Și durere, și întristare, și suspin

 

A murit un om bun; victimă colaterală a măsurilor haotice din lockdown-ul anticovid din 2020. Fusese diagnosticată cu cancer, urma să fie operată în martie, dar s-au sistat operațiile care nu erau urgențe; în iulie, când s-a putut, a fost prea târziu.

A murit un om bun; cea care, când ne-am mutat, ne-a așteptat în drum cu o sacoșă cu ceapă verde, salată, mărar, ouă – așa ne-am cunoscut. Cea care de-a lungul anilor ne-a pus la pachet din ce minuni pregătise: dăruia cu bucurie, dar când primea era ușor jenată.

A murit un om bun; a respectat toate recomandările medicilor, a făcut toate tratamentele posibile, trecând prin frustrare și anxietate, prin revoltă și depresie. A știut de la început și a hotărât să lupte, să facă tot ce poate, în rest - cum o vrea Dumnezeu.

A murit un om bun; avea 63 de ani, doi fii la casa lor, o nepoată, casă pe pământ, cu de toate. A avut grijă să lase lucrurile așezate: cruce de marmură la mormânt, mașină nouă, aleile din curte placate cu gresie, mașină de spălat vase – să-i fie cât mai ușor domnului după ce ea nu va mai fi.

A murit un om bun, generalul, doamna domnului colonel, singurii vecini cu care am avut și avem o relație mai mult decât de bună vecinătate. În ultimele trei luni nu i-a fost deloc bine, în ultimele trei săptămâni – cumplit, nedrept de greu. Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin...

A murit un om bun. Să-i fie drumul lin în lumină și odihna veșnică.

Cum a fost la expoziția de semințe de la Pitești

A fost cald, zâmbitor și bine, ca o întâlnire colocvială între foști colegi de liceu; au venit 30 de Oameni buni din județele Buzău, Brăila, Argeș, Vâlcea, Ialomița, Teleorman, Călărași, Prahova și din București, au fost peste 300 de vizitatori, s-au dăruit mii de plicuri cu semințe.

A fost a treia ediție aici, cea mai mare, organizator – Centrul Cultural Pitești, mesajul merge mai departe: semințele au fost înaintea noastră și trebuie să rămână după noi, vino, ia ce îți trebuie, înmulțește și dăruiește, la rândul tău, altora.

Mulțumesc că existați și că am privilegiul să vă cunosc, Oamenilor!

Aici găsiți poze, aici - reportajul și aici și aici ecouri.

Iubesc tinerii zilelor noastre

Mă pregătesc să trec pe trecerea de pietoni; un Audi alb, cât un vapor, vine și se oprește diagonal pe o parte a trecerii.

- Ce faci, frate, nu vezi că ești pe zebră?, și-i arăt cu degetul marcajul.

Coboară geamul.

- Nu stau decât două minute.

Și-n timp ce mă pregăteam să-i spun ceva de permisul lui de la Pitești, din spate, un tânăr la vreo 16 ani:

- Mută autobuuuzul, mută autobuuuzul!

Plata cu cardul

Am fost iarăși cu autobuzul pe cea mai lungă linie de autobuz a orașului – 2 -, după vreo șase ani; am cumpărat un bilet cu două călătorii de la casă și, când am urcat în autobuz, am văzut dihania de plată cu cardul; nu m-am putut abține, așa că am un bilet intact. J 

Cald, curat și mirosind a primăvară, un puști, cu ambele căști în urechi, cânta în legea lui, o tânără cu doi copii sub 5 ani le povestea domol ce bine va fi la grădi. Semafoare cu buton, mașini bară la bară, în fața unei școli: (1 mașină + 1 mămică + 1 copil ) x n = blocaj în trafic.

Pitești, final de noiembrie 2019.

Cum a fost sâmbătă la Ploiești

Drumul per total ok, Găești și Târgoviște semnalizate mai mult nu, liber la dus, liber la-ntors, am ajuns mai repede decât ne așteptam. Palatul Culturii, frumos foc, locuri de parcare din belșug, chiar dacă e în plin centrul orașului.

Oameni veniți din Chișinău, Buzău, București, Ilfov, Ialomița, Prahova, Argeș, Dolj, Botoșani, Alba, Bacău, Covasna – o bună bucată de Românie.

