Se trezeşte copilul numărul 2.
- Vezi ce-i în cutie, acolo.
- Aaaaa, puiuţi!!! Ce drăguţi! Iiiiii!
- Nu pune mâna pe ei, că nu-i mai acceptă cloşca.
(Scena s-a repetat şi mai târziu, când i-au crescut ochi copilului nr. 1.)
Fiica noastră cea mică trece la ajutat tatăl la făcut uşiţă&comp, că deja era soare şi colecţia mea de alergii nu se împacă bine nici cu el, nici cu puful de la sălcii, nici cu mirosul de salcâm înflorit. În ăst timp, puii – în cutie, pe o buturugă, la soare, motanii negri – curioşi, dădeau ture, Figaro era plecat în preumblări încă de pe la răsăritul soarelui, câinii dormeau leneş care pe unde apuca.
Pun domnul meu şi fiica lui cloşca cea mică în plin soare, în cutia pentru pui (din plasă), deja amenajată, cu cuib, lucernă, grăunţe, apă. Peste o vreme, găina noastră se drăgălea prin plasă cu Gonzales, se scălda cu elan în praf şi scormonea în lucernă, unde ouăle se răceau cu spor. Schimbăm cloşca. Aceeaşi atitudine. Clar, ceva e în neregulă. Îmi amintesc eu c-am citit undeva (trăiască netul!) că trebuie să fie mai la întuneric cuibul. Bingo! Merg cu fiica noastră cea mică, amenajăm într-unul din coteţele iepurilor şi punem cloşca (cea mare, mai belicoasă) pe ouă. O verificăm de câteva ori – se înfoia la noi şi nici gând să se lase dusă pe de ouă. Mda, e de bine.
Deja era cam 6-7 pm, aşteptam să se întunece să punem puii sub dihanie (conform instrucţiunilor de la specialişti, puneţi puii după ce adoarme găina, ca să creadă că sunt ai ei), când vine Figaro din preumblări. Salt cu elan, zdrang cu cutia cu pui de pământ, înhaţă un puişor şi-o tuleşte din calea lui Răzvan, care a ţâşnit să recupereze puii căzuţi, fix în calea mea. Prind motanul, îi desfac forţat gura şi scot cu grijă puişorul. Iau motanul de ceafă, îl cert şi-l zgudui, i-l dau domnului meu (care-l aruncă în iarbă, peste gard, cu boltă), stropesc cu puţină apă puiul – şi văd cu durere că avea coloana fracturată deja -, apoi îl ţin în palmă până moare. Mi s-a rupt sufletul, nu puteam să fiu supărată nici pe Figaro – deh, lanţul trofic -, nici să mă împac cu moartea puiuţului. Miruna şi Răzvan strâng rapid celelalte boţuri galbene ude toate (se vărsase adăpătoarea) şi pline de mălai, le pun la loc în cutie şi le duc în atelier, cu o lampă deasupra, să se usuce. Figaro, lingându-se pe bot, fix în uşa atelierului, n-avea nici un stres: aştepta să se bucure de o masă proaspătă şi calcula cum ajunge acolo; nu cred c-a trecut un minut de la zborul peste gard până la întoarcerea lui. N-a fost să fie, l-a uşuit toată lumea şi deasupra cutiei a fost pus un grătar, aşa că nicio mâţă ticăloasă nu mai putea ajunge la pui.
- va urma –
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu