Schimb confort urban pe libertate rurală (118). Primele răsaduri de roşii

Vine săptămâna trecută domnul meu mândru cu nişte brazde în care erau plăntuţe de roşii; mici, pricăjite, cam decolorate.
- Ce marcă sunt?
Ridică din umeri, apoi se repliază:
- Da, dar îs semănate în câmp şi crescute afară, sunt călite şi sănătoase!
- Da, dar trebuie plantate AZI, că până sâmbătă nu rezistă, zic eu, care numai chef de pus roşii n-avem.
Purcedem la plantat – implicarea sa în operaţiune l-a surprins foarte tare, el neavând nimic în comun cu grădina, dar nici împotrivă, ce-i drept -; pământul era uscat iască, udă, mai stai, udă iar, ia o pauză, udă. Ajunge la o formă relativă care permitea, cu ceva efort, mutarea plăntuţelor.
Îl invit pe R. la o colaborare cu sapa în scopul creării unor şanţuri de plantare.
- Da, dar eu nu ştiu cum!
- Şi ce, crezi că eu ştiu?
- Da, dar tu ai pus şi anul trecut.
- Multe am făcut eu anul trecut, aşa că e normal să nu mi le amintesc pe toate!
Îmi vin în minte imagini de acum un an: copilul nr. 1 şi cu mine, cu colile A4 listate de pe net care conţineau instrucţiuni de plantare.
- Trebuie să facem cuiburi. Tu faci cuiburi, eu pun plăntuţe.
- Aham, mă aprobă domnul meu nivelând pământul ca pentru un strat de ceapă.
Şi aşa a rămas – sub formă de strat. Am pus 11 grupuleţe de plante – s-a plictisit R. -, iar roşiile suplimentare le-am plantat buchet în două cuiburi. Vedem noi ce-o să se întâmple, startul la colecţia de răsaduri nu s-a dat încă; dar am făcut primul pas într-o direcţie programată: l-am „convins” pe domnul meu să intre în grădină şi altfel decât la plimbare. „Da, dar”-ul n-a ajutat de astă dată. În fond, primul pas e cel mai greu.