Plante cu rădăcină, ghivece, butași; minuni de trandafiri, răsaduri, semințe, plante de interior, flori; arbuști, pomi fructiferi, bulbi, rizomi, sâmburi; maia pentru pâine, granule de chefir, căline; sarmale cu păsat în stil basarabean (interesante), lichior de indrușaim, turtă oltenească (cu făină și mălai), covrigi de Buzău.

Oameni dragi pe care îi cunoșteam, oameni pe care i-am cunoscut acum, bucurie, îmbrățișări, vibrația specială a întâlnirilor grupului Semințe cu suflet, stai că ți-am adus ceva.

Am primit o mulțime de minuni și m-a surprins faptul că oamenii mi le-au adus special - aveau etichete cu numele meu. Am luat de la piață semințe de roșii – la Pitești n-am avut vreme nici să văd ce anume a fost pe mese – și de flori care erau în grădinile bunicilor: regina nopții, ochiul boului, gura leului, zorele etc. Apoi, zmeură, tufănici, garofițe, iriși pitici, usturoi de tuns, un trandafir și nu mai știu acum.

N-am făcut poze (acestea sunt făcute de draga de Oana), am preferat să mă bucur de moment, încă n-am apucat să plantăm totul, dar e și astăzi o zi. Și, cum la capitolul timp stau dezastruos, probabil o vreme nu voi mai posta.

A venit primăvara.

Senioarele din viaţa mea

Dna S. îmi zice dragă S. şi îi e drag să mă pupe, numai că eu nu prea stau. E elegantă şi ştie cu un zbenghi să lumineze orice ţinută, se joacă în culori şi texturi, iubește pălăriile, merge drept, privind mereu înainte. Spiritul îi e mult mai tânăr ca trupul, vitalitatea-i te duce cu gândul la vârste mai fragede (până la urmă vârsta e doar un număr) şi crede că chipul Domnului e necunoscut, trebuie să-l pictăm noi în minte. Respectă inteligenţa şi instruirea, eficienţa şi buna gestionare a timpului, lucrează cu program, iubeşte animalele şi copii, dar societatea n-o prea atrage. 

Dna C. îmi spune doamnă şi mă face să mă ruşinez; are vârsta mamei mele, scrie poveşti şi face din nimic peisaje luminoase, e un fin observator şi depozitar al memoriei neamului. Îmi trimite cărţi poştale şi felicitări clasice prin poştă, e caldă, luminoasă, sensibilă,  dar nu ezită să taie diagonal lumea. Iubeşte câinii şi copiii, verdele ascendent şi cireşii înfloriţi, literatura și frumosul în toate formele lui artistice, viaţa şi lumea.

Dna V. e mereu zâmbitoare; nu știu de ce îi sunt atât de dragă, mă sună regulat, doar să afle dacă sunt bine și vine uneori să-mi aducă un nimic, de obicei cafea sau fructe. Nu se teme să încerce ceva nou niciodată, conduce orice mașină, traversează Europa, citește din greu, nu-şi scrie cărţile având grijă de ale altora. E prea generoasă cu oamenii, protectoare cu toţi cei dragi, împarte cu bucurie, e selectivă şi, cu toate că niciodată nu are timp, îl inventează. 

Despre seniorii din viaţa mea am scis aici şi aici.

Prieteni

În 2009, când ne-am mutat, pe net nu erau mai deloc bloguri (în limba română) de grădinărit; în 18 luni, au apărut multe - mulţi oameni au părăsit apartamentele din oraşe pentru case pe pământ. Uşor, s-au format comunităţi virtuale; experienţe împărtăşite, sfaturi, întrebări. Şi legături între noi.

Armeria. Phlox. Marta. Daiana. Iuliana. Gabi. Prietene de net pe care le-am cunoscut faţă în faţă şi care sunt prezente în grădina mea prin plantele pe care le am de la ele.

Victoria mi-a asigurat semințele de start la începuturile cultivării legumelor, de la Adina ot Vâlcea am roșiile mele preferate, la Constantin mă gândesc de fiecare dată când văd lăcrămioarele și micșunelele ajunse la mine în grădină tocmai de la Iași.

