mea. Pentru Eva lui, ca să-i cumpere într-o zi o geantă fucsia Louis Vuitton, şi-a amanetat priveliştea de la geamul din dormitor şi n-a mai putut-o răscumpăra. Acum acolo cresc monumente tombale în care trăiesc morţi vii. Aceşti au renunţat la sportul naţional de primăvară-vară-toamnă – grătarul în spatele blocului – şi au adoptat stilul american: şi-au tras toţi coduri de bare şi numere seriale, dar se tem de crackuri şi patchuri, că nu s-au inventat vaccinuri pentru ele deocamdată.
Remus se droghează. Dimineaţa la prima oră îşi face o cafea, apoi aşază linii paralele şi le trage pe nas folosind un tub de pix albastru. Porneşte antena paranoică pentru internet, îşi pune bulina roşie pe frunte ca să nu mai fie obligat să scrie cu bipuri, intră pe blog şi moderează commenturi. Îşi cufundă mobilul în cana tot albastră cu Fanta Madness, să îndulcească din conversaţii, şi se întreabă: suntem oamenii sau copii făcute in China?

* Cu drag, pentru Mikka şi Raluca.

vineri, 26 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (7). Paşte şi Crăciun

Şi-acum, Răzvan îmi spune uneori că eu sunt „artizanul” năzdrăvanei Miruna: am vrut-o băiat şi i-am dat din ADN-ul meu părţi neindicate. Nu-i el de vină că nu i-a dat cromozom Y, ci eu, c-am vrut-o băiat! La noi nu se practică „fiică-ta” când copilul a călcat pe bec şi „fie-mea” când are cine ştie ce realizări. Când Răzvan spune „fiică-ta” e vorba de Miruna, iar de zice „fie-mea” e despre Ana. Exprimarea nu are niciun fel de conotaţii, nici pe plus, nici pe minus. E pur şi simplu.
Miruna, 3 ani şi ceva, înainte cu vreo trei săptămâni de Paşte. Nu accepta deloc ideea de rochiţă şi am început tactica diversionistă: am lăsat-o pe ea să hotărască ce rochiţă îşi alege din cele trei pe care i le-am prezentat.
Zi de Paşte. Ne îmbrăcăm noi să mergem la masă la bunici. Miruna s-a trezit sucită, nimic nu-i intră în voie. Şi-o aud:
- Io îmi iau bugii şi cămaşa cu căiuţi.
Blugi? Cămaşă cu căluţi? Pentru ce mi-am mâncat eu atâta amar de vreme?
- Îţi iei rochiţa, mami, nu putem s-o purtăm mereu, numai acum…
- Io îmi iau bugii şi cămaşa cu căiuţi!
Vreo 5 minute m-am obosit s-o conving, până m-am plictisit.
- Îţi iei rochiţa! Nu negociem!
Şi-a luat rochiţa, comentând în barbă continuu.
Masa de Paşte a fost un eşec: pupăza mea n-a scos o vorbă, a mâncat un ou şi o jumătate de felie de cozonac. O vânam s-o pedepsesc. Nu mi-a dat niciun motiv explicit.
Merge Miruna la cămin. 4 ani, copil venit „din creşă”, cu disciplină, deprinderi et comp., om de bază pentru educatoare. Una dintre ele, „domnişoara”, a reuşit s-o cucerească repede, cealaltă, „doamna”, niciodată, dar între ele a fost un pact de neagresiune.
Decembrie, serbare de Crăciun. Duc fetele la cămin şi „doamna” Mirunei îmi spune:
- Ştiţi, Miruna e povestitorul care deschide şi închide serbarea, are o poezie grea şi lungă şi e şi Fulguţa în piesa de teatru.
(Auzisem eu pe-acasă copila recitând diverse.)
- Da…
- Şi luaţi dumneavoastră rochiţa asta s-o călcaţi, îi punem coroniţă…
Deja nu mai auzeam ce spune. Mă şi gândeam ce-o să iasă. Rochiţă albă, cu volane! Fie-mea!
- Doamnă, să dea Dumnezeu să n-am dreptate, dar mă tem...
- A, nu, de ce? Miruna e un copil cuminte, o conving eu.
Pupăza îşi alese deja pentru serbare o rochie roşie a Anei (în care arăta ca un refugiat) şi o pereche de ştrampi albaştri, că ăia i-au plăcut ei. Eu mă gândeam că mai am doar s-o conving să-şi ia ştrampi albi, când… Rochiţă albă cu volane?!?
Calc rochiţa. Vine Răzvan de la serviciu, îi povestesc. El:
- N-ai decât să te duci tu, mă face fie-ta de baftă, eu merg la Ana.
(Avea şi Ana serbare în aceeaşi zi.)
Agăţasem o viroză mândră, aveam febră şi n-avem chef de negocieri (plus că ştiam că nici şanse de reuşită n-am). Ok, merg eu la ea.
Ajungem la cămin. Îi arăt Mirunei rochiţa (albă cu volane!), îi povestesc că e de la Albă-ca-Zăpada, că nu-i a noastră şi că numai atunci o poate îmbrăca. Iniţial circumspectă, devine uşor-uşor atrasă. Moment în care vine „doamna”, o îmbracă în rochiţă. S-a opus uşor Miruna, dar a cedat repede.
Intrăm în clasă, mi-era teamă, nu ştiam ce mă poate aştepta.
Îşi ia Miruna scăunelul şi-l pune cu faţa la brad şi cu spatele la public. Orice insistenţă a fost zadarnică, în afară de „nu”, „nu”, „nu”, „îmi curge nasul” n-a spus altceva toată serbarea. Şi nici nu s-a întors cu faţa.
Vine Moş Crăciun. „Domnişoara”:
- Hai Miruna, că ţi-a adus moşul daruri, nu spui nici poezie, du-te şi ia cadoul…
- Mie nu-mi trebuie nimic de la moşul ĂSTA!
Vlad, prietenul ei, o convinge într-un târziu să-şi ia darul. Şi vine Miruna la mine după ce-l ia şi vede ce e înăuntru.
- Acum vreau să spun poezia!
- Ce-mi spui mie? Du-te la „doamna”!
Serbarea se sfârşise. Se duce. Auzim: „Linişte, spune Miruna poezia cu magii!”
Într-adevăr, avusese de învăţat o poezie cu vreo 4-5 strofe, religioasă, pe care o juca de-a dreptul, n-o recita.
Se mai domolesc glasurile şi se-aude o voce caldă:
- Cri, cri cri, toamnă gri/Nu credeam c-o să mai vii…
Râsete instantanee în sală. N-au împiedicat-o să spună clar, până la capăt, „Balada unui greier mic”, pe care o învăţase de la Ana. Hazul a fost general, părinţii au venit să-mi spună că Miruna a fost sarea şi piperul serbării.
Eu fierbeam. Am îmbrăcat-o în hopuri şi-am ieşit. Răzvan, mândru foc de prestaţia Anei, eu, un car de draci. Îi spun în două vorbe ce-a fost, el râde cu hohote, eu mă enervez mai tare.
Am dus-o pe Miruna acasă ţinând-o de gluga de la giacă şi din când în când motivând-o cu câte un impuls.

