De ani buni mi-am propus să nu mai mint gratuit. Să spun „nu” sau „mă mai gândesc” am ştiut, cred, dintotdeauna. Însă cel mai greu mi-a fost să renunţ la convenţionalele „Ce faci?” „Bine”, când numai bine nu mi-era. Şi cum toţi fugim de dat explicaţii, am ajuns la variante diplomatice gen „cânt”, „mă gândeam”, „vorbeam cu mine” şi mai nou „na, bine, Mo, uiteee”. Se uită lumea mai într-o dungă, dar măcar nu e contrariată. Apoi am început să răspund la o întrebare printr-o alta: când mi se cere să-mi spun părerea despre ceva, întreb: vrei să auzi ce cred eu sau ceea ce ţi-ai dori tu să zic? Ne-mai-minţitul ăsta îmi dă o faină senzaţie de linişte, chiar dacă mă face să fiu şi mai nesuferită celor din jur, dar contrariant e că oamenii au impresia că-i minţi când tocmai le-ai spus adevărul.
Da, cred că libertate e atunci când poţi să spui adevărul.
4 comentarii:
Dupa anii adolescentei in care nespunerea adevarului era la ordinea zilei, a urmat libertatea in zilele in care am invatat sa spun adevarul.
De atunci nu ma mai tem de oameni.
Mult adevar gasesc in cuvintele tale.
Sa fi libera pe mai departe!
Libertate, adevar... iata doua concepte filosofice destul de greu de amestecat. Si daca ti se pune un pistol la tampla si ti se porunceste sa spui adevarul, altfel iti zboara creierii?
Sa poti minti (daca asa ai ales tu) e tot o conditie a libertatii. Minciuna ta poate salva viata unui om (sa zicem). Liberul arbitru!
Vezi, m-ai provocat cu temele astea filosofice! :))
ca sa pot trinti adevarul meu oriunde si oricind si oricui in fata, a trebuit sa fac anii.
imi place de tine din ce in ce mai mult.
Trimiteți un comentariu