Adina crede că merit și-mi dăruiește un calendar cu lucrările în grădină făcut de ea, plin de căldură și de bucurie, Vali e de-o cumințenie de necrezut, iubește România și românescul în toate aspectele tradiționale – și-mi trimite ștergare țesute, seminţe de roşii și miere - Sanda e lumină pitorească şi-mi trimite tufănele roşii, Rodica are orice în grădină şi mă suprinde cum ştie ea ce n-am şi mi-aş dori. Vic îmi trimite felicitări scrise de mână şi seminţe de busuioc grecesc, Iulian - o pâine făcută de el, primită neanuțat, Vasi - cașcaval, dulceață de nuci verzi și de lapte, Alexandra m-a nărăvit la săpun de casă. Florina, Andrei, Constantin Coajă.

Şi Luminiţa. Luminiţa este prietena mea virtuală specială, interesele comune, structurile asemănătoare ne-au apropiat via net şi nu ştiu ce-am făcut să merit să-i fiu aşa dragă. Ea îmi trimite misive pe hârtie crem gofrată, scrise cu peniţă şi cerneală, în plic crem cu sigiliu din ceară. Plicul cu misiva e pus într-un alt plic, cu bule de protecţie, şi lângă el mai apare câte o surprizucă, un ceai delicios, o brățărică făcută de ea, un calendar personalizat cu poze de pe blogul meu. Luminiţa e verde şi frumoasă, caldă şi zâmbet, şi aştept cu interes momentul în care îi va veni şi ei vremea.

(Dacă am uitat pe cineva, iertare rogu-vă! Şi spuneţi-mi, vă rog spuneţi-mi.)

Offf, Doru...

         Nu știu dacă ai aflat, a murit Doru.

Vestea-mi vine de la Târgu Mureș și mă lovește brutal. E vineri seara și Doru a murit de dimineață, în gară, între drumuri – din 1990 numai între drumuri a fost.

Eleodorus Septimius Enăchescu – Doru Grecu -, 49 de ani. Revoluționar autentic, luptător născut, nu făcut, corect și drept, acuzator ferm al imposturii și al veleitarismului.

Offf, Doru...

Vorbesc cu Jean; niciunul nu ştie mai nimic, urmează să ne anunţăm reciproc.

E lungă noaptea, e mai mult albă şi-n mintea mea e Doru. Doru în 89, Doru în librării, Doru în anticariate, Doru la monument, Doru cântându-mi Imnul legionarilor căzuţi, Doru vorbind cu nespus drag de fetele lui.

Coboară s-o vezi. Pe umerii tatălui său, Maria, prunca bălaie în ie înflorată, flutură un steguleț tricolor.

Offf, Doru...

Nu se mai luminează odată. Doru. Și-a iubit neamul și țara, credința și tradițiile, a făcut greva foamei pentru adevăr. Aiud și sfinții închisorilor, CNSAS - ar fi putut să-și scotă viză de flotant la CNSAS.

E sâmbătă dimineaţă și nu știu ce să fac, nimic nu se leagă, calc de zece ori într-un loc.

Offf, Doru...

Mă sună Ionel.

E acasă, l-au adus, înmormântarea e mâine după slujbă.

E mult până mâine.

Ionel, zi-mi te rog adresa și cum ajung. Cam în 20 de minute, te sun eu când sunt acolo.

Nu mai are răbdare Ionel, mă sună – e deja în drum și mă așteaptă.

În surdină, la capul lui Doru se citesc rugăciuni; pe perete, înrămată, o foaie dintr-un ziar al epocii cu Corneliu Zelea Codreanu. Fratele lui îl veghează; alături de el, un tânăr încremenit cu ochii în lacrimi – fiul lui Decebal, prieten al lui Doru. Mulți bărbați în putere - durere pură, chipuri împietrite, nimic formal, ci suflete rupte.

Simona, sunt seacă, Simona, mi-a murit sufletul... Tania, multiubita soție a lui Doru, rămasă acum fără el.

O mamă bătrână purtând sacoul cu care fiul ei fusese la împărtăşit duminica trecută. Ți-aduci aminte, Dorule...

