Like?:)

marți, 31 mai 2011

Căpşune, că dragi îmi sunt. Poze








Schimb confort urban pe libertate rurală (130). Grădina în prag de iunie

Finalul ăsta de primăvară a fost ca o mireasă, s-a lăsat aşteptat cam două săptămâni comparativ cu anul trecut (trăiască blogul, că el mi-a fost reper). Numai, că, faţă de anul trecut, când eram speriată şi nu ştiam deloc ce şi când trebuie să fac, acum avem şi consilier, şi ajutoare specializate. A venit nea Costică în inspecţia lunară şi am făcut împreună (mai mult el) planul de bătaie pe următoarele 30 de zile: cam într-o săptămână trebuie tăiată via, numai să înflorească (mi-a explicat cum, eu i-am povestit domnului meu); zeama bordeleză va trebuie să aibă o diluţie mai mare, că cea precedentă a fost prea concentrată şi a ondulat frunzele viţei; deocamdată e prea devreme pentru tunsul morcovilor şi copilitul roşiilor - trebuie întâi să înflorească, dar să-l sun când văd primele flori -; răsadurile de praz şi conopidă încă nu-s gata de transplantat, tot cam în două săptămâni vor fi tocmai bune. Mi-a arătat că dihăniile care ne mănâncă nouă recolta îs melci (erau tone, toţi ascunşi în zmeură, printre spini), am aflat că anul acesta e an prost de mere, dar bun de prune, iar merii noştri cu mici excepţii n-au rod, cu toate c-au fost plini de flori şi chiar stropiţi. Cum bălăriile se iţeau falnice, mici, mici, dar tot ameninţau c-o invazie, dragul de nea Costică (plecat de-acasă, special să vină la noi, când avea oameni la praşila porumbului) ne-a trimis, la cererea mea, două femei la sapă: tanti Stela (spre 70 de ani) şi tanti Marieta (cam 60). Am stat cu ele în grădină (e cam mult spus că le-am ajutat, că nu ni se compara randamentul) cât s-au executat nenumărate operaţiuni: săpat cartofi, mazăre, roşii, ardei, castraveţi, plantat iar fasole c-au mâncat-o cochilioşii de melci, plivit straturile, tăiat cu secera bălăriile din zmeură, legat zmeura şi tot ce mai era de făcut în faimoşii 120 mp de grădina pe care cu drag îi utilizăm. M-au întrebat de la început cum vreau să lucreze, „ca la ele acasă” (adică metodic, în amănunt) sau „ca la munca cu ziua” (asta n-am întrebat ce-nseamnă, c-am ales prima variantă). Câtă migală, domne, câtă migală! Cu acest prilej am văzut şi eu cum arată pirul (au găsit un singur smoc, pe care l-au asasinat), am vorbit despre tradiţii în zonă şi despre cum sunt priviţi veneticii de către cei „de pământ” (tanti Stela s-a tot opus săraca atunci când nea Costică a trimis-o la noi: „Nu mă duc, Tică, nu mă duc io la orăşeni!”, „Du-te, Stelo, că ştiu io unde te trimit, am vorbit cu oamenii, te-aşteaptă, acu’ gata, te duci.”). Ambele tanti au prins drag de noi şi-au promis că mai vin (le sun pe mobil în caz de, numai s-o fac în timp util, să-şi poată ele planifica), m-au foarte lăudat de cum arăta grădina, mai ales că sunt venită din oraş „şi altele crescute aici, în sat, nici după pătrunjel nu intră, trimit copiii să-l culeagă” şi zău m-au bucurat sincer laudele lor (o fi orgoliu?), iar promisiunea că vor mai veni mi-a fost aşa, ca o recompensă. E prima dată când văd şi eu, pe viu, cum se îngrijeşte o grădină şi încerc să reţin cât de multe pot.
Ca activităţi conexe, am tratat cu respect afidele (cu soluţie de săpun şi spirt) şi cicadele (duşuri zilnice) şi pare-se c-a fost eficient, am tăiat din leuştean şi din ţelină şi am pus la congelator – şi aici am avut supraproducţie, aşa că am dăruit cu drag –, am rărit ceapa, usturoiul şi ridichile şi fericită vă anunţ că am cam început să „facem piaţa” din grădină.