joi, 25 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (6). Bălăceala

A stat Miruna la creşă până la 4 ani. Am avut o tentativă de-a o duce la cămin, dar a eşuat rapid. Una dintre educatoarele grupei – genul de matroană rusă, deţinătoarea adevărului absolut. Nu mi-a plăcut tipa de la bun început, dar am plecat urechea la „o, e bună, o să vedeţi ce rezultate are cu copiii”. Cam ţipa la copii, îi punea la colţ. Evident că Miruna s-a revoltat şi-o ţinea din „nu vreau” în „nu vreau”. Îmi spunea asta educatoarea, vorbind despre odrasla mea ca de-o ciudăţenie complet needucată. O iau pe pupăză într-o zi de la cămin udă pe piept şi pe păr.
- Ce-ai făcut?
- M-am spălat.
- De ce te-ai spălat?
- Că mi-a plăcut.
A doua zi, când s-o iau pe Miruna, vine matroana foarte ofuscată şi-mi spune:
- Ori eu, ori ea! Ori o retrageţi, ori mă mut eu la altă grupă, că n-am fost atâţia ani educatoare să… şi să… bla-bla-bla.
Ce se întâmplase: când fata mea s-a spălat că i-a plăcut, cucoana a început:
- Nesimţito, te-ai bălăcit!
Miruna, fermă, îi răspunde:
- Nu m-am bălăcit!
Dar deja pupăza îşi făcuse planul de bătaie pentru a doua zi. Cum a intrat educatoarea în tură după masă (la cămin erau două educatoare la fiecare grupă, una între 8 şi 12, cealaltă de la 12 la 16), Miruna s-a dus la baie şi şi-a turnat generos apă în cap. Apoi s-a dus la cucoană:
- Na, acum m-am bălăcit!
Femeia de serviciu a fost obligată s-o schimbe complet, şi cu haine de la cămin.
Iar noi am mai dus-o un an la creşă…

miercuri, 24 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (5). Când înveţi copilul „la prostii”

De când era mică, am spus despre copilul Miruna că e foarte pitoresc, cu condiţia să-l vezi la alţii, nu să-l ai zilnic în casă.
La 2 ani şi un pic avea Minunica noastră un echilibru de mirare şi-o mobilitate de invidiat. Cu vorbitul, însă, mai uşurel. Ştia negaţii, le folosea vehement, în rest ne traducea Ana ce spunea. În schimb, se cocoţa unde n-ai fi crezut c-ar putea ajunge şi folosea diverse ustensile cu o agilitate incredibilă.
Dau să intru într-o zi în baie şi rămân cu clanţa în mână.
- Mirunnnnaaaa!
- Da, mami (senină, ea e mai mereu senină şi-acum).
- Unde e şurubul de la clanţă?
- Ţi-l aduc acum.
Şi mi l-a adus. Seara, îi povestesc lui Răzvan faza. Întrebarea era: unde a găsit pupăza şurubelniţă? După ceva brain storming, domnul meu:
- Lampa de control!
Asta fiind o şurubelniţă galben-transparentă, cu un beculeţ în ea, pusă oricum mai sus decât se putea presupune că ajunge Miruna. Ia Răzvan şurubelniţa, o strigă pe Ana şi i-o dă. Ana, zâmbind, o studiază curioasă, ca pe-un obiect de artă. Pune întrebări ce se face cu ea, îi explică Răzvan ce şi cum. O chemăm pe Miruna. Îi dau şurubelniţa şi spiriduşul nostru începe să evalueze rapid, în timp ce radiografia zona (capul îi era girofar), unde găseşte cel mai apropiat şurub să-l desfacă. N-a mai apucat.
În altă zi, vin de la serviciu, copilul meu cel mic – pe terasa de la intrarea în scară.
- Cum te-ai urcat acolo?
- Pe calilofer.
- Şi pe geam cum ai ajuns?
- Aşa bine.
- Şi cum te dai jos?
- Nu poootttt…
Am certat-o, m-am supărat, am luat-o de pe copertină şi am intrat în casă s-o spăl, doftoricesc şi să-i schimb hainele (era plină de var şi de zgârieturi). Când să coboare din nou, constat că puiul meu se urcă pe balustradă şi-şi dă drumul, prin alunecare. Am încremenit. Era cu capul în jos, n-avea nici un stres şi pe chip i se lăfăia un zâmbet de satisfacţie. Am prins-o, am zguduit-o bine şi-am pedepsit-o să stea în casă.
Până la urmă, peste o lună a trebuit s-o învăţ şi cum să se dea pe balustradă cu picioarele înainte şi cum să coboare de pe terasă pe ţeava susţinătoare. Oricum Miruna continua şi aşa măcar creşteam şansele să nu i se întâmple ceva rău.

marți, 23 martie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (14). Achiziţii de primăvară