Dan. Alt Dan. Încă un Dan. Mulți oameni pe care nu-i mai văzusem de o eternitate. Ne salutăm tăcut, prin înclinarea capului. Offf, Dorule, voiai să-i strângi pe toți şi uite cum s-au strâns ei acum la tine...

Îl las pe Ionel citind în surdină rugăciuni și plec nu știu încotro.

Vă întoarceți, da? (fiul lui Decebal). Da, mă întorc. Azi, mâine, nu știu.

Se lasă seara și lumea mea e răsturnată. Doru. De la el am aflat de Părintele Cleopa, de părintele Arsenie și de Părintele Iustin, zeci de ore i-am sorbit vorbele despre istoria neamului, despre Căpitan și Legiune, am scanat și prelucrat împreună sute de poze de arhivă. Doru. Autodidact, spirit enciclopedic, iubitor de istorie şi creştin în fiece atom, proaspăt absolvent de Teologie.

Offf, Doru...

Duminică merge și domnul meu cu mine. Ne salutăm tăcuți cu oameni pe care nu i-am mai văzut de-o viață. Și Jean. Și Ionel. Și mulți copii-adolescenți, colegii Mariei.

Biserica e plină; trei preoți slujesc; nu, patru; cinci – nu le mai știu numărul, sunt preoți care au terminat slujba la bisericile lor și vin la Doru; printre oameni, alți preoți. Haine negre, haine verzi. Pentru Doru, care acum e acoperit cu tricolorul cu gaură al revoluției. În mână am o bandă tricoloră; corect, tricolor-doliu pentru Doru.

Offf, Doru...

Maria, prunca bălaie, acum o domnișoară blondă care nu mai poate stăpâni durerea, se scurge pe lângă sicriul tatălui ei. 
Un bărbat masiv prăbuşindu-se sfârşit în hohote, cu coatele pe o masă – nu mai poate, durerea trebuie strigată.

Convoiul pleacă spre Cruce - Monumentul Eroilor Revoluției -, în piața centrală. Doru are altar, cu flori și lumânări, cu tablou în doliu - Doru Enăchescu, simbolul Revoluției din Pitești.

Doru la Cruce, Doru zâmbind pe cruce. Cruce de lumânări încă arzânde pentru Colectiv. Tatăl nostru spus de toți cei prezenţi, ţinându-se de mână.

Drum lin, camarade!

Mama bătrână sărutând poza fiului ei. Fiica blondă încremenită.

Maria, sunt mândră că ți-am cunoscut tatăl!

Bărbat în cămașă populară, bărbați în negru, bărbaţi în verde, bărbați în lacrimi.

Bate vântul peste ape,
        Trece timpul greu,
        Noi mereu te plângem, frate,
        Iar tu dormi mereu.

Suflete grele. Doru Enăchescu. Prezent!

Doru a plecat de ziua Arhanghelului Mihail. Să-ți fie caldă și lină veșnicia, Doru!

Seniorii din viaţa mea II

Dl. R. e luminos precum păru-i, precum marmura, cald ca lemnul ascendent, optimist ca albastrul pânzei. Pitoresc și nonconformist, nu s-a inventat pat procustian pentru el, nici munci herculeene. Chiar dacă anul acesta schimbă prefixul în 7, nu stă o clipă; face ce-i place, că vremurile când făcea ce trebuie au apus și bine au făcut.

Dl. S. cântă cu drag nespus, se joacă-n amintiri şi acuarele, în bronz şi cupru; iubeşte fotografia și tradițiile, muntele și oamenii lui, e hoinar din vocaţie și dornic mereu de locuri noi. La 70+, e cochet şi optimist, zâmbitor mereu și tonic, foarte tonic; i se luminează chipul când mă vede şi ştie că mi-e drag.

Dl. T. are sprâncene pădureţe, ochi frumoşi şi ochelari cu ramă închisă la culoare. Zâmbeşte cald şi se joacă-n pamflet, gândeşte în metafore, o iubeşte pe Simona Halep şi e atent la actualitatea politică. E riguros exact şi pragmatic în judecăţile cotidianului și are vârsta veşnică a tatălui meu.