Iaca flori. Poze

în a opta poză e o floare necunoscută. Ştie cineva ce e?










luni, 30 mai 2011

Puii. Poze

Când locuiau în cutie şi erau opt; găina clocind oul de lemn în cuibar, ca rezervă; puii şi mama lor adoptivă.









Şi gata, am terminat pe ziua de azi! Ba sper c-am şi compensat pentru lipsa neanunţată.

Schimb confort urban pe libertate rurală (129). Puii, III

Puii s-au uscat, le-a fost stinsă lumina ca să se culce, că la ce gălăgie făceau trezeau găina, şi când s-a înnoptat R. şi M. au purces la plantat puiuţi la cloşcă. Că a fost ciupit copilul nr. 2 în cadrul operaţiunii recuperat ouă de sub găina cu spirit pronunţat matern nu prea se pune, că nici copilului nu i-a dat prin cap să folosească ambele mâini, dintre care cu una să imobilizeze capul atacatoarei. Aşa că misiunea a fost îndeplinită fără alte victime colaterale.
Am dormit cu grija puilor, subţire şi cam repede; la 5, când Jinx a trezit-o pe Miruna cerând afară (că aşa au obiceiul mâţele serioase, „sună” înainte de răsăritul soarelui), am rugat-o să arunce un ochi la puiuţi. Gând la gând, asta voia şi ea să facă, numai că, nefiind încă lumină, era linişte şi pace şi nu se zărea nimic în coteţ. La 6 m-am trezit eu de bună voie şi nesilită de nimeni (că de obicei sună din greu telefonul ca să mă convingă, degeaba îi explic că dimineaţă e atunci când mă trezesc eu) şi repede am mers să văd ce s-a întâmplat. Patru boţuri gălbui colcăiau pe lângă cloşcă, unul îşi iţea căpşorul de sub aripa ei. M-a învăluit o bucurie fără margini, o senzaţie de nedescris. Din zece în zece minute mă duceam să văd ce fac puii, prin plasa de la uşă, ca să nu-i deranjez. Am văzut o singură dată şase, îmi făceam griji pentru cel de-al şaptelea, dar tot fericită eram per total.
Când s-a trezit Miruna, şi-a început periplul, tot cam la zece minute, ea a fost prima care i-a văzut pe toţi şapte în acelaşi timp. Apoi şi Ana, dar nu la fel de des. Răzvan s-a uitat o singură dată, apoi se mulţumea cu ştirile – neschimbate – despre ce-am mai văzut noi la pui. Am avut musafiri şi, cum era şi firesc, i-am dus să vadă întâi puii. Am fost să le fac poze, lumina de la blitz îi atrage ca un magnet şi vin ca nărozii, mai-mai să cadă. Ne ciugulesc de degete, se spală pe picioare în adăpătoare, scormonesc cu elan în mălai, se urcă pe cloşcă, o ciugulesc, se ceartă cu firele de lucernă. Şi-s gălăgioşi… juri că sunt zeci. Cloşca e tare mândră şi protectoare, cum ne vede îi cheamă, ei uneori o ascultă, alteori sunt mai interesaţi de prezenţa umană decât de ce le spune mama adoptivă. Ca măsură de siguranţă, am lăsat şi cealaltă găină blondă să clocească oul roşu din lemn, dacă ne mai trebuie o mamă la puiuţi? Sau… ce-ar fi să mai cumpărăm o tură de pui, dar coloraţi de astă dată?!? Nu, c-o iau razna.
Până aseară am fost de zeci de ori la ei, de dimineaţă mi-am făcut ritualica spălare pe picioare de după ploaie (da, a plouat bine azi-noapte şi eram în şlapi azi dimineaţă) tot în drum spre ei, prin troscot, şi abia aştept să ajung acasă să-i văd.
Puii mamei pui, pui, pui,/Are mama şapte pui…