Ieri am cumpărat nenumărate plicuri cu seminţe de flori şi legume (morcovi + păstârnac) pe care le vom planta cândva. De fapt, am fost să luăm 40 m de furtun verde de-un alt diametru decât aveam, necesar la udat grădina. (Argumentele domnului meu cum că încă de aseară va ploua şi să amânăm pentru week-end n-au fost de-ajuns.) Am mai luat şi un pistol pentru stropit, care se montează evident pe furtun şi e o jucărie foarte drăguţă: împrăştie apa în multe şi haioase moduri. Îmi imaginez deja cum la vară vom stropi grădina, curtea, maşinile…
Am probat ansamblul toate trei (graţiile), că Răzvan cică nu iroseşte vremea, el doar a montat dihăniile şi ni le-a cedat întru folosinţă. În ăst timp, Jinx şi Zombie bântuiau şi ne supravegheau vigilenţi.
Am udat şi doi motani negri. Era timpul, pentru că duminică înfloriseră amândoi în acelaşi măr, semn c-a venit primăvara.

luni, 22 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (4). Hadria

Primele cuvinte ale Mirunei? „Nu”, „Du-te”, „Eşi” (ieşi), „Mpace” (nu-mi place). Aveam o cockeriţă, Hadria, cu ea se certa de obicei fiica noastră, dar tot cu ea împărţea mâncarea.
Într-o zi rămân fetele acasă cu cele două bunice (cred că unica dată). Vine Ana:
- Unde-i Miruna?
Sar amândouă bunicele. Miruna era la castronul Hadriei, din care mânca mămăligă, sub black-and-ten-a privire a cockeriţei. Pentru Hadria, mămăliga era un fel de cozonac, mânca foarte rar şi-o aprecia ca atare (nici acum nu-s sigură că ştiu să fac mămăligă) şi chiar m-a mirat c-a lăsat-o pe pupăză la bunătăţile ei.
Relaţia fete-Hadria era oricum specială, copilele s-au născut cu câinele în casă şi pentru ele era de la partener de joacă, la prieten, frate, câine, cal, păpuşă, în funcţie de necesităţi. Hadria mânca de la ele hârtii, frunze, beţe, accepta să-i fie băgată pompiţa de mucozităţi în nas, să fie pieptănată, să i se pună baticuri, să fie înhămată la camion… De fapt, ce n-accepta? Inutil mă răţoiam eu la copile, zadarnic o luam de lângă ele, Hadria o tulea englezeşte şi tot cu ele o găseam. Dacă i-aş fi făcut eu a mia parte din ce-i făceau fetele cred c-ar fi auzit un cartier „comentariile” câinelui mea, că a mea era…
Într-o zi, Miruna, supărată foc, comenta ceva în bucătărie. Mă apropii tiptil şi-aud:
- Nu aşa, ai luat prea mult!
Mâncau şi ea, şi Hadria din acelaşi cornet de îngheţată, pe principiul „o limbă eu, o limbă tu”. Dar Hadria avea limba mai mare.

Schimb confort urban pe libertate rurală (13). Poze









* "covoraşul" de travertin (cred) e special pentru Mikka.

Schimb confort urban pe libertate rurală (13)