Dl. V. e un cuminte-tehnic, aplicat-liric, mistico-pragmatic și tinde spre 70; scump la vedere, cu un fin simț al observației, preferă contemplația implicării sociale. Îl simt cald și bun, corect și echidistant şi mă bucur mult când îmi calcă pragul.

Dl. Z (P). e hâtru şi sfătos, zâmbitor-motan şi-admirator de limbi moarte; e un inegalabil partener de discuții, se joacă frumos în vorbe ipocritice şi, chiar dacă i-o ştiu, nu pot să-i atribui o vârstă – e în afara vremurilor, dar sigur între cărţi. Pentru că şi Raiul, și Iadul sunt de fapt o bibliotecă.

Seniorii din viaţa mea I

Dl. A (C). e oltean prin naștere și vocație, chiar dacă viața l-a ținut captiv în regat; are 70+, zâmbește cald, judecă drept și echilibrat, nu-i sufli în ciorbă, dar se dăruiește total când te place. E hâtru și face haz de necaz, iubește copiii cărora li s-a dedicat o viaţă, dealul împădurit, câinii, curcanii, merele și privirea într-o libertate fără betoane.

Dl. D. tinde spre 80, îmi spune că sunt un înger şi trăieşte în frumoase vremuri apuse; e ca o enciclopedie la purtător, amabil și foarte deștept, galant și pare un erou evadat dintr-un roman de mijloc de secol XX.

Dl. G. vine din alte vremuri, are 90+, e mereu la costum şi cămaşă, curtenitor şi blând, cu o vorbă bună și-un zâmbet pentru fiecare; nu știu de unde are atâtea resurse de energie și bunătate, dar știu că în viața lui lipsa Artei ar fi ca lipsa luminii în viața altora.

Dl. I. e un luptător din vocaţie, nu poate să stea într-un loc și se recunoaște ca etern adorator al frumuseții feminine; îmi spune că-s neruşinat de tânără şi aşteaptă cuminte să mă apuc serios de scris proză. 8-ul ca prefix îi e prieten de ceva vreme, îi plac şepcile și oamenii, soarele și adolescenții cu suflet de poet, poveștile și eroii de roman de buzunar.  

Când te recunosc copiii satului

Asfaltul pe şoseaua din sat curge lin şi previzibil la 20 la oră; clic-clic semnalizare stânga şi maşina se încadrează lin şi roşu pe uliţa pietruită, de ţară.

- Daria, maşina!

Vocea, caldă şi fermă, e a unui băiat cu o bicicletă; are cam zece ani şi gravează infinituri pe drum, nu poate să se îndepărteze, e baby sitter.

Daria încă n-are trei ani; se retrage hotărâtă în şanţul de pe dreapta drumului şi încruntată priveşte maşina. În şanţul din stânga drumului, un băieţel cam de trei ani, cu o mână pusă cozoroc deasupra sprâncenelor și cu capul dat ușor pe spate, se uită mirat la noi; în faţa lui, pe drum, o tricicletă din plastic colorat.

Domnul meu îi zâmbește băiețelului, eu îi fac fetiței cu mâna; Daria îmi zâmbeşte timid, apoi îşi pleacă ochii. Cu greu reuşeşte să facă un cumul de zarzăre din cele două mânuţe durdulii într-una singură; zarzărele se rostogolesc în praf, copila se uită după ele, apoi îşi îndreaptă privirea către mine. Îmi zâmbeşte cu tot chipul şi dinţişorii la vedere şi-ncepe să fluture palma plină de praf. Băiatul cu bicicleta a intrat și el pe uliță; se uită protector la cei mici, infiniturile pot să mai aştepte.

Daria şi băieţelul, pictaţi pe lângă guriţe cu urme de zarzăre, zâmbesc cu tot chipul și urmăresc, fluturând fericiţi mânuţele murdare, maşina roşie lin urcătoare pe uliţa pietruită.

Suprarealism de vineri

Vineri, un pic după prânz, mă sună S., un amic drag căruia i-am simţit lipsa în ultima jumătate de an, cât a lucrat el pe alte meleaguri, ca să mă ameninţe că trece zece minute pe la mine în scop de vedere reciprocă şi-o cafea amară (amândoi bem cafeaua fără zahăr). Peste zece minute, intră în birou cu mâinile la spate şi-un vag zâmbet hâtru pe chip, mă salută şi aşteaptă.