Schimb confort urban pe libertate rurală (128). Puii, II

Se trezeşte copilul numărul 2.
- Vezi ce-i în cutie, acolo.
- Aaaaa, puiuţi!!! Ce drăguţi! Iiiiii!
- Nu pune mâna pe ei, că nu-i mai acceptă cloşca.
(Scena s-a repetat şi mai târziu, când i-au crescut ochi copilului nr. 1.)
Fiica noastră cea mică trece la ajutat tatăl la făcut uşiţă&comp, că deja era soare şi colecţia mea de alergii nu se împacă bine nici cu el, nici cu puful de la sălcii, nici cu mirosul de salcâm înflorit. În ăst timp, puii – în cutie, pe o buturugă, la soare, motanii negri – curioşi, dădeau ture, Figaro era plecat în preumblări încă de pe la răsăritul soarelui, câinii dormeau leneş care pe unde apuca.
Pun domnul meu şi fiica lui cloşca cea mică în plin soare, în cutia pentru pui (din plasă), deja amenajată, cu cuib, lucernă, grăunţe, apă. Peste o vreme, găina noastră se drăgălea prin plasă cu Gonzales, se scălda cu elan în praf şi scormonea în lucernă, unde ouăle se răceau cu spor. Schimbăm cloşca. Aceeaşi atitudine. Clar, ceva e în neregulă. Îmi amintesc eu c-am citit undeva (trăiască netul!) că trebuie să fie mai la întuneric cuibul. Bingo! Merg cu fiica noastră cea mică, amenajăm într-unul din coteţele iepurilor şi punem cloşca (cea mare, mai belicoasă) pe ouă. O verificăm de câteva ori – se înfoia la noi şi nici gând să se lase dusă pe de ouă. Mda, e de bine.
Deja era cam 6-7 pm, aşteptam să se întunece să punem puii sub dihanie (conform instrucţiunilor de la specialişti, puneţi puii după ce adoarme găina, ca să creadă că sunt ai ei), când vine Figaro din preumblări. Salt cu elan, zdrang cu cutia cu pui de pământ, înhaţă un puişor şi-o tuleşte din calea lui Răzvan, care a ţâşnit să recupereze puii căzuţi, fix în calea mea. Prind motanul, îi desfac forţat gura şi scot cu grijă puişorul. Iau motanul de ceafă, îl cert şi-l zgudui, i-l dau domnului meu (care-l aruncă în iarbă, peste gard, cu boltă), stropesc cu puţină apă puiul – şi văd cu durere că avea coloana fracturată deja -, apoi îl ţin în palmă până moare. Mi s-a rupt sufletul, nu puteam să fiu supărată nici pe Figaro – deh, lanţul trofic -, nici să mă împac cu moartea puiuţului. Miruna şi Răzvan strâng rapid celelalte boţuri galbene ude toate (se vărsase adăpătoarea) şi pline de mălai, le pun la loc în cutie şi le duc în atelier, cu o lampă deasupra, să se usuce. Figaro, lingându-se pe bot, fix în uşa atelierului, n-avea nici un stres: aştepta să se bucure de o masă proaspătă şi calcula cum ajunge acolo; nu cred c-a trecut un minut de la zborul peste gard până la întoarcerea lui. N-a fost să fie, l-a uşuit toată lumea şi deasupra cutiei a fost pus un grătar, aşa că nicio mâţă ticăloasă nu mai putea ajunge la pui.
- va urma –