Şi-a mai trecut un week-end şi, ca de obicei, „arhitectura” locurilor s-a schimbat.
Sâmbătă dimineaţă au venit de la Bucureşti foştii proprietari (care sunt nişte drăguţi) să-şi mai ia din diversele care mai sunt la noi, fapt care a generat eliberarea părţii din spate a grădinii (unde vreau să ducem nişte buturugi, la umbră de nuc) şi a podului unuia dintre atelierele lui Răzvan (era nişte lucernă care-mi asigura „busuioc în păăăăr, măi” de câte ori intram pe-acolo). Tanti Neta mi-a arătat cum se fac straturile de ceapă şi cum se pun morcovi&comp., acţiune care de la înălţimea privirii mi-a părut foarte simplă, iar nenea Gică ne-a învăţat unde să găsim femeie în curte, că bărbat… Ne-au lăudat că şi curtea şi grădina arată bine (fază la care mai să-mi iasă inima din piept de mândrie) şi ne-au mai dat un milion de sfaturi foarte utile (cum ar fi că vişinii, cireşii şi nucii nu se tund). Apoi am avut musafiri, tare ne-a plăcut şi, cum mici excepţii (cum ar fi că Răzvan s-a delectat cu drujba, a tăiat nişte felii dintr-un fag şi le-am pus pe post de dale), aşa a zburat ziua de sâmbătă.
Plăntuţele care au apărut din proprie iniţiativă cresc, seminţele de flori pe care le-am cumpărat toată iarna din hipermarketuri s-au ascuns într-o gaură spaţială de unde probabil vor apărea tot în iarnă, au apărut muguri noi, lacul are apă, sălciile de pe malul lui au soare-n ele, nu vânt, câinii năpârlesc.
Duminică, eu mă trezesc hărnicuţă. (Hărnicuţă din proprie iniţiativă, dar de trezit m-a trezit domnul Jinx, că aşa a avut el chef). Am terminat operaţiunea tăiat zmeură, cam trei sferturi dintre pomi sunt toaletaţi (în concubinaj Răzvan şi cu mine, adică mai mult el, că eu de câte ori prindeam foarfeca tăiam crengi nesimţite care mă trăgeau de păr).
Am scăpat de rumeguş: am făcut din el alei în grădină, dar şi în curtea păsărilor, cele trei găini plus cocoşul fiind foarte încântate, împrăştiind rumeguşul cu spor şi strigându-se una pe alta cu aşa patos de-au venit şi nişte vrăbii. (Mi se pare mie sau am o pasiune cu aleile? Asta după cea cu pietrele, evident, că în plan am ca pe marginea aleilor de rumeguş să pun… pietre.)
După masă, se revoltă spiritul meu de agricultor şi vreau eu să plantez ceva. Cu asistenţa curioasă a ambelor mele fiice (Răzvan îşi vedea de tuns pomi, omul avea treabă, nu chef de joacă, spre diferenţă de una lume şi de cei trei motani care-l supravegheau continuu), mă apuc să fac un strat de ceapă… Nu e aşa uşor cum pare, de fapt n-ar fi greu dacă sapa n-ar refuza cu încăpăţânare să colaboreze. Dar şi eu m-am supărat pe ea şi-am chinuit-o (de fapt, ne-am chinuit reciproc). Comit eu stratul (cu ajutorul Anei, ea era dreptarul care-mi spunea „ai intrat prea mult”, „mergi spre stânga” etc.), pun ceapa (moştenire de la tanti Neta) folosind o sculă verde cu aspect pervers pe care mi-a cumpărat-o domnul meu, timp în care mă tot răstesc la curiosul de Jinx, apoi constat:
- Mi se pare mie sau chestia asta nu arată ca un strat de ceapă?
Răzvan:
- Păi nu prea arată.
- Nu trebuia să fie pământul mai mărunt la suprafaţă?
- Ba da, dar trebuia să foloseşti grebla.
(Evident că folosisem şi grebla, care îmi mai şi scosese ceva cepe la final şi mă enervase!)
- Păi dacă tot te pricepi de ce nu faci tu?
Răzvan pleacă ridicând din umeri a „te pui cu nebunul?”.
Miruna, pe lângă mine.
- Hai mami că nu arată aşa rău.
- Corect, arată ca un mormânt.
- Nu, că e mai lung şi mai îngust. (zâmbeşte hâtru) În plus, pe mormânt cresc flori, nu ceapă.
(Se cam vedeau oareşce codiţe.)
Miruna: O să avem ceapă verde de Paşti?
Răzvan: În două săptămâni tu vrei să ai ceapă deja?
Eu (în acelaşi timp cu Răzvan): Nu, astea nu se mănâncă! Sunt puse numai să le fotografiem după ce apar!
Ana zâmbeşte spre mine a aprobare.
Şi hotărăsc eu atunci să plantez toate posibilele subiecte foto: seminţele pe care le cumpărasem - ţelină, pătrunjel, leuştean, cimbru, coriandru, ardei iute. N-am citit ce scrie pe ele, că mă gândeam că ardeiul vrea să fie făcut răsad, că plantele au cine ştie ce pretenţii, aşa că mai bine să nu ştiu, că-mi pierea entuziasmul. Vine Răzvan, mă enervează că sapă rapid o bucată de pământ şi tot rapid pleacă râzând, lăsându-mă cu ultimul meu duşman declarat: sapa. Am făcut nişte chestii mai înguste şi mai înalte, am pus seminţele, le-am udat şi am udat şi ceapa, nu înainte de a mă certa cu grasul de Polux care fie îşi punea fundul peste munca mea, fie era curios să vadă ce-am ascuns eu acolo.
Am reuşit performanţa de a-mi băga şi pământ şi rumeguş în pantofi, în ciorapi, în mânuşile de grădinărie, fapt neplăcut de altfel.
Pe seară, m-am surprins îngrijorată că vine căldura. De ce? Păi… nu mai facem focuri? Clar sunt piromană, aşa că mi-am propus să amenajăm o vatră pe lângă nuc, probabil week-end-ul care vine. Se întunecase şi-am vrut să filmez cu mobilul lanţul de lumini pe care-l admirăm seară de seară. N-am avut cum, pe marginea gardului se plimba posesiv şi curios întunecatul Zombie, din când în când mai aplicând şi câte-o corecţie obraznicului telefon care-i uzurpa teritoriul. Poate altă dată.
Şi, ca în fiecare zi de luni, am febră musculară. Experienţa însă mă învaţă că până sâmbătă va trece.

vineri, 19 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (3). Cum se intră la creşă prin cămin

Nu mă pot plânge de cum le-a fost fetelor la creşă, ba pot spune că experienţa le-a fost foarte utilă. Din start au fost în grupe diferite, nu de-alta dar niciodată n-am acceptat ca Ana să răspundă de ce-a făcut Miruna. Dacă una era mică era şi cealaltă şi fiecare trebuia să-şi asume faptele. Au învăţat să-şi facă paturile, să strângă masa, să… multe, la vârste la care nu mi-ar fi dat prin cap că sunt capabile. Noi n-a trebuit decât să le menţinem deprinderile.
Miruna era cel mai mic copil din creşă şi, ca atare, avea regim preferenţial. Ea nu era pedepsită că se bătea, că scuipa, era luată în braţe când avea chef, a cam fost răsfăţată. La vârsta ei ar fi trebuit să aibă două porţii de somn între orele 8 şi 16, însă nu dormea deloc. La prima tură, o duceau la grupa mare, că ei nu dormeau, la a doua – în sala de sport. În timpul cât colegii ei dormeau, fie-mea se juca pe saltele supravegheată de unica femeie de serviciu a grupei sau era plimbată prin curte, dacă vremea era frumoasă, motiv pentru care a trebuit să deparazitez cei 3 câini care-şi făceau veacul acolo. Pupăza stătea cu mâinile în gura oricărui câine, îl pleznea dacă voia să-i ia mâncarea din mână (altfel, oricum ea i-o dădea pe toată, dar când voia ea).
Ce puteam face? Să chem hingherii? Nici gând! Aşa că am deparazitat câinii. Prima dată când le-am băgat pastilele pe gât a fost ok, a doua oară… Cu aportul neprecupeţit al lui Ursu am învăţat să intru în creşă… pe la cămin. Se îneca de lătrat când mă vedea şi aşa a ţinut-o vreo 2 ani.
Oricum, cu regimul Mirunei de creşă noi eram avantajaţi: recuperam copiii la 4 pm, mergeam cu ei în parc până pe la 5 şi un pic, apoi – acasă, spălat, hrănit şi Miruna – somn de voie de la 6 seara la 6 dimineaţa…

joi, 18 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (2). Între ciocan şi adeziv