- Ce?

- Mmm, nimic, de ce, trebuie să fie ceva?

- Păi te uiţi la mine într-un anume fel.

- ... Ţi-am adus flori.

Şi tace.

Tac şi eu.

- Cum ţieee nu-şi plac florile moarteee... şi mie îmi place mâncarea indianăăă... cafeaua e amarăăă... iar tu eşti o dulceee...

Pe chip i se lăţeşte un zâmbet încântat cu tentă maliţioasă şi scoate de la spate un ghiveci micuţ, amabalat sofisticat cu staniol, ţiplă şi fundiţă sclipicioasă, din care îşi iţesc căpşoarele adrei iuţi în diverse stadii colorate ale evoluţiei: verzi, galbeni, portocalii, roşii.

Mă învăluie un râs sincer şi-l întreb:

- Ok, şi partea acră unde să înţeleg c-ar fi omniprezentă?

Râdem amândoi, tăinim preţ de-o cafea şi la final, când se ridică de pe scaun, scoate de la spate, din cureaua blugilor, o carte şi mi-o oferă.

- De fapt, de-asta am trecut. Am luat una pentru mine şi una pentru tine.

Cărţile cu Apolodor, Gellu Naum, ediţia Ion Creangă 1979, cu ilustratii color de Dan Stanciu - , cu care amândoi am crescut.

Vizită

Duminică seara, timp de răgaz şi de linişte; sună telefonul domnului meu – nea Costică, omul-nostru-în-curte din prima vară a mutării noastre, vrea să vină la noi. Tare mă distrează și nea Costică, și nea Sandu; amândoi vin pentru grădină – unde eu sunt responsabilă -, amândoi de fapt cu mine au de discutat, dar de fiecare dată îl sună pe domnul meu. Cutuma satului – să nu te dai la muierea omului, că poa' să te și omoare.

Şi vine. Vine să vadă ce-am mai făcut din augustul trecut când a fost ultima dată (atunci ne-a adus pepeni cultivaţi de el), să ne dea în continuare sfaturi, să ne îndrume. La cei 72 de ani ai lui, e o mână de om; are cam 1,50 m înălțime, probabil spre 50 de kg, respectă cu strictețe ritualul de seara trebuie o țuică și muncește zi lumină. Se uită mulţumit la pomi şi vie, la căpșunii mutați de el, vede din prima pomişorii puşi în primăvară, aha, aţi mutat curtea găinilor, uite aici, domnu', trebuie pusă o proptea că se spintecă cracu' de la prunu' ăsta. Bame, astea ce-or mai fi?! Și ziceți că dovleacul ăsta e patison?!

Îmi spune c-a mulcit și el roșiile și că o duc mult mai bine, că strănepotul care are acum 4 ani e mofturos la mâncare și vrea numai d-aia de la pachet, pateu, crenvurști, se miră de castraveții cornison, tufe mici pline de rod, mă laudă de inflația de gălbenele din grădină și-mi spune că și cartofilor le-ar fi făcut bine. Gustă încântat măcrișul, prazul l-ați pus cam târziu, cam în două săptămâni trebuie să scoateți ceapa, puneți în loc varză de toamnă. Mergem și în casă, e încântat, apoi îi arăt bucătăria de vară (fruntea i se strânge a mirare), e mirat de cât a crescut arțarul și amuzat de scaieții mei vineți (Domnul meu: Eee? Câtă lume își plantează ciulini în curte?), ne întreabă de lemnele pentru iarnă, de cum stăm cu apa din fântână, dacă nu seacă, se miră de furtunul crețuliu.

Am mai stat un strop de vorbă în chioșc apoi a plecat grăbit, că trebuia să mute niște pui dintr-un coteț în altul înainte să se întunece.

Drag ne-a fost și mie, și domnului meu – până și copilul nr. 2 a venit să-l salute – și ne-a încântat faptul că ne-a adus doi litri de lapte proaspăt muls de la Hostein-ița lor. A plecat cu un patison măricuț de la noi, cu mulțumirea pe chipu-i bronzat că nu lăsăm pământul de izbeliște. Pământul la care se uită cu un drag nespus cu ochii lui blânzi și albaștri.