Muncesc opt ore ca şi
tine (ca hobby, lucrez și în plus), naveta înghite spre două,
curăţenia îmi ia timp măcar dublu decât ție, spălatul rufelor
la fel – uneori și câte trei rânduri de schimburi pe zi -,
hrănesc animale şi mâncarea lor trebuie pregătită, le îngrijesc,
și zău ia timp operațiunea, ud vegetale sau fac focuri, uneori mai
fac și un strop de voluntariat. Chiar dacă nu poți să concepi, se
întâmplă să n-am timp nici de vorbit la telefon; și-atunci
prefer să nu-ți răspund.
Nu, nu pot rămâne cu
tine la o cafea în mijlocul săptămânii (și nici nu vreau), nici
peste noapte, să punem de-o băută dansantă între fete (miră-te,
dar mie încă mi-e drag domnul meu și prefer să-mi fie în
preajmă), nu mă atrage liveul în Hush cu Mărgineanu sau Brenciu
(și, dacă ai vrea, ți-ai aminti că ei nu intră în preferințele
mele, ci-n ale tale).
N-am nevoie de privirile
cu „dar puteați să faceți asta în ATÂTA vreme”, la
noi ziua de muncă are 10-12 ore, fie vară, fie iarnă, fie zi
lucrătoare, fie zi liberă; grădinărim în week-end, că-n rest
n-avem vreme, bricolăm tot atunci, din același motiv. Da, avem
materiale pe stoc, da, am putea face mai multe, imediat, numai să
facem rost de niște timp.
Am îmbătrânit în anii
de când ne-am mutat, știu (accidental nu întinerim), am fire de
păr alb (tu ești roșu-coafor, nu se vede), labă de gâscă la
coada ochilor (dacă m-aș machia, știu, nu s-ar vedea așa de tare,
ești un exemplu bun), iar mâinile mele nu mai sunt la fel de albe.
Îți place vara bronzul meu-curte (e tractorist style, cu bretele,
dar asta nu se vede), că e mai credibil ca cel de solar, și ți-ai
dori și tu aer curat cer curte libertate, dar nu poți să renunți
la oraș, că așa ești tu, ai nevoie de oameni. Eu n-am.
Nu vreau gazon și tuie,
trandafiri și lalele, nici beton nu vreau, gardul viu nu-și găsește
locul la noi și sfaturile tale peisagistice îmi sunt inutile; nu-mi
trebuie perdele sclipicioase și mese din sticlă, jaluzele verticale
(mie mi se par bune doar pentru birouri) și covoare de plastic,
chiar dacă spălatul celor de lână e anevoios – știu, sunt
defectă.
Nu, n-o să ne mutăm la
etaj, iar biblioteca nu va deveni niciodată sufragerie, n-o să
schimbăm curând Loganul obosit și nici în locul de masă nu va
apărea vreodată vreo canapea (poate o sobă cu plită). Nu, nu
regretăm că ne-am mutat și nici n-am plecat din urbe pentru că nu
ne puteam permite să trăim în ea, viața (noastră) la țară e
chiar mai scumpă.
Dragă doamnă de
oraș... nu-mi mai da sfaturi, te rog, pot să greșesc și
singură; și, dacă nu mă poți ajuta, încearcă măcar să nu mă
încurci.