La 9 luni am dus-o pe Miruna la creşă. De fapt, pe Ana voiam s-o duc, avea deja 2 ani, dar nu puteam să plec cu amândouă odată (aveau ore de somn diferite, motiv pentru care eu mă trezeam la 5-6 dimineaţa şi adormeam mereu după 1, eram roboţel) şi-am plecat cu Miruna să mă interesez de condiţii. Abia am reuşit s-o mai recuperez dintre copii. Am cedat propunerilor asistentei de-acolo să-i fac şi belelei dosar, „de probă”. Şi-au mers fetele la creşă şi situaţia s-a îmbunătăţit considerabil.
Pe la un an şi un pic, Miruna nu mai avea piscină în cadă, crescuse deja. A trebuit să-i găsim o altă ocupaţie să stea cuminte: bătea cuie (cu ciocanul, evident) în plinta de la linoleum. Ocupaţie care o ţinea pe loc chiar şi o jumătate de oră zilnic, timp în care nu mai stăteam nonstop cu ochii pe ea.
Hotărâm să amenajăm baia. Domnul meu se apucă de asta în afara orelor de serviciu, după-amiaza mai venea bunicul să supravegheze odoarele. Degeaba, Miruna fura adeziv şi gresie şi le punea… pe covor în sufragerie. N-a avut Răzvan alternativă: a trebuit să-i dea belelei o găletuşă cu adeziv şi spărturi de gresie şi faianţă să le lipească ea în hol, pe ciment. Aşa a stat cuminte.
Mai avea Miruna noastră o pasiune: când ne era lumea mai dragă, apăsa pe butonul de oprire de la televizor. Râdea fugind şi faptul c-o certam n-o impresiona de nicio culoare. Într-o zi mă înfurii pe ea, o cert iar şi-o pun cu ceva viteza iniţială într-un fotoliu. Plânge şi, printre lacrimi, îi spune soră-si: „apaşă, Ana, apaşă”. Ana, tentată s-o asculte. M-am răţoit şi la ea, dar ca măsură de siguranţă am lipit un capac de bere pe buton.

miercuri, 17 martie 2010

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (1). De la piscină la calorifer

Prea multe prostii în copilărie n-aş zice că am făcut, dar haimana eram, fapt care îl dispera pe tata. Şi odată, nu mai ştiu ce făcusem, dar clar că-i pusesem inima pe jar, probabil iar plecasem la munte fără să-i anunţ, îmi zice: „Să-ţi de Dumnezeu un copil care să-ţi facă a mia parte din ce mi-ai făcut tu mie!”. Bătrânii spun că blestemul de părinte se lipeşte…
Trec anii, apare copilul numărul 1, Ana, cuminte, caldă, înţeleaptă şi sfătoasă. Iubita, draga, dulceaţa. Apoi copilul numărul 2, Miruna. Scorpie-ghionoaie-mătrăgună-viperă-ciumafaie.
O aducem de la maternitate. Urlet continuu. E copilul bolnav, mergi cu el la medic. Nici gând de boală. La psiholog. „E un copil cu prea multă energie, n-are cum să şi-o consume decât prin plâns la vârsta asta.” Ok, dar noi când mai dormim?
Pragmatic, Răzvan îmi explică:
- Ana e nedormită, o să se îmbolnăvească în ritmul ăsta. Eu cu Ana acasă mă descurc dacă tu mergi cu „asta” la spital, dar cu amândouă n-ai cum. O ducem dincolo să doarmă singură. (început de ianuarie, cameră nelocuită, încălzită parţial de caloriferul termoficării, amărât şi rece ca-n mijlocul anilor 90).
Şi-am dus-o, călcându-mi pe inimă. Cred că temperatura a încântat-o, dormea mai bine şi nici măcar n-a răcit.
Curând i-am cumpărat un colac miniatural şi-o plantam zilnic cu el cu tot în cada plină cu apă caldă. Nu mai plângea şi era somniferul ei: după o jumătate de oră de bălăceală adormea, nu pentru multă vreme, ce-i drept. Altfel, trebuia plimbată în braţe, pe-afară, în ritm alert şi să se mai şi mişte diverse în preajmă, că altfel tot în urlet o ţinea.
A plecat în picioare pe la 7 luni şi jumătate, apoi în patru labe şi a început să se caţere. Încetaseră urletele. Ca să fiu sigură că nu păţeşte nimic 5 minute, o puneam în căruţul de mers, în care o prindeam cu hamul de la cărucior, să nu evadeze şi să se urce cine ştie unde. La 8 luni a făcut prima criză (de isterie, zic eu), că n-am lăsat-o să… ceva. Strângea din pumni şi urla ascuţit. Am luat-o în braţe, convinsă fiind că nu văd eu bine, e prea mică să poată face aşa criză, am zguduit-o şi… s-a potolit.
Ca şantaj când nu o lăsam să facă cine ştie ce, se aşeza sub lustra din sufragerie cu căruţul de mers şi, în fugă, se izbea cu capul de calorifer, sfidându-ne. Ca s-o dezvăţ mi-au trebuit vreo 80 de drumuri lustră-calorifer (o prindeam exact înainte să se lovească), să-i arăt că eu sunt mai încăpăţânată ca ea. Răzvan, pragmatic, prima dată când a văzut că vrea să-l şantajeze, i-a împins căpşorul spre calorifer. Miruna s-a speriat şi n-a mai încercat. Cu el, că pe bunici i-a manipulat aşa până când crescuse de trebuia să-şi aplece fruntea până la calorifer.

marți, 16 martie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (12). Raport de activitate

* N-am găsit soluţii cu „omul din curte”. Zona este bogată şi… n-am găsit. Mai caut.
* Săpături arheologice de primăvară au scos la iveală: scânduri, folie anticondens, polietilenă, cuie, multe cuie, tablă, sârme – rămăşiţele extinderii casei din toamnă.
* Pomii din grădiniţă sunt în sfârşit toaletaţi. Evident că scara a lăsat urme adânci pe unde săpasem eu cu elan şi-a trebuit să fac retuşuri. De reţinut pentru viitor.
* Tot pentru viitor de reţinut că trandafirii nu se dezgroapă până prin aprilie, că hărnicindu-mă i-am lăsat pradă gerurilor de martie.
* Iar am mai tăiat pomi, dar m-am plictisit repede. Mi-e milă să tai din crengile groase, în plus fierăstrăul coadă-de-vulpe (da, aşa îl cheamă) ştie că nu mă pricep şi mă cam atacă. Avem două teancuri imense de crengi cu care mă întreb ce-o să facem. Mai avem o piramidă de rumeguş de care trebuie să scăpăm. Cum?!
* Apropo de vulpi, acum sunt în mare dragoste mare. Am văzut trei alergând zglobii prin lizieră şi la o scurtă perioadă se auzeau bătându-se. Câinii noştri au fost frustraţi că n-au putut şi ei participa: copilul nr. 2 a fost foarte inspirat şi le-a închis poarta la fix. Lătrăturile n-au ajutat.
* Găinile noastre au comis 6 ouă în 3 zile. Cum n-am văzut-o decât pe cea roşcată pe cuibar, mă întreb dacă nu cumva încearcă săraca să compenseze lipsurile hormonale ale celor două surate ale ei porumbace, care s-au îngrăşat considerabil în iarna asta.
* Am adus nişte pietre mari de pe terenul vecinilor, unde le-au abandonat isteţii de la balastieră, în loc să ni le aducă în curte (am scris despre asta mai demult). O să fac cu ele alei spre… nicăieri. Sunt aşa de frumoase că nu mă pot abţine. „Am adus” înseamnă că eu le-am pus în roabă, bucată cu bucată, şi Răzvan le-a cărat, roaba ridicând nişte pretenţii nejustificate de echilibru.
* O dată cu aproape topirea ultimei (sper!) zăpezi şi cu răsăritul ierbii au răsărit în peisajul limitrof şi pungile multicolore de polietilenă, paharele din plastic pentru cafea, PET-urile şi nenumărate mucuri de ţigări. Am strâns din ele.
* Negura din peisaj s-a dus. Până acum, lanţul de lumini pe care-l admiram noaptea era alb-gălbui, între timp s-a colorat: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, alb… Până acum auzeam voci, acum văd lumini în culori. O fi de bine, o fi de rău…
* Adi, nu pun poze cu luminiţele. Ciripelul meu nu duce şi până la Nikonul visat mai e cale luuungă.

vineri, 12 martie 2010

Somnul cărţilor

O bibliotecă vorbeşte despre posesorul ei. Bibliotecile mici vorbesc mai clar, mai răspicat, cele mari sunt precum Bărăganul, trebuie să cauţi mesajul printre ciulini.
Biblioteca mea tace. Doarme acum închisă în cutii şi-aşa va rămâne probabil până în vară. Doar din dormitor se aude, când şi când, vocea lină a volumelor cumpărate sau primite după ce ne-am mutat.

joi, 11 martie 2010

Cotele apelor codului portocaliu reloaded

Dunărea: Cernavodă azi, în scădere, cota probabilă 581 cm
Zăpada: Piteşti azi, staţionează (pân-o dă în lapoviţă). Cota probabilă – 11 cm.
Cred că şi izvorul fericirii a îngheţat tot aşteptând primăvara. Robinetul i-a prins ţurţuri de plictiseală şi-aceştia încep să se coloreze, uşor-uşor, în verde primăvară.

Vocile din capul lui Remus

Remus aude voci, le şi vede. Vocile vorbesc în hindi, iar Remus îşi zice: „să-nnebunesc!”
Însă vocile nu-l ascultă, vorbesc în continuare, şi problema metafizică e: în care dintre dialecte?
„Au venit să mă ia”, îşi zice. „Dar în India?”
Remus vorbeşte în gând, cu el însuşi, şi vocile nu-l aud. Dansează din mâinile tatuate cu henna şi se gândesc cum să-şi facă pata rituală pe frunte.

miercuri, 10 martie 2010

Creier vs muşchi la încuiatul bunicului pe-afară


Aveau fetele 3 ani şi un pic cea mică şi cam 5 cea mare. Domnul şi stăpânul meu, un tip tehnic şi minuţios, avea ceva de amenajat la vecinii părinţilor lui. Recuperează cele două odoare din dotare de la creşă/cămin, le duce la bunicul, se schimbă şi merge să pună gresie şi faianţă (atunci a învăţat, fără consiliere). După o vreme, bunicul iese, îi spune lui Răzvan ceva şi vrea să se întoarcă în apartamentul său. Uşa însă e încuiată…
- Răzvan, dă-mi şi mie cheia, c-au încuiat fetele uşa.
- De unde, nu e în haine, la tine în sufragerie? Nu m-am schimbat acolo?
Yala avea sistem de autoblocare, uşor de încuiat, greu de deschis.
- Păi şi cum intrăm?
Iese Răzvan furios, vine în faţa uşii bunicilor.
- Unde sunteţi?
- În hol.
- Rapid în sufragerie şi-mi spuneţi când aţi ajuns acolo!
Îl anunţă fetele că sunt la adăpost, sparge domnul meu uşa, o ia pe Miruna – capul răutăţilor de obicei -, îi dă două palme la fund, le ceartă pe amândouă şi pleacă să-şi continue treburile.
După ce termină, repară parţial uşa bunicilor, le îmbracă pe domnişoare şi, când să plece:
- Miruna, întinde mâna la yală.
Miruna nu ajunge.
- Ana, întinde şi tu mâna.
Ana, în schimb, da.
- Bine, Ana, pe tine te bat acasă!
Nu fusese timp ca vreuna din ele să aducă un scaun. Discuţie acasă:
- Ana. Ce te-a apucat să încui uşa?
- Miruna m-a pus.
Acum bunicii au uşă metalică.

marți, 9 martie 2010

Cotele apelor codului portocaliu

Dunărea: Cernavodă azi, în creştere. Cota probabilă - 532 cm.
“Începând de luni seara, sudul ţării se afla sub incidenţa avertizării de cod galben de ninsori şi viscol, valabilă până marţi seara, la ora 21.00.”
Zăpada: Piteşti azi, în creştere. Cota probabilă – 7 cm.
Iar zăpadă, iar autorităţi luate pe neaşteptate de ninsori – păi ce, în martie ninge de obicei? Iar DN Piteşti-Câmpulung curăţat, Piteştiul plin de nămeţi… M-am plictisit şi de iarnă, dar parcă mai tare de „n-avem bani, e criză, cu ce să facem”…

luni, 8 martie 2010

Motivaţie pentru parola de bios

E 8 martie. Acum fix 12 ani mi-am făcut cadou primul calculator (un mod de-a spune „cadou”, am plătit la rate la el de ni s-a luat). AMD K6-2 la 350, ce minune…
775 $, când aveam salariul de aproape 200 şi doi copii preşcolari în întreţinere plus una bucată brac de 6 săptămâni (colegii fetelor de cămin nu le-au crezut că „şi-au luat” şi câine, şi calculator odată). Şi trage, mamă dragă, să poţi plăti ratele, până prin noiembrie, zi, noapte, 12-16 ore zilnic amândoi. Am scăpat înainte de sărbători şi bine-a fost…
Tot cam de 8 martie, dar 1999, lucram în redacţia unui cotidian. Mă sună pe la 10 seara, pe fix, domnul şi stăpânul meu:
- A picat hardul.
- Ceeeee?
- Îmi spune că nu e primary master.
Garanţia tocmai expirase. Închid ziarul pe la 1 şi plec rapid cu un taxi acasă. Pornesc calculatorul, intru în bios, dau autodetect primay master şi pleacă fără griji.
- Răzvan, ai umblat tu în bios?
- Nu, de ce?
- A umblat cineva.
- N-avea cine.
Dimineaţă trezesc fetele să le duc la cămin. O întreb pe Ana, cea mare, care avea 6 ani şi jumătate, deja ştia să citească:
- Ana, ai umblat tu în bios? (şi-i arăt unde)
- Nu, mami!
În spatele nostru, copilul numărul doi, Miruna, foarte interesată. Rapid îmi trece prin minte „Hait, asta o să-mi facă bucăţi dacă vede ce-i pe-aici!”, ea fiind de fel foarte hărnicuţă, tehnică, plină de energie şi de neprevăzut.
- Miruna, ai umbat tu?
- Da.
- Ai umblat TU???
(Miruna avea 5 ani şi 2 luni, teoretic nu ştia să citească nici în română.)
- Păi a zis să press del şi am press del!
De-atunci până acum vreo 3 ani am pus parolă de bios…

joi, 4 martie 2010

Schimb confort urban pe libertate rurală (11)

Şi-am încercat eu să mă apuc de „agricultură”. Cu elan şi bune intenţii îmi propun în primă fază să aranjez „grădiniţa”. Iau mânuşi, sapă, săpăligă, greblă, foarfecă de vie. Tai întâi din lilieci – că-s cinci – până-i aduc la o formă oareşcare, satisfăcătoare simţului meu estetic, apoi trei pomi care mă trăgeau de păr, pe criteriul „tu, creangă, n-ai ce să cauţi aici!”. Am greblat frunzele (De ce trebuie să strângi frunzele în toamnă? Că oricum în primăvară aduni milioane iar.) Apoi, mă gândesc, trebuie să sap printre flori, aşa ştiu eu că se face… Dar sapa mă urăşte. În afară de faptul că nu se înfige mai deloc, mai cere şi efort fizic aplicat, ceea ce eu nu ştiu comite. Ok, trec la săpăligă. Zgârii pământul (cam vreo 2 cm), wow, arată într-un fel acum, dar mă dor mâinile. După o jumătate de oră mă prind că sensul de săpat e dinspre mine înspre orice altă direcţie, nu invers. Tot e bine, că în ritmul iniţial mi-ar fi luat ore bune să termin. În tot acest timp, cei doi motani negri – Zombie şi Jinx – m-au vânat, când pe rând, când amândoi odată, fapt care m-a făcut să calc de mai multe ori pe unde săpasem şi să-i descânt tandru cu vorbe neexistente în DEX. Când s-au plictisit, s-au culcat în cuibarele din curtea păsărilor. Două colace de blană negre cu un cuibar gol între ele.

Floricele identificate săptămâna trecută cresc, au apărut şi lalele şi încă nişte chestii care cred că-s tufănele. Cum aveau pământ pe frunze, m-am gândit că le încurcă şi l-am dat jos. Proastă inspiraţie. Castor a fost foarte curios ce se ascunde acolo şi le-a săpat el, cam bine aş zice.

Am mai făcut un „covoraş” (zice Răzvan) din dale de ceva rocă, travertin presupun, şi evident că iar am aranjat pietre, altele. De astă dată într-un loc unde lasă apa să se scurgă, dar mi le fură Polux şi mai şi sapă în ele după ce m-am chinuit să le plantez bine, le-am pus apă (să se fixeze, nu să crească).

Clar, munca pământului e pentru tractoare! Acum îmi doresc nu o fată-în-casă, ci un bărbat-în-curte. Care să nu aştepte să-i spun eu ce trebuie făcut, ci să mă anunţe el. Încerc să găsesc soluţii…

luni, 1 martie 2010

Piraţii somalezi nu ajung pe Ada Kaleh reloaded sau deviaţia unghiului de abordare*

Aveam încă din copilărie o impresie despre ce-i acela un pirat. Cărţi de aventuri, cititul în nuc, imaginaţie zburătoare. Oricum, mai mult haiduci decât nemernici. Deci cam +.

Tot aşa şi despre somalezi: că-s subnutriţi, că n-au spitale, bănci, şcoli şi de civilizaţie (tehnologică) nici gând să aibă. Plus nenumăratele bancuri cu somalezi (Câţi somalezi sunt în Somalia?/ Aprox 5 kile jumatate. Câţi somalezi încap într-un autobuz? Toţi. Care e imnul naţional în Somalia? I believe I can fly.) Cam –, chiar prea multe minusuri aş zice, dar tare milă mi-era de ei.

