Se
lasă noaptea lin peste sat, lumina
curge peste Făget, întunericul se insinuează
spre Budeasa, pe umeri am epoleţi - oboseala unei zile sucite,
stranii, reci. Sunetele
se domolesc, Jinx cere în casă – el e singurul pentru care dacă
e noapte e somn la căldură. Îşi alege locul, ori pe perna de mâţe
din extindere, ori pe scaunul de la calculator, ori înşirat în
mijlocul bibliotecii, când focul arde vesel în sobă.
Când ne
retragem în dormitor, Jinx e primul; merge cu paşi domoli în faţa
noastră, ne invită şi aşteaptă să-i
deschidem uşile. Uneori intră întâi în baie – castronul cu apă
a revenit în decor, că-i toamnă târzie
-, dar de obicei merge direct în dormitor.
Se urcă în
pat lângă perna mea, spre sobă; se spală metodic, prelung,
îşi alege poziţia şi începe să toarcă. Trebuie să-l mângâi,
nu-i rezist.
Adorm cu el
lângă mine şi-n timpul somnului toarce iarăşi dacă îl ating
accidental; mi-e drag să ţin o mână pe el – e cald, moale,
cuminte.
E
parte din liniştea nopţilor mele lungi, cu
miros de mosc alb şi umbre jucând pe tavan.