Schimb confort urban pe libertate rurală (127). Puii, I

De mai bine de-o lună tot încercăm să cumpărăm nişte pui de carne, mai măricuţi, nu de-o zi, că tare complicată pare îngrijirea lor. N-a fost să fie, n-am ajuns, asta e. Pleacă domnul meu sâmbătă dimineaţă după cereale în târg şi, ştiind că e în zonă o dugheană cu pui şi concentrate, ia cu el şi o cutie din carton rezonabilă, în care să încapă zece dihănii de-o lună. Se întoarce, spune că a cumpărat opt pui albi (De ce opt şi nu zece, cum am vorbit? De ce albi şi nu roşcaţi, nu ştii că nu-mi plac puii albi?), îmi propune ghiduş să mă uit în portbagaj (eu amân din motiv de lipsa de chef) şi se sacrifică el să scoată cutia. Aud eu ceva piuituri suspecte, dar am crezut că se aud de la puii vrăbiilor din chioşc. Mă uit în cutie… opt boţuri galbene – pui de-o zi.
Am încremenit! Frumoşi foc, ca nişte jucăriuţe de pluş, dar gălăgioase. Responsabilitatea faţă de ei mi se aşază grea pe umerii şi prin cap încep să-mi treacă tot fel de fel de scenarii scary, cum mor de frig, cum îi iau şobolanii, cum îi omoară motanii noştri…
- Nu pune mâna pe ei, că-s mai multe şanse să-i accepte cloşca, îmi spune R.
Ă? Ce acceptare? Care cloşcă? Am ratat ceva din datele problemei?
Domnul meu zâmbeşte hâtru şi continuă:
- Tipa de-acolo mi-a spus că avem şanse să vrăjim cloşca să creadă că-s puii ei.
Amândouă găinile noastre blonde sunt la a doua tură de instincte materne manifestate explicit, cu toate duşurile şi încarcerările la care au fost supuse metodic.
- Mai putem să-i ţinem ziua la soare şi noaptea cu un bec care să-i încălzească, continuă domnul meu.
- Şi dacă nu-i acceptă cloşca ce se întâmplă?
- Îi omoară.
Am îngheţat. Ideea că boţurile minunate pot muri m-a paralizat. Ştiam că aşa o să reacţionez şi ca atare ăsta era unul dintre motivele pentru care refuzam pui de-o zi. Mi se făcuse mie cam poftă să văd dihănii micuţe prin curte (de la daiana şi traindlatara), cochetam cu ideea cumpărării unei cloşti cu pui, dar anul viitor, nu acum, prea m-a luat repede domnul meu.
Trebuia să ne mişcăm repejor, că Zombie şi Jinx adulmecau cutia de la ceva distanţă, cu interes, iar câinii patrulau în mod suspect. Inventariem cloştile (amândouă hotărâte, înfoiate şi belicoase; eu – o punem pe cea mai mare, R. – nu, pe-aia mică), verificăm cuşca de pui făcută anul trecut (i-ar cam trebui o uşiţă în partea de sus), avem nevoie de o lădiţă în care să amenajăm cuibul, scoate patru ouă din frigider şi pune-le la încălzit, s-o păcălim pe doamna cloşcă, coboară lucernă uscată de deasupra atelierului...
- va urma –

Recolte. Poze

Pătrunjel creţ italian cumpărat în mixtul de aromate de la simfonie, mărarul semănat de mine, că pe cel spontan l-am ucis anul trecut, fasole şi mazăre care au scăpat de atacul mârşav al melcilor, varză, cartof, roşii, castravete, ceapă.