Aud de câteva ori expresia „pirat somalez”. Oximoron! Contradictio in adiecto! Cu ce puii mei la naiba fată navighează ăştia? Cu arca lui Noe? Cu pluta, cu luntrea? Populaţia somaleză nu ştie că s-a inventat alfabetul, n-are idee că există antibiotice şi că apa se poate folosi şi la spălat, dar Somalia are piraţi şi copii care învaţă să folosească arme de foc înainte să vadă o periuţă de dinţi.

La final de ianuarie, The Huffington Post publică ceva declaraţii – preluate de toate agenţiile de presă - ale „purtătorilor de cuvânt” ai piraţilor somalezi care vor să „transfere o parte din bunurile confiscate de pe navele pe care le-au jefuit către Haiti”… Mai mult, măriile lor piraţii anunţă că „vor avea grijă ca ajutorul să ajungă în Haiti fără a fi interceptat de forţele armate ale guvernelor inamice lor.”

Asta mi s-a părut o obrăznicie fără limite. Oricât mi-aş fi dorit să cred că sunt oameni amărâţi care ştiu ce-nsemnă lipsurile şi vor să-i ajute pe-alţii mai amărâţi ca ei, n-am cum! Atacă navele cu ajutoare umanitare venite chiar pentru somalezi. Au purtători de cuvânt (mai bine şi-ar cumpăra prezervative de banii cu care-i plătesc, şi-aşa planeta are resurse limitate), dar n-au guvern. Au un fel de bursă în care investesc şi-ncasează dividende din jafurile făcute. Piraţii sunt Marina lor şi trebuie sprijiniţi şi ajutaţi să câştige fiecare „apărător” 20.000 de dolari pe an. Bunuri confiscate! I-auzi, sunt oameni ai legii, ei confiscă, nu fură! Şi ca să fie şi bomboana pe colivă mai curcubelie, veghează să nu le fie donaţiile interceptate.

Drag popor somalez, cât timp îţi sprijini piraţii şi-i ocroteşti, îi finanţezi şi încasezi dividende, spală-te cu ei pe cap! Nu mai aştepta ajutor internaţional şi nu te mai plânge, o să-ţi cedeze şi ţie din bunurile confiscate. Luptă-te în şi pentru Mogadiscio, mori de infecţii banale că piraţii tăi care nu-s terorişti confiscă medicamentele pe care lumea civilizată ţi le trimite! Mori în urma selecţiei naturale sau, dacă nu te coafează perspectiva, refugiază-te pe meleaguri mai puţin haotice. După generozitatea piraţilor tăi, pe mulţi nu-i va mai bate gândul să-ţi cedeze ceva, nici din ceea ce nu le trebuie, şi nici nu-ţi vor înfia vreun copil-doi-trei. Deh, materialul genetic...

* Se dedică cu drag dor spor înţepător anonimului a.s., căruia i-am promis că o să schimb registrul pe aceeaşi temă. Pentru că meriţi!

Despre cum am ajuns eu să mă bucur de-un mărţişor cu LOVE

Cosmin e un puşti isteţ şi sfătos, crescut între adulţi. L-am cunoscut cu ceva ani în urmă într-o zi rece de octombrie. Urcam spre biroul meu şi pe palier un proaspăt şcolar tremura vârtos.

- Pe cine aştepţi?

- Pe doamna de la dansuri.

- Ai curs acum?

- Da, la 4.

E două şi jumătate. Nu mă lasă sufletul să-l părăsesc acolo, mai ales că la mine în birou e cald şi bine. Da, dar aveam de lucru! Asta e, îl conving eu într-un fel să stea liniştit.

- Hai la mine, că aici e rece.

Intrăm în birou, copilul se aşază cuminte pe scaun şi tace. Desfac o ciocolată, îl mai întreb eu una-alta şi începe să-mi povestească despre o întreagă lume. Tare drag mi-a fost şi am avut şi spor la lucrat.

Până în iunie, Cosmin a venit aproape săptămânal la mine să mai „tăinim” despre ale lui. Am aflat că-i copil unic la părinţi, că e crescut de bunici şi locuieşte cu ei în continuare, că părinţii vin cât de des pot, şi de două ori pe săptămână, să-l vadă şi că vor să-l ia la Bucureşti, dar el nu vrea, că aici are prieteni. Am vorbit despre prieteni reali sau imaginari, despre animale de companie, despre fiicele mele şi despre cum mă purtam eu cu ele când aveau vârsta lui, despre dacă e normal să… şi să…

De 1 Martie mă trezesc c-un Cosmin agitat, roşu în obraji şi respirând sacadat, descheiat la haină, cu fularul pe ghiozdan. Îmi întinde zâmbind fericit un coşuleţ cu brânduşe ofilite, apoi un mărţişor din plastic cu deja clasica inimă în care scrie cu litere serifate LOVE şi apoi trânteşte un plic pe masă. Arată spre el şi spune cu năduf:

- Ăsta e de la mama, dar a zis să nu vă spun, să spun că-i de la mine!

Apoi, cu un zâmbet larg pe chip, arătând spre inimioară şi brânduşe:

- Dar astea sunt de la mine!

În plic era un lănţic de argint foarte fin, cu un şnur de mărţisor…

- Io i-am spus c-aveţi la gât lanţuri de argint şi la mână brăţări de piele şi că purtaţi tricouri cu rock, da’ mama e doamnă de-aia cu costum şi ei ăsta i-a plăcut!

Zile în şir m-am tot întrebat cât trebuie să-i fi povestit Cosmin mamei lui despre mine de-a gândit că se cuvinte să-mi trimită ceva special...

În toamna următoare Cosmin a plecat la Bucureşti, dar mai trece pe la mine din când în când. Bem un ceai sau mâncăm o îngheţată, ciocolată, prăjiturele făcute de bunica lui. S-a adaptat foarte bine, nici gând să mai meargă la dansuri, că el nu e fată, e deja într-a cincea, nu mai regretă Piteştiul. Dar nu mai vorbim despre prieteni imaginari, despre animale de companie, despre câte în lună şi în stele…

:-D