Sunt bine, mulţumesc pentru mailuri, comenturi, sms-uri, telefoane. Cum am timp, cum scriu.

luni, 23 mai 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (126). Un alt sfârşit de lume

Doamne, cum am aşteptat week-end-ul ăsta! După două săptămâni lungi cu zece ore zilnic în faţa monitorului, agitate rău şi cu creierii pe moaţe, zău aveam nevoie de-o pauză şi sfinţii de sâmbătă au sosit ca un cadou pentru mine, cu dedicaţie.
N-am făcut mare lucru (mai bine spus, n-am făcut mai nimic), adică am tăiat frunzele de la lalele şi narcise, am mutat oxalisul pe zona de pietriş de lângă casă - încă n-a murit, sper să ţină mişcarea, cum şi o parte din busuiocul roşu pare a fi, staţionar, în agonie, şi pentru el sper, că majoritatea plăntuţelor primite au pierit. Domnul meu a tuns gazonul, în concubinaj am săpat căpşunii şi apoi am mulcit eu singurică două rânduri din cele trei de căpşuni, că atât mi-a ajuns iarba.
Duminică am fost la shopping cu fetele (terapie de-a dreptul pentru o femeie) şi în rest m-am bucurat de ce minuni avem acasă: a început zmeura să înflorească, se deschid garofiţele mov-roz, primulele continuă să facă floricele, grădina e inundată de bălării arătoase şi rondurile de flori sunt într-o delicioasă devălmăşie: multe plăntuţe, toate necunoscute (din care suspectez că 90% au apărut din flora spontană), dar, atâta vreme cât nu le cunosc, le las în pace. S-au format prunele şi merele văratice, gutuiul începe să-şi scuture din flori, vişinii sunt făloşi şi promiţători a recoltă bună. Plimbatul atent pe moşie m-a făcut să descopăr şi aspecte pe care nu le-am remarcat anul trecut (fie n-au fost, fie nu aveam eu ochi de văzut): trandafirii au nişte dihănii albe staţionare, pe plantele aromatice parcă scuipă cineva la rădăcină, frunzele de viţă de vie se ondulează pe margini şi încep să se bombeze, de parcă ar avea un tiv care le-a rămas prea mic. Frunzele de fasole şi de mazăre sunt ronţăite cu spor şi simţ estetic de către nu ştiu cine, e plină grădina de legume cu găuri de diametru cam un cm, iar dedesubt sunt galerii – coropişniţe să fie oare? Ceapa, usturoiul, varza şi celelalte legume par s-o ducă bine, iar cartofii… cartofii sunt spectaculoşi, în tonul lor rupt de verde bătând în albastru, fermi şi viguroşi; tare dragi îmi sunt. Tot de bine e şi că anul acesta n-avem limacşi şi că în curând vine nea Costică să-mi identifice bălăriile dintre flori şi să ne traseze instrucţiuni cu ce şi cum trebuie făcut prin grădină în curând.
În week-end n-a plouat deloc, cu toate că în fiecare după-amiază, pe la 4, s-a încruntat cerul şi s-a răstit. E cald şi fain, aşa că se dă startul la sezonul de şlapi, tricourile şi bermudele redevin ţinută obligatorie, iar ritualul de seară de vară a fost reluat oficial: în şezlonguri, cu berea/ceaiul/siropul în faţă admirăm pădurea, ascultăm ciripelele hărnicuţe şi ne minunăm de dialogul nenumăraţilor cuci din preajmă.
Da, a fost un alt sfârşit de lume paşnic şi relaxant.

vineri, 20 mai 2011

Libertate

De ani buni mi-am propus să nu mai mint gratuit. Să spun „nu” sau „mă mai gândesc” am ştiut, cred, dintotdeauna. Însă cel mai greu mi-a fost să renunţ la convenţionalele „Ce faci?” „Bine”, când numai bine nu mi-era. Şi cum toţi fugim de dat explicaţii, am ajuns la variante diplomatice gen „cânt”, „mă gândeam”, „vorbeam cu mine” şi mai nou „na, bine, Mo, uiteee”. Se uită lumea mai într-o dungă, dar măcar nu e contrariată. Apoi am început să răspund la o întrebare printr-o alta: când mi se cere să-mi spun părerea despre ceva, întreb: vrei să auzi ce cred eu sau ceea ce ţi-ai dori tu să zic? Ne-mai-minţitul ăsta îmi dă o faină senzaţie de linişte, chiar dacă mă face să fiu şi mai nesuferită celor din jur, dar contrariant e că oamenii au impresia că-i minţi când tocmai le-ai spus adevărul.
Da, cred că libertate e atunci când poţi să spui adevărul.

Yin-yang. Poze cu motani negri






joi, 19 mai 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (125). Plante aromate şi animale de companie

În primăvara trecută am aflat că există mai multe feluri de busuioc şi de mentă, galbene, roşii, creţe şi, ca orice grădinar de net, mi-am dorit şi eu. Am luat de la simfonie Am luat de la simfonie cimbrişor, salvie, levănţică, un mixt de aromatice cu pătrunjel creţ italian, tarhon, mentă-lemon (gălbuie, micuţă, cu o aromă mai delicată bătând un pic spre lămâie), mentă-ciocolată (roşcată, cu miros de ciocolată cu mentă, teoretic se foloseşte la îngheţate), am plantat răsaduri de busuioc clasic acum o săptămână (încă trăiesc) şi mai nou am primit şi răsaduri de busuioc roşu (doar la Vic am văzut). E, săracul, în mare suferinţă, drumul Galaţi-Piteşti cu trenul şi cinci ore în gara de nord nu i-au făcut plăcere; acum l-am pus într-un loc ferit de vânt, într-o zonă cu soare şase ore pe zi şi aştept. Şi sper.
Animalele noastre de companie sunt foarte ocupate. Câinii dorm tolăniţi când la soare, când la umbră, nu vor să mănânce decât minunăţii, Hades e vigilent şi patrulează gălăgios proprietatea, Grasul a găsit o bucată de piatră poroasă şi uşoară de care e îndrăgostit, o plimbă mereu şi-o lasă în mijlocul aleilor, iar Castor, nobil şi distant de obicei, vine şi ne impune porţia de iubăreală pe care şi-o doreşte el, când şi-o doreşte. Cum relativ lângă noi încep să crească două case, prin zonă au apărut muncitori nu prea îndrăgostiţi de câini de aproape 40 kg; în plus, vin camioane uneori şi zilnic, aşa că plimbările prin lizieră au fost reduse considerabil. Faptul nu-i bucură pe băieţii noştri şi, ca un făcut, sunt mult mai agresivi cu rarii trecători prin faţa porţii; altfel, sunt răsfăţaţi şi siguri pe ei, ştiu cum să obţină ceea ce consideră că e dreptul lor şi obligaţia noastră, cum ar fi mângâiatul, drăgălitul şi smotocitul când ajungem acasă. Fără îndeplinirea ritualului nu ne lasă să ne apropiem de uşă, se împing unul pe altul, comentează, latră a joacă, ne aduc jucării ofrande, se urcă cu labele pe noi.
Cum a cam dat căldura în ultima vreme, motanii dorm mai mult prin casă, la umbră, Figaro pe fotoliu, în locul de masă, iar cei doi negri – în formă yin-yang, de preferinţă pe scaunul de calculator. Când plouă, Figaro stă cuminte în cuibul de mâţe, iar Jinx şi Zombie vin uzi de parcă ar fi căzut în lac; în astă situaţie, partea superioară a raftului de încălţăminte al fetelor, de la etaj, devine „masă de înfăşat motani”, iar prosopul ţinut în zonă special pentru şters felinele ogrăzii – „scutec de motani”. Asta dacă sunt fetele pe fază, altfel lenjeriile uni de pe paturile lor capătă modele bine definite cu lăbuţe.
În rest – totu-i verde viaţă, miroase a libertate, e linişte-n curte, linişte-n noi. E acasă.

Bună dimineaţa!

E, şi să-ţi mai vină să pleci la serviciu?




:-D